Pitbull
16 Sep 2009, 21:59
Tot timpul sub plafon - "Gamer"
Întortocheat dar foarte liniar
M-am înţărcat cu "Wolfenstein" ăla vechiu' de-acu' cinspce ani (de-l citează şi Tarantino în "Inglourious Basterds", crezând că umple pisica de sânge - şi n-o umple) şi de-atunci m-am preumblat prin varii "Spear of Destiny", "Doom", "Duke Nukem", "Quake", "Heretic", "Hexen", "Half-Life", "Warcraft", "Age of Empires", "Age of Kings","Age of Mythology", "Sid Meyer's Civilization", "Sims"... Taman când începeau să facă pe dracu' ghem cu mai noile "Mafia", "CounterStrike", etc., am constatat că mă cam plictisisem de dânsele, şi le-am lăsat în plata Domnului. Ultima oară cred c-am jucat în vara lui 2008 - nişte jocuri care arătau bine, da'... nu mai ştiu ce erau, că m-am luat cu treburile şi-am uitat de ele...
Din păcate, la unii se-ntâmplă taman invers: se iau cu ele şi uită de treburi... Mai deunăzi am auzit de un fost elev de-ai mei, intrat la regie de film în 1990, care acum, om in his forties, stă toată ziua închis în camera lui, călare pe jocuri, întreţinut din leafa nevestei şi a fiului (cu care nu mai comunică decât pe mess!)... Bine zise cine zise: când vrea să piardă pe cineva, Dumnezeu îi ia minţile...
Despre o asemenea luare de minţi e vorba şi-n actualul "Gamer", al persoanelor Mark Neveldine şi Brian Taylor: o lume din viitorul foarte apropiat (nimic nou pân-aici), în care tot boboru' cel mondial are-un fix cu jocurile în reţea (nimic nou nici de-aici încolo)... Şi vom vedea că nici de mai încolo-ncolo nu-i nimic nou, de vreme ce, cum stau uneori şi-mi aduc aminte, pe la optsprezece ani îmi bubuise prin minte un scenariu de film intitulat "Pandemonium", în care ăi mai tări din parcări şi mai răi din măhălăi, toţi stricaţii şi creminalii-n serie şi pe puncte, sunt închişi într-o puşcărie de maximă siguranţă, unde clienţii vin să-i vâneze pe bani graşi, ca să-şi defuleze humanitatea pornirile violente (eram sub influenţa lui "Rollerball"), până găsesc ăia o cale să evadeze şi să se răzbune, şi-atunci să vezi capete sparte! Evident, n-am comis nici un Pandemoniu, dar cum marile spirite se-ntâlnesc, iote tot aşa se-ntâlniră ideea mea cu caş la gură şi mania jocurilor, ca şi Neveldine şi Taylor: adică personajele jocurilor în reţea nu mai sunt digitale, ci-s nişte puşcăriaşi dintr-un complex penitenciar de maximă siguranţă, cărora li s-a-mplântat în creier ceva ce-i face controlabili de la distanţă - ba mai mult, chiar prin telepatie, căci şi gamerii tot mintal îşi manevrează... ăsta, îşi mintevrează computerele... Aşa că, respectivii porci de câini neruşinaţi se căsăpesc într-o veselie continuă, prin telecomandă, în timp ce respectivele scroafe de bitches nesimpoarce se regulează la fel de plenar, în paralele joace erotice. Să tot trăieşti.
După care, povestea îşi urmează cursul, cu tot tacâmul: erori, viruşi, hackeri, cum să facem să scăpăm... Io-s ăla de te manipulează, încântat de cunoştinţă... Apare şi magnatul cel rău, tartorul tărăşeniei toate, pornit să se folosească de merchezu' ăsta ca s-ajungă el stăpânul lumii...
Trecând peste faptul că, în fond, e un spin-off după "Matrix" plus "Max Payne" şi-ncă "Death Race", povestioara asta ar fi avut oarece şanse, dacă o făceau bine. Din păcate, scenariul şi regia aceloraşi Neveldine şi Taylor (comiţători ei şi de "Crank" 1 şi 2) reuşesc să facă pilaf dintr-o idee SF măcar validă, dacă nu şi originală. În fond, originalitatea nu stă musai în a spune ceva nou, cât mai degrabă în a spune ceva vechi într-un mod cu totul nou - iar ei spun într-un mod cu totul prost.
În primul rând, n-au personaje - da' diloc, diloc, diloc! Câteva fantoşe inconsistente, singurul cât de cât interesant (aşa, cam la vreo 5%) fiind gamerul amator de jocuri erotice (da' numai fiindcă-i super-obez, că pe dinăuntru-i gol).
În a doilea rând, n-au dramaturgie. Poveste au, dar nu ştiu nici să şi-o structureze, nici să şi-o nareze. Deşi se vede clar că-s meticuloşi şi calculaţi, băieţilor le lipseşte harul de povestitori - aşa că degeaba-şi articulează ei secvenţele la milimetru, când storyceşte o lălăie. Nu ştiu să agaţe spectatorul, să-l implice, să-l incite - ei pur şi simplu-i dau show cu toptanu' şi zic c-au plesnit-o. E, au plesnit-o aşa de bine, încât de prin minutul zece te-ai şi plictisit, iar printr-al cinşpelea sforăi de numa'. Tot filmul stă mereu la nivel voit maxim, "sub plafon": din luptă-n luptă, din şoc în şoc, din surpriză-n surpriză, din salt în salt - da' mai ho, bre Neveldine/Taylor (cum scrie pe generic), că spectatorul mai are nevoie şi să respire..!
Imaginea lui Ekkehart Pollack e pe fază - dar concepţia regisorală o obligă la atâta agresivitate, încât devine indigestă, printre toate cheile plastice abordate (începând cu zona cea mai bine stăpânită - universul cenuşiu al jocului "Slayers" - pentru a sfârşi cu kitschul policrom suprasaturat şi nenuanţat al jocurilor erotice, printre care realitatea cea reală se pierde într-o deplină lipsă de stil). La fel de abuziv e tratat şi montajul, altminteri bine condus de către Peter Amundson, Fernando Villena şi Doobie White. Poate cel mai onorabil se detaşează costumele lui Alix Friedberg, realmente creatoare.
În rolul principal, Gerard Butler e la fel de nesărat ca-n "322" sau cum îi zicea (ăla unde era Conu' Leonidas), iar antagonistul lui, Michael C. Hall, e un villain pe-atât de fâsâit, pe cât era de aşteptat din partea unui realizator TV a la Măruţă care brusc s-a trezit că ce-ar fi să ne facem noi şi acteur! Kyra Sedgwick se mai învârteşte şi ea pe-acolo fără rost, printre mulţi alţi actori mai pafarişti decât admişii la U.N.A.T.C. când e Cojar (sau, mai nou, Colceag) şef de comisie.
Ce mi-a plăcut:
Când ăla rău-i înjunghiat fatal în tors, iar unu' din asistenţă face: "Ups."
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 septembrie, 2009
Bucureşti, România
Întortocheat dar foarte liniar
M-am înţărcat cu "Wolfenstein" ăla vechiu' de-acu' cinspce ani (de-l citează şi Tarantino în "Inglourious Basterds", crezând că umple pisica de sânge - şi n-o umple) şi de-atunci m-am preumblat prin varii "Spear of Destiny", "Doom", "Duke Nukem", "Quake", "Heretic", "Hexen", "Half-Life", "Warcraft", "Age of Empires", "Age of Kings","Age of Mythology", "Sid Meyer's Civilization", "Sims"... Taman când începeau să facă pe dracu' ghem cu mai noile "Mafia", "CounterStrike", etc., am constatat că mă cam plictisisem de dânsele, şi le-am lăsat în plata Domnului. Ultima oară cred c-am jucat în vara lui 2008 - nişte jocuri care arătau bine, da'... nu mai ştiu ce erau, că m-am luat cu treburile şi-am uitat de ele...
Din păcate, la unii se-ntâmplă taman invers: se iau cu ele şi uită de treburi... Mai deunăzi am auzit de un fost elev de-ai mei, intrat la regie de film în 1990, care acum, om in his forties, stă toată ziua închis în camera lui, călare pe jocuri, întreţinut din leafa nevestei şi a fiului (cu care nu mai comunică decât pe mess!)... Bine zise cine zise: când vrea să piardă pe cineva, Dumnezeu îi ia minţile...
Despre o asemenea luare de minţi e vorba şi-n actualul "Gamer", al persoanelor Mark Neveldine şi Brian Taylor: o lume din viitorul foarte apropiat (nimic nou pân-aici), în care tot boboru' cel mondial are-un fix cu jocurile în reţea (nimic nou nici de-aici încolo)... Şi vom vedea că nici de mai încolo-ncolo nu-i nimic nou, de vreme ce, cum stau uneori şi-mi aduc aminte, pe la optsprezece ani îmi bubuise prin minte un scenariu de film intitulat "Pandemonium", în care ăi mai tări din parcări şi mai răi din măhălăi, toţi stricaţii şi creminalii-n serie şi pe puncte, sunt închişi într-o puşcărie de maximă siguranţă, unde clienţii vin să-i vâneze pe bani graşi, ca să-şi defuleze humanitatea pornirile violente (eram sub influenţa lui "Rollerball"), până găsesc ăia o cale să evadeze şi să se răzbune, şi-atunci să vezi capete sparte! Evident, n-am comis nici un Pandemoniu, dar cum marile spirite se-ntâlnesc, iote tot aşa se-ntâlniră ideea mea cu caş la gură şi mania jocurilor, ca şi Neveldine şi Taylor: adică personajele jocurilor în reţea nu mai sunt digitale, ci-s nişte puşcăriaşi dintr-un complex penitenciar de maximă siguranţă, cărora li s-a-mplântat în creier ceva ce-i face controlabili de la distanţă - ba mai mult, chiar prin telepatie, căci şi gamerii tot mintal îşi manevrează... ăsta, îşi mintevrează computerele... Aşa că, respectivii porci de câini neruşinaţi se căsăpesc într-o veselie continuă, prin telecomandă, în timp ce respectivele scroafe de bitches nesimpoarce se regulează la fel de plenar, în paralele joace erotice. Să tot trăieşti.
După care, povestea îşi urmează cursul, cu tot tacâmul: erori, viruşi, hackeri, cum să facem să scăpăm... Io-s ăla de te manipulează, încântat de cunoştinţă... Apare şi magnatul cel rău, tartorul tărăşeniei toate, pornit să se folosească de merchezu' ăsta ca s-ajungă el stăpânul lumii...
Trecând peste faptul că, în fond, e un spin-off după "Matrix" plus "Max Payne" şi-ncă "Death Race", povestioara asta ar fi avut oarece şanse, dacă o făceau bine. Din păcate, scenariul şi regia aceloraşi Neveldine şi Taylor (comiţători ei şi de "Crank" 1 şi 2) reuşesc să facă pilaf dintr-o idee SF măcar validă, dacă nu şi originală. În fond, originalitatea nu stă musai în a spune ceva nou, cât mai degrabă în a spune ceva vechi într-un mod cu totul nou - iar ei spun într-un mod cu totul prost.
În primul rând, n-au personaje - da' diloc, diloc, diloc! Câteva fantoşe inconsistente, singurul cât de cât interesant (aşa, cam la vreo 5%) fiind gamerul amator de jocuri erotice (da' numai fiindcă-i super-obez, că pe dinăuntru-i gol).
În a doilea rând, n-au dramaturgie. Poveste au, dar nu ştiu nici să şi-o structureze, nici să şi-o nareze. Deşi se vede clar că-s meticuloşi şi calculaţi, băieţilor le lipseşte harul de povestitori - aşa că degeaba-şi articulează ei secvenţele la milimetru, când storyceşte o lălăie. Nu ştiu să agaţe spectatorul, să-l implice, să-l incite - ei pur şi simplu-i dau show cu toptanu' şi zic c-au plesnit-o. E, au plesnit-o aşa de bine, încât de prin minutul zece te-ai şi plictisit, iar printr-al cinşpelea sforăi de numa'. Tot filmul stă mereu la nivel voit maxim, "sub plafon": din luptă-n luptă, din şoc în şoc, din surpriză-n surpriză, din salt în salt - da' mai ho, bre Neveldine/Taylor (cum scrie pe generic), că spectatorul mai are nevoie şi să respire..!
Imaginea lui Ekkehart Pollack e pe fază - dar concepţia regisorală o obligă la atâta agresivitate, încât devine indigestă, printre toate cheile plastice abordate (începând cu zona cea mai bine stăpânită - universul cenuşiu al jocului "Slayers" - pentru a sfârşi cu kitschul policrom suprasaturat şi nenuanţat al jocurilor erotice, printre care realitatea cea reală se pierde într-o deplină lipsă de stil). La fel de abuziv e tratat şi montajul, altminteri bine condus de către Peter Amundson, Fernando Villena şi Doobie White. Poate cel mai onorabil se detaşează costumele lui Alix Friedberg, realmente creatoare.
În rolul principal, Gerard Butler e la fel de nesărat ca-n "322" sau cum îi zicea (ăla unde era Conu' Leonidas), iar antagonistul lui, Michael C. Hall, e un villain pe-atât de fâsâit, pe cât era de aşteptat din partea unui realizator TV a la Măruţă care brusc s-a trezit că ce-ar fi să ne facem noi şi acteur! Kyra Sedgwick se mai învârteşte şi ea pe-acolo fără rost, printre mulţi alţi actori mai pafarişti decât admişii la U.N.A.T.C. când e Cojar (sau, mai nou, Colceag) şef de comisie.
Ce mi-a plăcut:
Când ăla rău-i înjunghiat fatal în tors, iar unu' din asistenţă face: "Ups."
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 septembrie, 2009
Bucureşti, România