StefanDo
23 Mar 2009, 17:10
The International: Puterea banului
Înainte de combinaţia explozivă din Duplicity (unde se joacă de-a spionajul cu Julia Roberts), Clive Owen străbate pământul în lung şi în lat alături de Naomi Watts în thriller-ul financiar The International. Inspirat din celebrul caz al băncii BCCI, a cărei scandaloasă activitate pe piaţa bancară internaţională a fost supranumită "jaful de 20 de miliarde de dolari", thriller-ul regizat de Tom Tykwer e perfect sincronizat cu criza cauzată de tunurile marilor corporaţii, chiar dacă regizorul german alege să coboare într-o zonă mult mai sumbră decât cea a banilor fără de miros.
Owen este Louis Salinger, un agent al Interpolului obsedat să descurce iţele implicării renumitei bănci International Bank of Business and Credit (IBBC, trimitere clară) într-o serie de operaţiuni ilegale, de la traficul de arme la sponsorizarea extremiştilor şi-a dictatorilor. Alături de Eleanor (Watts), o procuroare din New York, Salinger habar n-are de unde să apuce ghemul de ilegalităţi al băncii, ale cărei acţiuni devin tot mai palpabile când apropiaţii şi sursele agentului încep să moară.
Amuzant la The International este faptul că iniţial acesta se voia un thriller pentru intelectuali (ca Michael Clayton, de exemplu), cu scene filmate în birouri, convorbiri răcnite la telefon şi aşa mai departe. După o serie de screening-uri la care publicul a sforăit copios, Tykwer s-a decis să profite de experienţa în action-uri a lui Owen şi uite aşa au început împuşcăturile! În acest pseudo-action care-l poartă cam peste tot în Europa plus New York, Salinger ajunge şi în muzeul Guggenheim din nordul metropolei, pe care-l face mici fărâme cu ajutorul unui pistol şi-al câtorva răi înarmaţi cu mitraliere.
Categoric una dintre cele mai bune scene de acţiune ale anului, secvenţa amintită mai sus e grăitoare şi pentru excelentul simţ arhitectural al regizorului: Tykwer se foloseşte excelent de impresionantele clădiri din oţel şi sticlă, pe care le transformă într-un villain anonim, difuz dar eficient şi, cel mai important, omniprezent (să nu uităm titlul filmului). Contrastul dintre largile faţade transparente şi tenebroasele deal-uri finalizate în interior e unul din atuurile acestui film, atu ajutat şi de cadre precum cel în care Salinger urcă scările pustii ale IBBC, mic David înfruntând un implacabil Goliat.
Chiar dacă momentele de comic relief sunt patetice (vezi "interogatoriul" din lift) şi sună la fel de fals ca interogatoriile "pe bune", pline de fraze sforăitoare şi panseuri despre vină, responsabilitate, bine, rău şi aşa mai departe, The International se ridică pe umerii lui Owen şi Watts (aceasta mi-a adus aminte de prietena ei, Nicole Kidman, în Traducatoarea/The Interpreter). La dezvăluirile aşa-zis şocante, cum ar fi aceea că banca vrea să controleze moartea, zâmbeşti a râde, precum şi la dialogurile uneori triste, previzbile şi nenaturale. Dacă n-ar fi muzica, compusă de Tykwer şi vechii săi colaboratori de la Aleargă, Lola, aleargă, mai c-ai putea vedea filmul pe mute.
Înainte de combinaţia explozivă din Duplicity (unde se joacă de-a spionajul cu Julia Roberts), Clive Owen străbate pământul în lung şi în lat alături de Naomi Watts în thriller-ul financiar The International. Inspirat din celebrul caz al băncii BCCI, a cărei scandaloasă activitate pe piaţa bancară internaţională a fost supranumită "jaful de 20 de miliarde de dolari", thriller-ul regizat de Tom Tykwer e perfect sincronizat cu criza cauzată de tunurile marilor corporaţii, chiar dacă regizorul german alege să coboare într-o zonă mult mai sumbră decât cea a banilor fără de miros.
Owen este Louis Salinger, un agent al Interpolului obsedat să descurce iţele implicării renumitei bănci International Bank of Business and Credit (IBBC, trimitere clară) într-o serie de operaţiuni ilegale, de la traficul de arme la sponsorizarea extremiştilor şi-a dictatorilor. Alături de Eleanor (Watts), o procuroare din New York, Salinger habar n-are de unde să apuce ghemul de ilegalităţi al băncii, ale cărei acţiuni devin tot mai palpabile când apropiaţii şi sursele agentului încep să moară.
Amuzant la The International este faptul că iniţial acesta se voia un thriller pentru intelectuali (ca Michael Clayton, de exemplu), cu scene filmate în birouri, convorbiri răcnite la telefon şi aşa mai departe. După o serie de screening-uri la care publicul a sforăit copios, Tykwer s-a decis să profite de experienţa în action-uri a lui Owen şi uite aşa au început împuşcăturile! În acest pseudo-action care-l poartă cam peste tot în Europa plus New York, Salinger ajunge şi în muzeul Guggenheim din nordul metropolei, pe care-l face mici fărâme cu ajutorul unui pistol şi-al câtorva răi înarmaţi cu mitraliere.
Categoric una dintre cele mai bune scene de acţiune ale anului, secvenţa amintită mai sus e grăitoare şi pentru excelentul simţ arhitectural al regizorului: Tykwer se foloseşte excelent de impresionantele clădiri din oţel şi sticlă, pe care le transformă într-un villain anonim, difuz dar eficient şi, cel mai important, omniprezent (să nu uităm titlul filmului). Contrastul dintre largile faţade transparente şi tenebroasele deal-uri finalizate în interior e unul din atuurile acestui film, atu ajutat şi de cadre precum cel în care Salinger urcă scările pustii ale IBBC, mic David înfruntând un implacabil Goliat.
Chiar dacă momentele de comic relief sunt patetice (vezi "interogatoriul" din lift) şi sună la fel de fals ca interogatoriile "pe bune", pline de fraze sforăitoare şi panseuri despre vină, responsabilitate, bine, rău şi aşa mai departe, The International se ridică pe umerii lui Owen şi Watts (aceasta mi-a adus aminte de prietena ei, Nicole Kidman, în Traducatoarea/The Interpreter). La dezvăluirile aşa-zis şocante, cum ar fi aceea că banca vrea să controleze moartea, zâmbeşti a râde, precum şi la dialogurile uneori triste, previzbile şi nenaturale. Dacă n-ar fi muzica, compusă de Tykwer şi vechii săi colaboratori de la Aleargă, Lola, aleargă, mai c-ai putea vedea filmul pe mute.