Windom
09 Jan 2010, 16:58
Probabil că topicul ăsta o să fie condamnat la uitare după 2-3 postări, dar eu zic că subiectul e destul de interesant şi merită abordat. M-am gîndit la chestia asta în urmă cu cîteva zile cînd am dat peste una dintre cele mai „exotice” interpretări ale Odiseei de pînă acum care, în mare, spunea ceva de genul: cheia descifrării filmului stă în acel monolit care nu reprezintă altceva decît ecranul întunecat de proiecţie al sălii de cinema, ridicat la 90 de grade. Există în film două momente, unul la început, celălalt pe la mijloc, în care ecranul este complet întunecat pentru cîteva secunde, rămînînd doar acea coloană sonoră hipnotică care însoţeşte permanent monolitul. În acele momente, noi, cei care privim filmul, nu ne holbăm la un ecran negru ci privim la acest monolit, sîntem reduşi într-un fel la condiţia acelor primate de la începutul filmului, profund afectate de monolitul respectiv, iar întregul film nu e altceva decît o metaforă despre puterea cinema-ului, despre modul în care acesta ne influenţează (în bine, în rău) existenţa – mai bine zis despre puterea imaginilor.
Nu ştiu cum aţi vedea voi o astfel de interpretare. Şi eu am destule reţineri legate de ea, deoarece consider că 2001: A Space Odyssey este un film mult mai complex, iar o asemenea explicaţie simplifică destul de mult lucrurile. Desigur, poate să fie una dintre cele multe, dar nu interpretarea principală...
Ajungem astfel la subiectul acestui topic şi anume: Cum aţi interpretat voi 2001: A Space Odyssey? De cîte ori l-aţi văzut, cum au evoluat lucrurile de la prima la ultima vizionare (l-aţi văzut iniţial într-o anumită lumină pentru ca apoi să-l interpretaţi cu totul altfel?)
Există foarte multe interpretări, de la cele strict „tehniciste”, ştiinţifice, pînă la cele care ţin de spiritual şi existenţialism. Eu întotdeauna am înclinat spre ultimele. Am văzut filmul de 4 ori şi, de fiecare dată, ceea ce m-a impresionat în primul şi în primul rînd a fost condiţia omului, drama existenţialistă care-l are în centru pe Dave Bowman. Pentru că, pînă la urmă, acesta, împreună cu ceilalţi astronauţi, au acceptat o misiune care s-ar putea dovedi fatală în final. Cu toate acestea, pe întreg parcursul filmului, comportamentul lui Bowman este acela al unui călugăr budist, citeşti pe fizionomia lui o seninătate, resemnare (?), în acelaşi timp, o atitudine lipsită complet de orice emoţie. E ca şi cum, cameleonic, personalitatea lui s-a contopit perfect cu acel mediu septic, rece, reprezentat de nava spaţială. Dave este versiunea HAL însufleţită. Chiar şi atunci în timpul teleconferinţei cu familia, Bowman discută cu aceştia în acelaşi mod steril în care vorbeşte cu HAL. Să fie acesta un sistem de apărare menit să-l protejeze pe Bowman de singurătate, de condiţiile vitrege pe care trebuie să le îndure, de viaţa spartană pe care este nevoit să o ducă?
Această atitudine a lui Bowman se schimbă în momentul în care HAL dă semne că vrea să preia controlul navei. Pînă în acel moment a existat această stare de inerţie pe navă, bazată pe o încredere totală în inteligenţa artificială. „Răzvrătirea” lui HAL a pus însă capăt „funcţionării la parametrii reduşi” a lui Bowman. Din acest moment, pragmaticul cedează locul emoţiilor. Pus în situaţia de a lupta pentru propria viaţă, Bowman îşi abandonează atitudinea pasivă, nevoit fiind să acţioneze într-un mod în care nu o mai făcuse pînă atunci. Este o situaţie nemaiîntîlnită, avînd în vedere faptul că astronauţii avuseseră o încredere deplină în computer, lăsînd în grija acestuia mare parte a sarcinilor de pe navă, pentru ca ei să-şi păstreze energia în vederea viitoarei „confruntări” cu monolitul. Este vorba, practic, de o cedare a libertăţii individuale în favoarea lui HAL. În momentul în care acţionează, Bowman recuperează această libertate pierdută, redobîndeşte controlul asupra liberului arbitru, iar emoţiile recîştigă terenul pierdut în favoarea pragmatismului, după cum spuneam mai sus.
Prin interacţiunea sa cu spaţiul şi timpul, omul devine treptat conştient de faptul că a intrat într-un nou stadiu, îşi întîlneşte propria mortalitate, ajunge într-o etapă finală, aceea a inteligenţei pure, etapă embrionară care inchide practic ciclul. Bowman ajunge astfel într-un stadiu în care nu mai trebuie să caute nimic, a dobîndit cunoaşterea supremă, se afla la un pas de eternitate...
Am înclinat întotdeauna spre interpretarea asta mai „umanistă” a filmului, în detrimentul unei interpretări mai academice, mult mai des vehiculată, care însă dă impresia de film inaccesibil şi criptic...
Nu ştiu cum aţi vedea voi o astfel de interpretare. Şi eu am destule reţineri legate de ea, deoarece consider că 2001: A Space Odyssey este un film mult mai complex, iar o asemenea explicaţie simplifică destul de mult lucrurile. Desigur, poate să fie una dintre cele multe, dar nu interpretarea principală...
Ajungem astfel la subiectul acestui topic şi anume: Cum aţi interpretat voi 2001: A Space Odyssey? De cîte ori l-aţi văzut, cum au evoluat lucrurile de la prima la ultima vizionare (l-aţi văzut iniţial într-o anumită lumină pentru ca apoi să-l interpretaţi cu totul altfel?)
Există foarte multe interpretări, de la cele strict „tehniciste”, ştiinţifice, pînă la cele care ţin de spiritual şi existenţialism. Eu întotdeauna am înclinat spre ultimele. Am văzut filmul de 4 ori şi, de fiecare dată, ceea ce m-a impresionat în primul şi în primul rînd a fost condiţia omului, drama existenţialistă care-l are în centru pe Dave Bowman. Pentru că, pînă la urmă, acesta, împreună cu ceilalţi astronauţi, au acceptat o misiune care s-ar putea dovedi fatală în final. Cu toate acestea, pe întreg parcursul filmului, comportamentul lui Bowman este acela al unui călugăr budist, citeşti pe fizionomia lui o seninătate, resemnare (?), în acelaşi timp, o atitudine lipsită complet de orice emoţie. E ca şi cum, cameleonic, personalitatea lui s-a contopit perfect cu acel mediu septic, rece, reprezentat de nava spaţială. Dave este versiunea HAL însufleţită. Chiar şi atunci în timpul teleconferinţei cu familia, Bowman discută cu aceştia în acelaşi mod steril în care vorbeşte cu HAL. Să fie acesta un sistem de apărare menit să-l protejeze pe Bowman de singurătate, de condiţiile vitrege pe care trebuie să le îndure, de viaţa spartană pe care este nevoit să o ducă?
Această atitudine a lui Bowman se schimbă în momentul în care HAL dă semne că vrea să preia controlul navei. Pînă în acel moment a existat această stare de inerţie pe navă, bazată pe o încredere totală în inteligenţa artificială. „Răzvrătirea” lui HAL a pus însă capăt „funcţionării la parametrii reduşi” a lui Bowman. Din acest moment, pragmaticul cedează locul emoţiilor. Pus în situaţia de a lupta pentru propria viaţă, Bowman îşi abandonează atitudinea pasivă, nevoit fiind să acţioneze într-un mod în care nu o mai făcuse pînă atunci. Este o situaţie nemaiîntîlnită, avînd în vedere faptul că astronauţii avuseseră o încredere deplină în computer, lăsînd în grija acestuia mare parte a sarcinilor de pe navă, pentru ca ei să-şi păstreze energia în vederea viitoarei „confruntări” cu monolitul. Este vorba, practic, de o cedare a libertăţii individuale în favoarea lui HAL. În momentul în care acţionează, Bowman recuperează această libertate pierdută, redobîndeşte controlul asupra liberului arbitru, iar emoţiile recîştigă terenul pierdut în favoarea pragmatismului, după cum spuneam mai sus.
Prin interacţiunea sa cu spaţiul şi timpul, omul devine treptat conştient de faptul că a intrat într-un nou stadiu, îşi întîlneşte propria mortalitate, ajunge într-o etapă finală, aceea a inteligenţei pure, etapă embrionară care inchide practic ciclul. Bowman ajunge astfel într-un stadiu în care nu mai trebuie să caute nimic, a dobîndit cunoaşterea supremă, se afla la un pas de eternitate...
Am înclinat întotdeauna spre interpretarea asta mai „umanistă” a filmului, în detrimentul unei interpretări mai academice, mult mai des vehiculată, care însă dă impresia de film inaccesibil şi criptic...