Pitbull
18 Oct 2009, 18:34
"Surrogates" - Surogat de-a binelea!
Alt SF ratat ca porcu'
Tema "surogatelor", a "înlocuitorilor", "reprezentanţilor", "interpuşilor", "trimişilor" de tot felul ai individului, a făcut destule valuri prin literatura SF a ultimului secol, mai de conţinut sau mai de consum, mai ambiţioasă sau mai amatoricească. Îndeosebi în epoca internetului şi a paralelismului dintre virtual şi real, "prelungirile" digitale de acest gen au ajuns la ordinea zilei, generând fie opere de răscruce ale filmului science-fiction, ca "Matrix", fie ştiftuleţe comerciale dintre care cel mai recent ar fi "Gamer".
Romanul grafic al lui Robert Venditi şi Brett Weldele recurge la formula roboţilor telecomandaţi de titularii personalităţii lor, glosând imagistic şi cam steril peste suprafaţa unei premise pe cât de credibile, pe cât de generoase. În mod cvasi-paradoxal, aici nota de originalitate stă nu în forţarea veridicului ci, dimpotrivă, în menţinerea la un nivel tehnologic cât se poate de accesibil: nici vorbă de "inteligenţă artificială", "roboţi cu personalitate" şi alte avataruri ale irepetabilului HAL-9000; maşinile nu fac decât să acţioneze după cum le dictează titularii lor tolăniţi acasă în fotolii, într-un întreg păienjeniş de senzori bidirecţionali. Cele mai realiste prognoze sugerează că aşa ceva ar putea deveni absolut fezabil, chiar în intervalul de viaţă al generaţiei noastre.
Pornind de aici, scenariştii Michael Ferris şi John D. Brancato dezvoltă (deşi mai adecvat ar fi să spunem că "atrofiază", sau "estropiază") o povestire cinematografică doar cu puţin mai răsărită decât compunerile şi desenele cu tema "Eu în anul 2000", de pe vremea când era nevasta fată. În naivitatea sa de-a dreptul tălâmbă, proprie majorităţii formulelor comercial-facile, scenariul nu face decât să aplice jucăriile cibernetice din premisă pe canavaua propriei noastre lumi aşa cum o cunoaştem. Parcă nici măcar teoretic n-ar avea cunoştinţă de nevoia unor extrapolări serioase, ramificate pe suprafaţă şi aprofundate în adâncime, ale tuturor implicaţiilor, consecinţelor şi mutaţiilor sociale şi culturale decurgând obligatoriu de pe urma unei asemenea intervenţii. E de ajuns să ne amintim de teoriile lui Marshall MacLuhan cu privire la cotiturile imense pe care le-au imprimat omenirii apariţiile diverselor mijloace de comunicare, începând cu tiparul (generatorul faimoasei "Galaxii Gutenberg") şi continuând cu fotografia, fonograful, telegraful, cinematograful, telefonul, radioul, televiziunea - şi, în sfârşit, tehnicile şi tehnologiile de calcul, explorate de discipolul său Paul Levinson în seminalul studiu "Digital MacLuhan" ("MacLuhan în era digitală", Editura ANTET, 2001). E de la sine înţeles că un fenomen ca introducerea unor asemenea "surogate" ar însemna, practic, sfârşitul societăţii omeneşti aşa cum o cunoaştem. Şi când colo, Ferris şi Brancato nu fac decât să azvârle bulgărele unei istorioare poliţiste pe panta unui context social nu mai diferit de al nostru decât ne putem aştepta să fie România sub administraţia Băsescu-2 (sau Antonescu-1, sau Oprescu-0) faţă de cea actuală.
N-am idee dacă Ferris şi Brancato au citit romanele asimoviene cu Elijah Bailey, dar presupunând prin absurd că au făcut-o, nu pot decât să mă întreb ca miliţianul din bancul cu poliglotul: "şi la ce le-a folosit?" Bunul Doctor, cu sclipitoarea sa inteligenţă care friza geniul, pornea de la "asasinarea" câte unui robot, pentru a dezvolta adevărate meditaţii asupra condiţiei umane, pe coordontele unor investigaţii detectiviceşti dintre cele mai captivante. Chiar dacă şi aici inciting event-ul e tot uciderea unor oameni-maşină (supralicitată prin consecinţa şocantă a morţii simultane a posesorilor ce le teleghidau de la domiciliul personal), premisa intră în sare de leşin încă de la primii paşi, înscriindu-se pe traiectoria unei anchete banale cu niscaiva implicaţii corporatist-politice şi multă acţiune blockbusterească. Voitele răsturnări din punctele-cheie şi aşa-zisele lovituri de teatru de la sfârşit sunt nu numai previzibile (ca de pildă, să-vezi-şi-să-nu-creziul privitor la Profet), ci de-a dreptul neverosimile (în frunte cu motivaţia care l-a îndemnat pe nu-spui-ţine-pelsoană-însemnată să facă ceea ce-a făcut - de o candoare demagogică de-a dreptul înduioşătoare şi fără pic de substanţă dramatică veritabilă: vezi dumneata, "din cauza lor, oamenii şi-au pierdut umanitatea", aşa că "eu i-am făcut, eu îi omor!").
De parcă naivitatea vecină cu penalul a scenariului n-ar fi fost de ajuns, regia i-a fost încredinţată lui Jonathan Mostow, cel ce s-a ilustrat plenar făcând pilaf dintr-o franciză care, la nivel teoretic cel puţin, ar fi trebuit să fie măcar o garanţie a succesului, dacă nu şi a calităţii autentice - cu detestabilul "Terminator 3: Rise of the Machines". De bine de rău, totuşi, acolo omul vădea oarece virtuţi narative: urmăririle te ţineau în priză şi arătau chiar binişor; aici, sunt fleşcăite de-a binelea. Încercarea de a construi în jurul surogatelor un univers edulcorat-sintetic nu reuşeşte să depăşească nivelul kitschului în sine, "dramele" trăite de personaje ca urmare a alterării (sau chiar multiplicării) identităţii exterioare rămân factice şi clişeatice, până şi specificul anti-eroic al protagonistului vulnerabil prin definiţie (Bruce Willis, evident!) eşuează în auto-pastişă - alter-ego-ul său de plastic din prima parte a filmului, deloc surprinzător în sine (acum, când ne-am obişnuit cu putirinţele nelimitate ale machiajului modern cuplat cu imageria pe computer), constituind ratarea încă a unei premise ofertante, din toate cele pe care le preconiza setupul acţiunii.
De fapt, cam ăsta pare să fie aici principiul la ordinea zilei: hai să distrugem şi bruma de calităţi pe care puteam s-o avem. Pe lângă subfolosirea lui Bruce Willis (apropo, să nu uităm nici prima ieşire în lume a personajului, după ce i-au tăiat macaroana surogatistică - o intenţie bună, starea de derută şi angoasă la reintrarea în contact cu realitatea, expediată simplist, gen "bun, am bifat-o şi pe asta, hai mai departe", când acolo se afla de fapt tocmai esenţa acelei mutaţii generale de care vorbeam adineaori!), Mostow trimite în derizoriu şi cele câteva personaje realmente interesante (Bătrânul Canter, al lui James Cromwell, sau Profetul lui Ving Rhames - de parcă nu el l-ar fi jucat odinioară pe Marsellus Wallace, în "Pulp Fiction"!), şi şansele de a construi interacţiuni semnificative şi insolite între avatarurile lor robotice (până şi "Gamer" îşi valorifica mai bine ocaziile de acest gen), şi secvenţele-cheie care ar fi trebuit să dospească de suspense.
Şi pentru că unii făcători-de-filme chiar cer palme administrate zilnic la ore fixe, se impune să remarcăm şi stângăcia penibilă a finalului, pe lângă care orice secvenţă din "Dincolo de America" sau "Şi totul era nimic" ar părea Spielberg curat! Dacă vreţi să vedeţi ratându-se ca porcu' un deznodământ care avea toate datele de a fi, dacă nu excelent, măcar dramatic şi spectaculos în plan vizual, uitaţi-vă cum se moleşesc toţi surogaţii, ca nişte socoteli cărora le-a expirat viagra, când le fute Bruce Willis o rangă-n sistem, şi cum se pupă-n bot câteva maşinuţe, pâc-pâc-fleoşc, pe tot mapamondul. Nici chiar Sergiu Nicolaescu n-ar fi putut să compromită mai plenar un final de film!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 octombrie, 2009, h. 17:30-18:29
Bucureşti, România
Alt SF ratat ca porcu'
Tema "surogatelor", a "înlocuitorilor", "reprezentanţilor", "interpuşilor", "trimişilor" de tot felul ai individului, a făcut destule valuri prin literatura SF a ultimului secol, mai de conţinut sau mai de consum, mai ambiţioasă sau mai amatoricească. Îndeosebi în epoca internetului şi a paralelismului dintre virtual şi real, "prelungirile" digitale de acest gen au ajuns la ordinea zilei, generând fie opere de răscruce ale filmului science-fiction, ca "Matrix", fie ştiftuleţe comerciale dintre care cel mai recent ar fi "Gamer".
Romanul grafic al lui Robert Venditi şi Brett Weldele recurge la formula roboţilor telecomandaţi de titularii personalităţii lor, glosând imagistic şi cam steril peste suprafaţa unei premise pe cât de credibile, pe cât de generoase. În mod cvasi-paradoxal, aici nota de originalitate stă nu în forţarea veridicului ci, dimpotrivă, în menţinerea la un nivel tehnologic cât se poate de accesibil: nici vorbă de "inteligenţă artificială", "roboţi cu personalitate" şi alte avataruri ale irepetabilului HAL-9000; maşinile nu fac decât să acţioneze după cum le dictează titularii lor tolăniţi acasă în fotolii, într-un întreg păienjeniş de senzori bidirecţionali. Cele mai realiste prognoze sugerează că aşa ceva ar putea deveni absolut fezabil, chiar în intervalul de viaţă al generaţiei noastre.
Pornind de aici, scenariştii Michael Ferris şi John D. Brancato dezvoltă (deşi mai adecvat ar fi să spunem că "atrofiază", sau "estropiază") o povestire cinematografică doar cu puţin mai răsărită decât compunerile şi desenele cu tema "Eu în anul 2000", de pe vremea când era nevasta fată. În naivitatea sa de-a dreptul tălâmbă, proprie majorităţii formulelor comercial-facile, scenariul nu face decât să aplice jucăriile cibernetice din premisă pe canavaua propriei noastre lumi aşa cum o cunoaştem. Parcă nici măcar teoretic n-ar avea cunoştinţă de nevoia unor extrapolări serioase, ramificate pe suprafaţă şi aprofundate în adâncime, ale tuturor implicaţiilor, consecinţelor şi mutaţiilor sociale şi culturale decurgând obligatoriu de pe urma unei asemenea intervenţii. E de ajuns să ne amintim de teoriile lui Marshall MacLuhan cu privire la cotiturile imense pe care le-au imprimat omenirii apariţiile diverselor mijloace de comunicare, începând cu tiparul (generatorul faimoasei "Galaxii Gutenberg") şi continuând cu fotografia, fonograful, telegraful, cinematograful, telefonul, radioul, televiziunea - şi, în sfârşit, tehnicile şi tehnologiile de calcul, explorate de discipolul său Paul Levinson în seminalul studiu "Digital MacLuhan" ("MacLuhan în era digitală", Editura ANTET, 2001). E de la sine înţeles că un fenomen ca introducerea unor asemenea "surogate" ar însemna, practic, sfârşitul societăţii omeneşti aşa cum o cunoaştem. Şi când colo, Ferris şi Brancato nu fac decât să azvârle bulgărele unei istorioare poliţiste pe panta unui context social nu mai diferit de al nostru decât ne putem aştepta să fie România sub administraţia Băsescu-2 (sau Antonescu-1, sau Oprescu-0) faţă de cea actuală.
N-am idee dacă Ferris şi Brancato au citit romanele asimoviene cu Elijah Bailey, dar presupunând prin absurd că au făcut-o, nu pot decât să mă întreb ca miliţianul din bancul cu poliglotul: "şi la ce le-a folosit?" Bunul Doctor, cu sclipitoarea sa inteligenţă care friza geniul, pornea de la "asasinarea" câte unui robot, pentru a dezvolta adevărate meditaţii asupra condiţiei umane, pe coordontele unor investigaţii detectiviceşti dintre cele mai captivante. Chiar dacă şi aici inciting event-ul e tot uciderea unor oameni-maşină (supralicitată prin consecinţa şocantă a morţii simultane a posesorilor ce le teleghidau de la domiciliul personal), premisa intră în sare de leşin încă de la primii paşi, înscriindu-se pe traiectoria unei anchete banale cu niscaiva implicaţii corporatist-politice şi multă acţiune blockbusterească. Voitele răsturnări din punctele-cheie şi aşa-zisele lovituri de teatru de la sfârşit sunt nu numai previzibile (ca de pildă, să-vezi-şi-să-nu-creziul privitor la Profet), ci de-a dreptul neverosimile (în frunte cu motivaţia care l-a îndemnat pe nu-spui-ţine-pelsoană-însemnată să facă ceea ce-a făcut - de o candoare demagogică de-a dreptul înduioşătoare şi fără pic de substanţă dramatică veritabilă: vezi dumneata, "din cauza lor, oamenii şi-au pierdut umanitatea", aşa că "eu i-am făcut, eu îi omor!").
De parcă naivitatea vecină cu penalul a scenariului n-ar fi fost de ajuns, regia i-a fost încredinţată lui Jonathan Mostow, cel ce s-a ilustrat plenar făcând pilaf dintr-o franciză care, la nivel teoretic cel puţin, ar fi trebuit să fie măcar o garanţie a succesului, dacă nu şi a calităţii autentice - cu detestabilul "Terminator 3: Rise of the Machines". De bine de rău, totuşi, acolo omul vădea oarece virtuţi narative: urmăririle te ţineau în priză şi arătau chiar binişor; aici, sunt fleşcăite de-a binelea. Încercarea de a construi în jurul surogatelor un univers edulcorat-sintetic nu reuşeşte să depăşească nivelul kitschului în sine, "dramele" trăite de personaje ca urmare a alterării (sau chiar multiplicării) identităţii exterioare rămân factice şi clişeatice, până şi specificul anti-eroic al protagonistului vulnerabil prin definiţie (Bruce Willis, evident!) eşuează în auto-pastişă - alter-ego-ul său de plastic din prima parte a filmului, deloc surprinzător în sine (acum, când ne-am obişnuit cu putirinţele nelimitate ale machiajului modern cuplat cu imageria pe computer), constituind ratarea încă a unei premise ofertante, din toate cele pe care le preconiza setupul acţiunii.
De fapt, cam ăsta pare să fie aici principiul la ordinea zilei: hai să distrugem şi bruma de calităţi pe care puteam s-o avem. Pe lângă subfolosirea lui Bruce Willis (apropo, să nu uităm nici prima ieşire în lume a personajului, după ce i-au tăiat macaroana surogatistică - o intenţie bună, starea de derută şi angoasă la reintrarea în contact cu realitatea, expediată simplist, gen "bun, am bifat-o şi pe asta, hai mai departe", când acolo se afla de fapt tocmai esenţa acelei mutaţii generale de care vorbeam adineaori!), Mostow trimite în derizoriu şi cele câteva personaje realmente interesante (Bătrânul Canter, al lui James Cromwell, sau Profetul lui Ving Rhames - de parcă nu el l-ar fi jucat odinioară pe Marsellus Wallace, în "Pulp Fiction"!), şi şansele de a construi interacţiuni semnificative şi insolite între avatarurile lor robotice (până şi "Gamer" îşi valorifica mai bine ocaziile de acest gen), şi secvenţele-cheie care ar fi trebuit să dospească de suspense.
Şi pentru că unii făcători-de-filme chiar cer palme administrate zilnic la ore fixe, se impune să remarcăm şi stângăcia penibilă a finalului, pe lângă care orice secvenţă din "Dincolo de America" sau "Şi totul era nimic" ar părea Spielberg curat! Dacă vreţi să vedeţi ratându-se ca porcu' un deznodământ care avea toate datele de a fi, dacă nu excelent, măcar dramatic şi spectaculos în plan vizual, uitaţi-vă cum se moleşesc toţi surogaţii, ca nişte socoteli cărora le-a expirat viagra, când le fute Bruce Willis o rangă-n sistem, şi cum se pupă-n bot câteva maşinuţe, pâc-pâc-fleoşc, pe tot mapamondul. Nici chiar Sergiu Nicolaescu n-ar fi putut să compromită mai plenar un final de film!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 octombrie, 2009, h. 17:30-18:29
Bucureşti, România