Pitbull
23 Jan 2009, 01:51
"Valkyrie" - De la Rastenburg la Hollywood
O repetiþie pentru 22 decembrie, 1989
Una dintre regulile principale ale teoriei conspiraþiilor (cea legitimã, nu paranoia conspiraþionistã care de câteva decenii a ajuns la o atât de mare modã) este aceea cã, aproape fãrã excepþie, singurele atentate de succes la viaþa marilor lideri sunt cele menite sã reuºeascã. Viaþa/moartea unor oameni politici ca Lincoln, Kennedy, Marin Luther King sau Gandhi devenise o mizã prea mare ca sã fie lãsatã la voia întâmplãrii - câtã vreme, pe de altã parte, niºte preºedinþi mediocri ca McKinley ºi Garfield chiar nu reprezentau o mizã pentru nimeni, iar o eventualã moarte a lui Reagan în timpul mandatului nu era în cãrþile nici unei grupãri respectabile de culise.
Astfel stând lucrurile, nu e de mirare cã nici unul dintre cele ºaisprezece atentate la viaþa lui Hitler - serie încheiatã cu cazul Rastenburg - n-a reuºit. Marile puteri n-aveau nevoie de un sfârºit prematur al rãzboiului, înainte ca Germania sã fie complet ruinatã ºi umilitã, ºi nici de o înlãturare a Führer-ului din interior, care ar mai fi salvat ceva din prestigiul ºi demnitatea naþiunii condamnate de cãtre Churchill ºi Stalin la servitutea europeanã (motiv pentru care Beþivul respinsese toate ofertele de pace ale Reich-ului, fãcând chiar o crizã de isterie când Hitler a avut "tupeul" de a-l trimite pe Hess cu un avion de mici dimensiuni, într-o încercare disperatã de a ajunge la un acord rezonabil cu Perfidul Albion). Tentaculele spionajului infiltrat în Germania urmãreau pregãtirea unui dezastru ca acela din 1945, lãsând micile conspiraþii spontane ºi conflicte intestine sã piarã pe limba lor - pentru moment, cãci ulterior, desigur, majoritatea complotiºtilor au fost mângâiaþi pe creºtet de propaganda internaþionalã ca niºte mari eroi care, vai sãracii de ei, au dat cu stângu-n dreptu'!
În acest context de rescriere a istoriei se integreazã ºi actuala pseudo-reconstituire hollywoodianã a atentatului de la Rastenburg. Ar merita sã întreprindem un studiu aprofundat al celor trei povestiri: istoria realã a conspiraþiei, istoria ei oficialã ºi scriptul lui Christopher McQuarrie ºi Nathan Alexander - cu condiþia sã ne-o permitã timpul, spaþiul ºi stãpânirea (cãci, aºa cum spuneam recent ºi în comentariul de la "Twilight", dacã political correctness nu e, nimic nu e - fie cã-i vorba de ecologism, de minoritãþi, de ateism sau de Al Doilea Rãzboi Mondial). Drept pentru care, restrângându-ne deocamdatã strict la virtuþile ºi viciile filmului, putem începe prin a observa cã scenariul nu e deloc rãu construit; între coperþile unor formalisme cam patetice (von Stauffenberg confesându-se în jurnal, miºcat, cum cã acum, în aceste momente solemne, ca orice german, ca orice fiu al þãrii sale, blabla... - ºi, în epilog, o tratare vizibil înãlþãtoare ºi martirizantã a execuþiilor), structura dramaturgicã urmãreºte ca la carte dezvoltarea epicã, pornind de la câteva secvenþe-amorsã (mutilarea lui von Stauffenberg cu ocazia unui raid în Africa de Nord, sau altã tentativã de asasinat ratatã, foarte abil pusã în pagina ecranului), urmãrind închegarea gradualã a conspiraþiei, acþiunea avortatã din 7 iunie, atacul propriu-zis ºi, mai ales, haosul dezlãnþuit în dupã-amiaza de 20 iulie, 1944 - practic, episodul-cheie al întregului film, de la care se revendicã ºi titlul, "Valkyrie" (sau, mai bine zis, "Walküre") fiind denumirea planului de contingenþã prin care Armata de Rezervã ar fi preluat brusc puterea, în cazul unei lovituri de stat sau al altui eveniment neprevãzut la vârf, pentru a asigura continuitatea Reich-ului (pe care conspiratorii îl modificã ºi încearcã sã-l acapareze în scopuri proprii). Povestea se urmãreºte efectiv cu sufletul la gurã, atât datoritã scenariºtilor, cât ºi prin abilitatea de narator a lui Bryan Singer (regisor ºi producãtor), care ºi-a fãcut mâna cu filme cum ar fi celebrul "The Usual Suspects" (1995), controversatul "Apt Pupil" (1998, tot o piesã de propagandã antinazistã, dupã o nuvelã de Stephen King excelent scrisã, de altminteri), zglobiille "X-Men" 1 ºi 2 (2000, 2003), remakiatul "Superman Returns" (2006), ºi vreo trei episoade din "House M.D." (2004). Omul nu e numai un povestitor abil, ci ºi un iscusit constructor de suspense, trecând cu brio celebra probã de foc: aceea de a þine spectatorul cu sufletul la gurã pe parcursul unei secvenþe al cãrei deznodãmânt e deja cunoscut (performanþã izbutitã ºi de Radu Muntean, în "Hârtia va fi albastrã" - o referinþã deloc întâmplãtoare, în context; voi reveni). În plus, mai e ºi un stilist, reuºind sã trateze expresiv ºi spectaculos cele mai diversificate ambianþe ºi mizanscene, de la luptele din Nordul Africii ºi pãdurile din Centrul Europei, pânã la claustrofobia centrelor puterii de la Berlin ºi decorurile rigide ale cancelariei Reich-ului. Totodatã, Singer mai are ºi date certe de portretist, alcãtuind o galerie credibilã ºi diversificatã de personaje, atât la nivel vizual, cât ºi temperamental, mai ales din tagma conspiratorilor, cu toate stângãciile, laºitãþile, frustrãrile ºi punctele lor vulnerabile - în frunte cu Kenneth Branagh (Generalul-Maior Henning von Tresckow, oscilant ºi atent nuanþat) ºi Terence Stamp (un Ludwig Beck complex ºi sobru, mult mai interesant decât recenta caricaturã, reuºitã dar cam facilã, din "Yes Man"). Din pãcate, toate acestea rãmân la nivelul unui exerciþiu de virtuozitate, cãci marile rateuri ale filmului se semnaleazã tocmai în zona mizelor sale umane de vârf: protagonistul ºi antagonistul. Tom Cruise, sãrmanul, rãmâne un von Stauffenberg de operetã, macho ºi sexy, patetic ºi liricoid, dupã cele mai zaharisite poncife de peste ocean; iar Hitler (David Bamber, un actor specalizat în roluri episodice - "The Bourne Identity", "Gangs of New York", ºi multe-multe altele), e departe de a se înãlþa la nivelul unui oponent credibil: faþã de conturarea puternicã a personajului in absentia, cele câteva apariþii ale sale vãdesc mai degrabã grija unei cât mai exacte redãri fizionomice ºi comportamentale la nivel de detaliu exterior, lipsitã de inefabilul lãuntric al liderului charismatic care a întors cu fundu-n sus toatã Europa, ºi o bunã parte din restul lumii.
Oricum, nu este vina lui Singer cã principalul merit al filmului e parþial meta-cinematografic - iar pentru noi, românii, se raporteazã la parametrii unei situaþii în mare parte similare: dupã-amiaza de 22 decembrie, 1989. Nu o datã, comentând cu Collins ºi cu alþi interlocutori acele evenimente, precum ºi altele de o naturã similarã, am remarcat la ce niveluri abisale pot ajunge cameleonismul ºi oportunismul, ca trãsãturi instinctive de spravieþuire ºi, mai ales, parvenire. E uluitor sã vezi, în atari situaþii, cohorte întregi care se aliniazã în genunchi, cu capul dat pe spate ºi limba scoasã, în aºteptarea primului cur nou ce se va-ntâmpla sã pluteascã pe deasupra. Acelaºi lucru se vede în secvenþele finale ale filmului de faþã, când conspiratorii, convinºi cã bomba ºi-a atins þinta, declanºeazã operaþiunea Walküre ºi încearcã sã punã mâna pe putere ºi sã-i aresteze pe demnitarii fostului (cred ei), regim - excelentã, printre altele, secvenþa tentativei de a-l sãlta pe Goebbels (Harvey Friedman). Fojgãiala umanã din haosul declanºat temporar o aminteºte inerent pe cea din celebrul Studio 4 al T.V.R. ºi sediul C.C. - iar încrengãtura de planuri ºi contra-planuri de intervenþie e întru totul similarã, în aparenþã dar mai ales în esenþã, cu multilaterala luptã pentru putere dintre aripile Securitãþii, eºalonului 2 de partid, grupãrilor Iliescu/K.G.B., Roman/C.I.A. ºi Voican-Voiculescu/Franc-masonerie - culminând cu înscenarea teroriºtilor care trag din toate poziþiile, întru câºtigarea unui rãgaz de împãciuire. Dacã Bryan Singer era un al doilea Costa Gavras, "Valkyrie" ar fi putut deveni un excelent film politic, cu o deschidere extrem de amplã. Aºa, nu e decât o foarte îndemânaticã cvasi-reconstituire, ale cãrei reale semnificaþii acþioneazã mai mult prin ricoºeu.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22-23 ianuarie, 2009
Bucureºti, România
O repetiþie pentru 22 decembrie, 1989
Una dintre regulile principale ale teoriei conspiraþiilor (cea legitimã, nu paranoia conspiraþionistã care de câteva decenii a ajuns la o atât de mare modã) este aceea cã, aproape fãrã excepþie, singurele atentate de succes la viaþa marilor lideri sunt cele menite sã reuºeascã. Viaþa/moartea unor oameni politici ca Lincoln, Kennedy, Marin Luther King sau Gandhi devenise o mizã prea mare ca sã fie lãsatã la voia întâmplãrii - câtã vreme, pe de altã parte, niºte preºedinþi mediocri ca McKinley ºi Garfield chiar nu reprezentau o mizã pentru nimeni, iar o eventualã moarte a lui Reagan în timpul mandatului nu era în cãrþile nici unei grupãri respectabile de culise.
Astfel stând lucrurile, nu e de mirare cã nici unul dintre cele ºaisprezece atentate la viaþa lui Hitler - serie încheiatã cu cazul Rastenburg - n-a reuºit. Marile puteri n-aveau nevoie de un sfârºit prematur al rãzboiului, înainte ca Germania sã fie complet ruinatã ºi umilitã, ºi nici de o înlãturare a Führer-ului din interior, care ar mai fi salvat ceva din prestigiul ºi demnitatea naþiunii condamnate de cãtre Churchill ºi Stalin la servitutea europeanã (motiv pentru care Beþivul respinsese toate ofertele de pace ale Reich-ului, fãcând chiar o crizã de isterie când Hitler a avut "tupeul" de a-l trimite pe Hess cu un avion de mici dimensiuni, într-o încercare disperatã de a ajunge la un acord rezonabil cu Perfidul Albion). Tentaculele spionajului infiltrat în Germania urmãreau pregãtirea unui dezastru ca acela din 1945, lãsând micile conspiraþii spontane ºi conflicte intestine sã piarã pe limba lor - pentru moment, cãci ulterior, desigur, majoritatea complotiºtilor au fost mângâiaþi pe creºtet de propaganda internaþionalã ca niºte mari eroi care, vai sãracii de ei, au dat cu stângu-n dreptu'!
În acest context de rescriere a istoriei se integreazã ºi actuala pseudo-reconstituire hollywoodianã a atentatului de la Rastenburg. Ar merita sã întreprindem un studiu aprofundat al celor trei povestiri: istoria realã a conspiraþiei, istoria ei oficialã ºi scriptul lui Christopher McQuarrie ºi Nathan Alexander - cu condiþia sã ne-o permitã timpul, spaþiul ºi stãpânirea (cãci, aºa cum spuneam recent ºi în comentariul de la "Twilight", dacã political correctness nu e, nimic nu e - fie cã-i vorba de ecologism, de minoritãþi, de ateism sau de Al Doilea Rãzboi Mondial). Drept pentru care, restrângându-ne deocamdatã strict la virtuþile ºi viciile filmului, putem începe prin a observa cã scenariul nu e deloc rãu construit; între coperþile unor formalisme cam patetice (von Stauffenberg confesându-se în jurnal, miºcat, cum cã acum, în aceste momente solemne, ca orice german, ca orice fiu al þãrii sale, blabla... - ºi, în epilog, o tratare vizibil înãlþãtoare ºi martirizantã a execuþiilor), structura dramaturgicã urmãreºte ca la carte dezvoltarea epicã, pornind de la câteva secvenþe-amorsã (mutilarea lui von Stauffenberg cu ocazia unui raid în Africa de Nord, sau altã tentativã de asasinat ratatã, foarte abil pusã în pagina ecranului), urmãrind închegarea gradualã a conspiraþiei, acþiunea avortatã din 7 iunie, atacul propriu-zis ºi, mai ales, haosul dezlãnþuit în dupã-amiaza de 20 iulie, 1944 - practic, episodul-cheie al întregului film, de la care se revendicã ºi titlul, "Valkyrie" (sau, mai bine zis, "Walküre") fiind denumirea planului de contingenþã prin care Armata de Rezervã ar fi preluat brusc puterea, în cazul unei lovituri de stat sau al altui eveniment neprevãzut la vârf, pentru a asigura continuitatea Reich-ului (pe care conspiratorii îl modificã ºi încearcã sã-l acapareze în scopuri proprii). Povestea se urmãreºte efectiv cu sufletul la gurã, atât datoritã scenariºtilor, cât ºi prin abilitatea de narator a lui Bryan Singer (regisor ºi producãtor), care ºi-a fãcut mâna cu filme cum ar fi celebrul "The Usual Suspects" (1995), controversatul "Apt Pupil" (1998, tot o piesã de propagandã antinazistã, dupã o nuvelã de Stephen King excelent scrisã, de altminteri), zglobiille "X-Men" 1 ºi 2 (2000, 2003), remakiatul "Superman Returns" (2006), ºi vreo trei episoade din "House M.D." (2004). Omul nu e numai un povestitor abil, ci ºi un iscusit constructor de suspense, trecând cu brio celebra probã de foc: aceea de a þine spectatorul cu sufletul la gurã pe parcursul unei secvenþe al cãrei deznodãmânt e deja cunoscut (performanþã izbutitã ºi de Radu Muntean, în "Hârtia va fi albastrã" - o referinþã deloc întâmplãtoare, în context; voi reveni). În plus, mai e ºi un stilist, reuºind sã trateze expresiv ºi spectaculos cele mai diversificate ambianþe ºi mizanscene, de la luptele din Nordul Africii ºi pãdurile din Centrul Europei, pânã la claustrofobia centrelor puterii de la Berlin ºi decorurile rigide ale cancelariei Reich-ului. Totodatã, Singer mai are ºi date certe de portretist, alcãtuind o galerie credibilã ºi diversificatã de personaje, atât la nivel vizual, cât ºi temperamental, mai ales din tagma conspiratorilor, cu toate stângãciile, laºitãþile, frustrãrile ºi punctele lor vulnerabile - în frunte cu Kenneth Branagh (Generalul-Maior Henning von Tresckow, oscilant ºi atent nuanþat) ºi Terence Stamp (un Ludwig Beck complex ºi sobru, mult mai interesant decât recenta caricaturã, reuºitã dar cam facilã, din "Yes Man"). Din pãcate, toate acestea rãmân la nivelul unui exerciþiu de virtuozitate, cãci marile rateuri ale filmului se semnaleazã tocmai în zona mizelor sale umane de vârf: protagonistul ºi antagonistul. Tom Cruise, sãrmanul, rãmâne un von Stauffenberg de operetã, macho ºi sexy, patetic ºi liricoid, dupã cele mai zaharisite poncife de peste ocean; iar Hitler (David Bamber, un actor specalizat în roluri episodice - "The Bourne Identity", "Gangs of New York", ºi multe-multe altele), e departe de a se înãlþa la nivelul unui oponent credibil: faþã de conturarea puternicã a personajului in absentia, cele câteva apariþii ale sale vãdesc mai degrabã grija unei cât mai exacte redãri fizionomice ºi comportamentale la nivel de detaliu exterior, lipsitã de inefabilul lãuntric al liderului charismatic care a întors cu fundu-n sus toatã Europa, ºi o bunã parte din restul lumii.
Oricum, nu este vina lui Singer cã principalul merit al filmului e parþial meta-cinematografic - iar pentru noi, românii, se raporteazã la parametrii unei situaþii în mare parte similare: dupã-amiaza de 22 decembrie, 1989. Nu o datã, comentând cu Collins ºi cu alþi interlocutori acele evenimente, precum ºi altele de o naturã similarã, am remarcat la ce niveluri abisale pot ajunge cameleonismul ºi oportunismul, ca trãsãturi instinctive de spravieþuire ºi, mai ales, parvenire. E uluitor sã vezi, în atari situaþii, cohorte întregi care se aliniazã în genunchi, cu capul dat pe spate ºi limba scoasã, în aºteptarea primului cur nou ce se va-ntâmpla sã pluteascã pe deasupra. Acelaºi lucru se vede în secvenþele finale ale filmului de faþã, când conspiratorii, convinºi cã bomba ºi-a atins þinta, declanºeazã operaþiunea Walküre ºi încearcã sã punã mâna pe putere ºi sã-i aresteze pe demnitarii fostului (cred ei), regim - excelentã, printre altele, secvenþa tentativei de a-l sãlta pe Goebbels (Harvey Friedman). Fojgãiala umanã din haosul declanºat temporar o aminteºte inerent pe cea din celebrul Studio 4 al T.V.R. ºi sediul C.C. - iar încrengãtura de planuri ºi contra-planuri de intervenþie e întru totul similarã, în aparenþã dar mai ales în esenþã, cu multilaterala luptã pentru putere dintre aripile Securitãþii, eºalonului 2 de partid, grupãrilor Iliescu/K.G.B., Roman/C.I.A. ºi Voican-Voiculescu/Franc-masonerie - culminând cu înscenarea teroriºtilor care trag din toate poziþiile, întru câºtigarea unui rãgaz de împãciuire. Dacã Bryan Singer era un al doilea Costa Gavras, "Valkyrie" ar fi putut deveni un excelent film politic, cu o deschidere extrem de amplã. Aºa, nu e decât o foarte îndemânaticã cvasi-reconstituire, ale cãrei reale semnificaþii acþioneazã mai mult prin ricoºeu.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22-23 ianuarie, 2009
Bucureºti, România