Pitbull
02 Aug 2009, 20:53
"Caótica Ana" - Plictiseală intelectualist-calofilă
Fără să tuşeze şi fără să semnifice
Da, cred în reîncarnare, dar nu încerc s-o vâr nimănui pe gât - şi nici cea mai răspândită teorie asupra ei, de sorginte indiană, pe care ar fi irelevant s-o expun aici. Totuşi, privind subiectele oculte, mistice, metafizice - în genere, incerte şi discutabile, indiferent de natura lor - un bun-simţ elementar obligă să te documentezi barem asupra celor mai consacrate sau populare ipoteze, pentru ca apoi să le respecţi... sau să le respingi în cunoştinţă de cauză... Din păcate, pe seama metempsihozei circulă cele mai năstruşnice şi haotice - sau, în speţă, "caótice" - speculaţii ficţionale, ca şi cum n-ar avea nici măcar o bază mitică reală, ţinând mai degrabă de domeniul S.F.-ului unde (cred unii) totul ar fi posibil şi permis. La fel face şi Julio Medem în scenariul (şi regia) acestui film despre o tânără de optsprezece ani din Ibiza care, recrutată într-o comunitate de artişti plastici din Madrid, porneşte pentru patru ani prin lumea largă (şi lumea propriului ei psihic - şi metapsihic) spre a-şi descoperi identitatea; adevărata identitate, aceea a mai multor femei din trecut, moarte toate, succesiv, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, şi care se ciocnesc haotic în subconştientul ei. Ca premisă scenaristică n-ar fi rea, are repere incitante şi solid articulate, astfel încât i s-ar putea ierta chiar şi ignoranţa mitologică menţionată la început - dar marea problemă a filmului e o completă, neintenţonată şi sterilă detaşare de tot ceea ce înseamnă universul său uman. Rareori am întâlnit un mod mai anost de a construi personajele - de o complexitate studiată, o originalitate căutată şi o incredibilă lipsă a dinamicii interioare autentice (că pe plan extern, har Domnului, e simulată cât încape, cu situaţii dramatice fabricate, secvenţe voit spectaculoase şi note stilistice forţate apăsat: imagini ostentativ picturale, accente sonore tânguitor-violente, etc. Ajuns la al paisprezecelea film, şi la un prestigiu destul de consistent, Medem se relevă aici teribil de neinspirat ca narator, depănându-şi povestea trenant, liniar, deloc seducător - în pofida tuturor eforturilor sale de a face un film cât mai "interesant" (finalmente doar intelectualicist, dramatoid şi verbios, sub un strat vârtos de calofilie scremută, cu montaje de atracţii abracadabrante şi căznite, mai ales în zona mnemonică a dramelor unor refugiaţi berberi şi ale unor piei roşii - din ascendenţa metempsihotică a protagonistei, evident). Nu e de mirare, aşadar, că dezlănţuirea de violenţă din final cade pe loc complet gol, fără să tuşeze şi fără să semnifice mare lucru.
Debutanta Manuela Vellés, de vârstă egală cu a eroinei, depune strădanii onorabile de a-şi exhiba frumuseţea fizionomică şi corporală (se recunoaşte calitatea numeroaselor cadre nud, filmate decent şi cu gust), plus disponibilitatea dramatică promiţătoare, pe un rol rămas din scriitură destul de neîmplinit, şi împins din regie pe un drum labirintic şi înfundat. Charlotte Rampling îi dă replica acceptabil, cu o siguranţă evident rutinată, iar Nicolas Cazalé compune un arab scutit de poncifele politizante din ultimii ani. În rest, multă plictiseală - cu atât mai semnificativă, cu cât procedeul "numărătorii inverse" de la 10 până la 0, preluat din hipnoză şi aplicat ca sistem de structurare a episoadelor, urmărea şi o creştere inexorabilă a tensiunii. Urmărea. Şi nimic mai mult.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 septembrie, 2004, h. 05:00-5:54
Bucureşti, România
Fără să tuşeze şi fără să semnifice
Da, cred în reîncarnare, dar nu încerc s-o vâr nimănui pe gât - şi nici cea mai răspândită teorie asupra ei, de sorginte indiană, pe care ar fi irelevant s-o expun aici. Totuşi, privind subiectele oculte, mistice, metafizice - în genere, incerte şi discutabile, indiferent de natura lor - un bun-simţ elementar obligă să te documentezi barem asupra celor mai consacrate sau populare ipoteze, pentru ca apoi să le respecţi... sau să le respingi în cunoştinţă de cauză... Din păcate, pe seama metempsihozei circulă cele mai năstruşnice şi haotice - sau, în speţă, "caótice" - speculaţii ficţionale, ca şi cum n-ar avea nici măcar o bază mitică reală, ţinând mai degrabă de domeniul S.F.-ului unde (cred unii) totul ar fi posibil şi permis. La fel face şi Julio Medem în scenariul (şi regia) acestui film despre o tânără de optsprezece ani din Ibiza care, recrutată într-o comunitate de artişti plastici din Madrid, porneşte pentru patru ani prin lumea largă (şi lumea propriului ei psihic - şi metapsihic) spre a-şi descoperi identitatea; adevărata identitate, aceea a mai multor femei din trecut, moarte toate, succesiv, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, şi care se ciocnesc haotic în subconştientul ei. Ca premisă scenaristică n-ar fi rea, are repere incitante şi solid articulate, astfel încât i s-ar putea ierta chiar şi ignoranţa mitologică menţionată la început - dar marea problemă a filmului e o completă, neintenţonată şi sterilă detaşare de tot ceea ce înseamnă universul său uman. Rareori am întâlnit un mod mai anost de a construi personajele - de o complexitate studiată, o originalitate căutată şi o incredibilă lipsă a dinamicii interioare autentice (că pe plan extern, har Domnului, e simulată cât încape, cu situaţii dramatice fabricate, secvenţe voit spectaculoase şi note stilistice forţate apăsat: imagini ostentativ picturale, accente sonore tânguitor-violente, etc. Ajuns la al paisprezecelea film, şi la un prestigiu destul de consistent, Medem se relevă aici teribil de neinspirat ca narator, depănându-şi povestea trenant, liniar, deloc seducător - în pofida tuturor eforturilor sale de a face un film cât mai "interesant" (finalmente doar intelectualicist, dramatoid şi verbios, sub un strat vârtos de calofilie scremută, cu montaje de atracţii abracadabrante şi căznite, mai ales în zona mnemonică a dramelor unor refugiaţi berberi şi ale unor piei roşii - din ascendenţa metempsihotică a protagonistei, evident). Nu e de mirare, aşadar, că dezlănţuirea de violenţă din final cade pe loc complet gol, fără să tuşeze şi fără să semnifice mare lucru.
Debutanta Manuela Vellés, de vârstă egală cu a eroinei, depune strădanii onorabile de a-şi exhiba frumuseţea fizionomică şi corporală (se recunoaşte calitatea numeroaselor cadre nud, filmate decent şi cu gust), plus disponibilitatea dramatică promiţătoare, pe un rol rămas din scriitură destul de neîmplinit, şi împins din regie pe un drum labirintic şi înfundat. Charlotte Rampling îi dă replica acceptabil, cu o siguranţă evident rutinată, iar Nicolas Cazalé compune un arab scutit de poncifele politizante din ultimii ani. În rest, multă plictiseală - cu atât mai semnificativă, cu cât procedeul "numărătorii inverse" de la 10 până la 0, preluat din hipnoză şi aplicat ca sistem de structurare a episoadelor, urmărea şi o creştere inexorabilă a tensiunii. Urmărea. Şi nimic mai mult.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 septembrie, 2004, h. 05:00-5:54
Bucureşti, România