Pitbull
24 Feb 2009, 21:49
"Death Defying Acts" - Houdini + Sandra Brown
Dupã "Prestige", dupã "Illusionist", dupã dupã dupã...
Un mit mediatic de la noi o transformase pe biata Sandra Brown în tot ce poate fi mai rãu sub aspect publicistic - cã aºa suntem noi, nu ºtim, da' avem pãreri. Adevãrul este cã femeia chiar scrie bine - în limitele prozei de consum, tip cumperi-citeºti-arunci-uiþi-iei-alta, desigur. Pe întinsa gamã a genului romance, de la cele mai agramate ºi plicticoase diletante (dac-aº da douã-trei nume, ar însemna sã le nedreptãþesc pe celelate douã-trei mii), pânã la somitãþi clasice ca surorile Brontë sau Margaret Mitchell, Sandra Brown se înscrie categoric în treimea superioarã, prin stilul narativ antrenant, hazul dialogurilor ºi al situaþiilor, ºi mai ales iscusinþa de a reînnoi mereu formulele bãtute în cuie destul de rigid ale genului - cãci, ca-n majoritatea cazurilor de produse comerciale, cele care dicteazã sunt imperativele statistice ale pieþei.
În ultimii doi ani, piaþa (cea cinematografcã de astã datã) a semnalat un interes pasabil faþã de filmele cu scamatori, mai ales prin voga celor douã flecuºteþe de mare succes "The Prestige" ºi "The Illusionist" - pe-ale cãror urme, "Death Defying Acts" pãºeºte cu osârdie voit creatoare; la fel ca-n ambele, nu e doar prestidigitaþie cinstitã, ci ºi un incert joc de-a alba-neagra cu magia - c-o fi, cã n-o fi...? ªi la fel ca-n cel de-al doilea (cã-n primul, fiinþa iubitã murea încã din primele cinci minute, scurt ºi prin înec, ºi n-o mai învia nimeni, nici mãcar în flash-back-uri), iluzionismul se împleteºte cu sandrabrownismul - în sens nu neapãrat rãu: mãcar ca sã bucure decent manichiuristele de nivel telenovelistic+1 ºi profesoarele de biologie la clasele V-VIII. Cum m-a blagoslovit Dumnezeu cu tradcerea a vreo opt Sandre (cam ºase romances ºi douã thrillers), plus însãºi recenta erazinarce (adicã "ecranizare" pe de-a-n-doaselea) "Houdini - Ultimul magician", adaptatã în prozã de Greg Cox dupã scenariul lui Tony Grisoni ºi Brian Ward, pot jura cu mâna pe cord cã de-asta-i vorba ºi nu despre altceva: o oarecare combinaþie strictamente matematicã de povestioarã de dragoste ºi istorioarã scamatoriceascã.
Necazul (cãci, vorba lui Murphy, unde poate exista un necaz, sigur o sã existe) porneºte de la aerele pe care ºi le dã filmuleþul, înfruptându-se din biografia celebrului Erich Weiss aka Harry Houdini, pe care o studiazã cu osârdie ºi o trãdeazã cu neruºinare. Sunt toate ºansele ca oarecari mâþe neavizate sã stea-n coadã, miorlãind: "Miaumããã-Doamneee, ce s-au mai documentaaat!" Faimosul iluzionist american de origine austriacã devenise într-adevãr un înverºunat demascator al mediumilor frauduloºi (ideal la care þinea atât de mult, încât s-a ºi compromis de câteva ori, trucând la rândul lui expertizele, când nu gãsea nimic necurat la mijloc), fiind profund frustrat dupã ce iniþial încercase fãrã succes, prin intermediul mai multora, sã comunice cu rãposata sa mamã. Aici, lucrurile stau taman pe dos: Houdini, în ultimul sãu an de viaþã, încã mai e convins cã spiritismul e real, ºi oferã sincer zece mii de dolari cui va stabili mult râvnitul contact (trâmbiþatele compromiteri ale escrocilor rãmânând doar rezultate ale procesului de "eliminare", nicidecum cruciada din realitate). În plus, personajul (cunoscut prin cinismul sãu ce friza cruzimea, ºi aerele lui grandomane extrem de antipatice), îmbracã aici o aurã romanticã suavã, caldã, dulce ºi glumeaþã - mai ales în secvenþa când lipseºte de la propriu-i spectacol, dându-ºi cu firma-n cap, ca sã facã echilibristicã împreunã cu drãguþã-sa pe garguii din vârful monumentului lui Walter Scott (nu "Scoþian", cum iar a tradus din pãrþi Puþiciu sau Cîrcea sau cine-o fi fost)... Ca sã nu mai spunem cã Guy Pearce, la cei treizeci ºi nouã de ani ai sãi ºi nemachiat, aratã a bãrbat de cincizeci ºi doi de ani, cum arãt eu a Nãicã ºi Barza. Din start, filmul e ºuntat de o eroare de distribuþie cât toate zilele.
Altminteri, Catherine Zeta-Jones are zestrea ei de la Dumnezeu, pe care ºi-o foloseºte cât de bine poate pe un personaj fictiv ºi liniar: "clarvizionara" de ºantan care încearcã sã-l tapeze de cele zece mii ca sã aibã din ce-ºi hrãni fata - Saoirse Ronan, fãrã doar ºi poate vârful distribuþiei (ºi, reciproc, al carierei ei de pânã acum, chiar ºi în raport cu supraevaluatul "Atonement", sau mai noul "City of Ember"). Cã tot am ajuns la actori, mai meritã o biluþã alburie ºi Timothy Spall, insuficient valorificat în rolul lui Sugarman, sufletist-scârbosul manager-cerber al magicianului.
ªi cu asta, cam gata ce era de reþinut din distribuþie, aºa cã sã ne mai întoarcem puþin la scenariu, ca sã mântuim. E construit abil, precis, schematic ºi fãrã scânteie. Plotul sentimental e sutã la sutã învechit ºi previzibil, iar cel iluzionistic, searbãd ºi liniar - mai ales prin lipsa de fantezie, de energie, ºi de coerenþã a punctului culminant (s-ar cuveni, poate, o micã disecþie, dar ar însemna sã stric surpriza, ºi-atunci chiar nimic n-ar mai rãmâne. Dacã vã duceþi la film, veþi vedea la ce mã refer; dacã nu, nu).
Remarcabil de egalã cu scenariul, ºi cu sine, e regia australiencei Gillian Armstrong, care pe parcursul a douãzeci ºi patru de filme turnate în treizeci ºi ºapte de ani a învãþat meserie, dar nu ºi artã cinematograficã (aia cu care sau te naºti, sau nu). La nivel narativ, cucoana e corectã dar lipsitã de nerv. O uºoarã tresãrire de emoþie, în final - însã mai mult în urma sentimentului subiectiv de fatum, dat fiind cã se reconstituie oarecum împrejurãrile morþii reale a protagonistului, decât datoritã vreunor virtuþi de a crea fiori cu aparatul de filmat. În rest, concepþia ei esteticã e plasticã, meticuloasã, corectã ºi seacã - ceea ce, din pãcate, duce la supralicitare. Cele mai iritante sunt viziunile cu "fantoma" rãposatei doamne Weiss ºi ceilalþi îngeri roºcovani care tot înoatã prin jurul acvariilor unde-ºi face Houdini numãrul cu apa - chiar n-aveau ce sã caute în filmul ãsta.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
24 februarie, 2009, h. 21:00-22:08
Bucureºti, România
Dupã "Prestige", dupã "Illusionist", dupã dupã dupã...
Un mit mediatic de la noi o transformase pe biata Sandra Brown în tot ce poate fi mai rãu sub aspect publicistic - cã aºa suntem noi, nu ºtim, da' avem pãreri. Adevãrul este cã femeia chiar scrie bine - în limitele prozei de consum, tip cumperi-citeºti-arunci-uiþi-iei-alta, desigur. Pe întinsa gamã a genului romance, de la cele mai agramate ºi plicticoase diletante (dac-aº da douã-trei nume, ar însemna sã le nedreptãþesc pe celelate douã-trei mii), pânã la somitãþi clasice ca surorile Brontë sau Margaret Mitchell, Sandra Brown se înscrie categoric în treimea superioarã, prin stilul narativ antrenant, hazul dialogurilor ºi al situaþiilor, ºi mai ales iscusinþa de a reînnoi mereu formulele bãtute în cuie destul de rigid ale genului - cãci, ca-n majoritatea cazurilor de produse comerciale, cele care dicteazã sunt imperativele statistice ale pieþei.
În ultimii doi ani, piaþa (cea cinematografcã de astã datã) a semnalat un interes pasabil faþã de filmele cu scamatori, mai ales prin voga celor douã flecuºteþe de mare succes "The Prestige" ºi "The Illusionist" - pe-ale cãror urme, "Death Defying Acts" pãºeºte cu osârdie voit creatoare; la fel ca-n ambele, nu e doar prestidigitaþie cinstitã, ci ºi un incert joc de-a alba-neagra cu magia - c-o fi, cã n-o fi...? ªi la fel ca-n cel de-al doilea (cã-n primul, fiinþa iubitã murea încã din primele cinci minute, scurt ºi prin înec, ºi n-o mai învia nimeni, nici mãcar în flash-back-uri), iluzionismul se împleteºte cu sandrabrownismul - în sens nu neapãrat rãu: mãcar ca sã bucure decent manichiuristele de nivel telenovelistic+1 ºi profesoarele de biologie la clasele V-VIII. Cum m-a blagoslovit Dumnezeu cu tradcerea a vreo opt Sandre (cam ºase romances ºi douã thrillers), plus însãºi recenta erazinarce (adicã "ecranizare" pe de-a-n-doaselea) "Houdini - Ultimul magician", adaptatã în prozã de Greg Cox dupã scenariul lui Tony Grisoni ºi Brian Ward, pot jura cu mâna pe cord cã de-asta-i vorba ºi nu despre altceva: o oarecare combinaþie strictamente matematicã de povestioarã de dragoste ºi istorioarã scamatoriceascã.
Necazul (cãci, vorba lui Murphy, unde poate exista un necaz, sigur o sã existe) porneºte de la aerele pe care ºi le dã filmuleþul, înfruptându-se din biografia celebrului Erich Weiss aka Harry Houdini, pe care o studiazã cu osârdie ºi o trãdeazã cu neruºinare. Sunt toate ºansele ca oarecari mâþe neavizate sã stea-n coadã, miorlãind: "Miaumããã-Doamneee, ce s-au mai documentaaat!" Faimosul iluzionist american de origine austriacã devenise într-adevãr un înverºunat demascator al mediumilor frauduloºi (ideal la care þinea atât de mult, încât s-a ºi compromis de câteva ori, trucând la rândul lui expertizele, când nu gãsea nimic necurat la mijloc), fiind profund frustrat dupã ce iniþial încercase fãrã succes, prin intermediul mai multora, sã comunice cu rãposata sa mamã. Aici, lucrurile stau taman pe dos: Houdini, în ultimul sãu an de viaþã, încã mai e convins cã spiritismul e real, ºi oferã sincer zece mii de dolari cui va stabili mult râvnitul contact (trâmbiþatele compromiteri ale escrocilor rãmânând doar rezultate ale procesului de "eliminare", nicidecum cruciada din realitate). În plus, personajul (cunoscut prin cinismul sãu ce friza cruzimea, ºi aerele lui grandomane extrem de antipatice), îmbracã aici o aurã romanticã suavã, caldã, dulce ºi glumeaþã - mai ales în secvenþa când lipseºte de la propriu-i spectacol, dându-ºi cu firma-n cap, ca sã facã echilibristicã împreunã cu drãguþã-sa pe garguii din vârful monumentului lui Walter Scott (nu "Scoþian", cum iar a tradus din pãrþi Puþiciu sau Cîrcea sau cine-o fi fost)... Ca sã nu mai spunem cã Guy Pearce, la cei treizeci ºi nouã de ani ai sãi ºi nemachiat, aratã a bãrbat de cincizeci ºi doi de ani, cum arãt eu a Nãicã ºi Barza. Din start, filmul e ºuntat de o eroare de distribuþie cât toate zilele.
Altminteri, Catherine Zeta-Jones are zestrea ei de la Dumnezeu, pe care ºi-o foloseºte cât de bine poate pe un personaj fictiv ºi liniar: "clarvizionara" de ºantan care încearcã sã-l tapeze de cele zece mii ca sã aibã din ce-ºi hrãni fata - Saoirse Ronan, fãrã doar ºi poate vârful distribuþiei (ºi, reciproc, al carierei ei de pânã acum, chiar ºi în raport cu supraevaluatul "Atonement", sau mai noul "City of Ember"). Cã tot am ajuns la actori, mai meritã o biluþã alburie ºi Timothy Spall, insuficient valorificat în rolul lui Sugarman, sufletist-scârbosul manager-cerber al magicianului.
ªi cu asta, cam gata ce era de reþinut din distribuþie, aºa cã sã ne mai întoarcem puþin la scenariu, ca sã mântuim. E construit abil, precis, schematic ºi fãrã scânteie. Plotul sentimental e sutã la sutã învechit ºi previzibil, iar cel iluzionistic, searbãd ºi liniar - mai ales prin lipsa de fantezie, de energie, ºi de coerenþã a punctului culminant (s-ar cuveni, poate, o micã disecþie, dar ar însemna sã stric surpriza, ºi-atunci chiar nimic n-ar mai rãmâne. Dacã vã duceþi la film, veþi vedea la ce mã refer; dacã nu, nu).
Remarcabil de egalã cu scenariul, ºi cu sine, e regia australiencei Gillian Armstrong, care pe parcursul a douãzeci ºi patru de filme turnate în treizeci ºi ºapte de ani a învãþat meserie, dar nu ºi artã cinematograficã (aia cu care sau te naºti, sau nu). La nivel narativ, cucoana e corectã dar lipsitã de nerv. O uºoarã tresãrire de emoþie, în final - însã mai mult în urma sentimentului subiectiv de fatum, dat fiind cã se reconstituie oarecum împrejurãrile morþii reale a protagonistului, decât datoritã vreunor virtuþi de a crea fiori cu aparatul de filmat. În rest, concepþia ei esteticã e plasticã, meticuloasã, corectã ºi seacã - ceea ce, din pãcate, duce la supralicitare. Cele mai iritante sunt viziunile cu "fantoma" rãposatei doamne Weiss ºi ceilalþi îngeri roºcovani care tot înoatã prin jurul acvariilor unde-ºi face Houdini numãrul cu apa - chiar n-aveau ce sã caute în filmul ãsta.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
24 februarie, 2009, h. 21:00-22:08
Bucureºti, România