Pitbull
20 Jan 2009, 02:12
"Transporter 3" - Inutil ca orice sequel...
...în tuºe de o grosime grosolanã
Întrebarea: "De ce sunt proaste sequels-urile?" a devenit un loc comun - dacã nu de când e filmul film, cel puþin în ultimii ani, când boala s-a cronicizat. N-o sã încercãm sã-i dãm de capãt tocmai acum, cu atât mai mult cu cât e clar cã vorbim la pereþi: avem, n-avem dreptate, ºi le distrug bãieþii într-o veselie continuã. Aºa cã, acordându-i ºi aceste pelicule infimul spaþiu pe care-l meritã o discuþie pe marginea ei, putem mãcar analiza un caz oarecare de a continua prost o francizã care începuse, dacã nu grozav, barem în barem.
Primul "Transporter", cel din 2002, (regia: Corey Yuen) era formulaic pân-la Dumnezeu, dar corect: eterna poveste a durului devenit liber-profesionist, care primeºte comenzi grele ºi le îndeplineºte fãrã discuþie, întocmai ºi la timp, aplicând cu sfinþenie un set de reguli: sã nu schimbe misiunea (cã doar n-o fi chiar atât de fraier!), sã nu se uite în pachet, sã nu afle/dea nume, sã nu aia, sã nu ailaltã. EVIDENT, nu trece mult, ºi vajnicul nostru curier special calcã pe bec (de voie, de nevoie, sau pur ºi simplu de bou), ºi-atunci sã te þii belea. Aºa se construieºte un film ieftin ºi comod care sã-þi ridice nivelul de adrenalinã pentru o orã jumate ºi douã minute fix. Fix, nu mai mult, cãci numai ce-ai ieºit din salã, îþi revine la normal ºi revenit rãmâne - cel puþin pânã la "Transporter II", (2005, regia: Louis Leterrier - ãla cu "Hulk"-ul de anul trecut), când totul se reia... aidoma, adicã rãu (fiindcã o francizã care nu merge înainte, va sã zicã cã stã pe loc... ba chiar, dã îndãrãt!). Iar când vine anul de graþie 2009, cu "Transporter III", ºi din nou se repetã aceleaºi ºi aceleaºi treburi, filmuleþul nici nu se mai poate numi "previzibil", ci de-a dreptul tâmpit.
Ca sã nu atentez la voluptãþile celor ce-ºi imagineazã, totuºi, cã de fapt nu ºtiu încã de la-nceput tot ce-o sã se întâmple ºi cum o sã se termine, voi evita orice spoilere, scurtând necesarmente demonstraþia, pentru a trece direct la concluzii.
Sã începem cu concluziile de bine, fiindcã-s clare ºi puþine. Datele de bazã ale povestirii (pornind de la ºantajul cu ministrul ucrainean al mediului) sunt de actualitate, semnificative, ºi angrenate într-o bazã dramaturgicã decentã (explicabil, din moment ce tatãl francizei e Luc Besson, care mai demult chiar ºtia sã facã filme). Mai departe, trucul cu brãþãrile explozive funcþioneazã acceptabil, prilejuind un sistem de handicapuri articulate coerent ºi dãtãtoare de tensiuni momentane. Fluxul epic are ritm, ba chiar reuºeºte pe alocuri sã sugereze ºi o oarecare intenþie de suspense. Secvenþele de super-acþiune sunt civilizate: inventive, trãsnite, neverosimile nici de fricã - în special goana cu bicicleta prin clãdire, salvarea de pe fundul lacului, sau cele douã cascadorii cu maºina ºi trenul.
Mai puþin bine e cã elementele constitutive ale scenariului (Besson ºi Robert Mark Kamen), deºi avuseserã premise de pornire generoase, se îngrãmãdesc haotic, confuz ºi pueril. În prima jumãtate de orã, nu înþelegem nimic - ºi nu în sens misterios, ambiguu, incitant, ci pur ºi simplu pentru cã modul de lansare a acþiunii e neclar ºi stângaci: în loc sã capteze spectatorul, îl frustreazã ºi-l decupleazã. (Ulterior, povestea se va clarifica nu pe calea unui proces logic desfãºurat gradual, cum dicteazã regulile genului, ci strict prin explicaþii didactice, repetate insistent.
Dacã în primele douã filme eroul îºi încãlca propriile reguli (sã nu, sã nu...) silit de împrejurãri, aici o face pur ºi simplu ca sã fie el mai cu moþ - citeºte: fiindcã de-aia-s reguli, ca sã fie încãlcate! Pur ºi simplu nesocoteºte înþelegerea cu contractorul, îl sfideazã ca un nesimþit (de parcã nu de la ãla ºi alþii ca el ar avea el bãnuþi de vilã pe Rue de Falaise în Marsilia!) ºi nu se lasã pânã nu compromite singur toatã misiunea, de sã rãmânã-n urma lui o dârã cât mai groasã de cadavre - c-aºa-i în tenis! ªi nu numai atât - dar pe toate planurile, ºi-n zona bandiþilor, ºi-n sectorul poliþiei, ºi peste tot, neveridicitatea ºi lipsa de logicã a tuturor deciziilor ºi acþiunilor sunt la ele acasã.
Pentru a nu trãda principiul: "Doamne, o asemenea tâmpenie nu se poate! / Ba se poate!", Besson ºi Kamen trântesc de la jumãtate încolo un cârnat de love-story plin de soia, junk ºi de E-uri, dar umflat cu pompa cât încape, filmat mai penibil decât la Mircea Mureºan ºi uns cu o partiturã muzicalã insuportabil de prost compusã (Alexandre Azaria) ºi greþos de pleonastic lipitã pe imagine.
Regia îi aparþine unui anume Olivier Megaton (nu "Megatron", cã ãla-i al lui Marian Criºan - deºi diferenþa nu prea se observã; Olivier ºi-a zis "Megaton" fiindcã s-a nãscut în 6 august 1965, la douã decenii fix dupã Hiroshima). Bãiatul ãsta are simþ narativ ºi vizual, compune bine secvenþele de acþiune, însã pare sã-i lipseascã total inteligenþa cinematograficã. Prima boacãnã o face chiar la început, cu montajul alternativ dintre urmãrirea automobilisticã pe strãduþele Marsiliei ºi lupta celor doi pescari cu peºtele care a muºcat: ceea ce începuse printr-o ingenioasã tãieturã de montaj, creatoare de racord dinamic, devine imediat un exerciþiu de stil în sine, inutil ºi cicãlitor - iar sub semnul acestui formalism redundant, în tuºe de o grosime grosolanã, va sta toatã concepþia stilisticã a filmului. Mediocritatea intelectualã a lui Megaton se relevã ºi din lipsa flagrantã a celui mai modest dram de umor - ingredient esenþial al oricãror reþete de acest gen. Trãsnãile lui Frank Martin par tot timpul sã se ia cât se poate de în serios, lipsite ºi de wink-rile lui Hitchcock, ºi de discretele aranjãri de cravatã ale lui James Bond, ºi de ironia subtilã din fermecãtorul "Wanted" al lui Bekmambetov - de parc-ar fi comisarul Moldovan, de la "Revanºa" pân-la "15" ºi mai departe, cã tot îi place lui sã sarã de pe poduri pe trenuri în mers. Martin o face ºi el, cu maºinã cu tot - ºi, la fel ca Nicolaescu, vrea sã-l credem!
Drept pentru care, nici nu mai avem de ce ne mira cã Jason Statham, un actor altminteri deloc de lepãdat, devine aici cam la fel de expresiv ca un mort proptit de-a-mpicioarelea ºi plimbat cu cãruciorul. Omul are o fizionomie stranie ºi dezagreabilã, care poate fi un excelent asset, când ºtii sã i-o speculezi (ca în "Death Race", un blockbuster cât se poate de cinstit), dar în lipsa unui fundament solid al personajului, devine mai enervantã decât a acelui zombi cretin încropit din Tim Olyphant în "Hitman" - nu cã filmul, în ansamblul lui, ar fi mult mai breaz, da' totuºi...!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19-20 ianuarie, 2009
Bucureºti, România
...în tuºe de o grosime grosolanã
Întrebarea: "De ce sunt proaste sequels-urile?" a devenit un loc comun - dacã nu de când e filmul film, cel puþin în ultimii ani, când boala s-a cronicizat. N-o sã încercãm sã-i dãm de capãt tocmai acum, cu atât mai mult cu cât e clar cã vorbim la pereþi: avem, n-avem dreptate, ºi le distrug bãieþii într-o veselie continuã. Aºa cã, acordându-i ºi aceste pelicule infimul spaþiu pe care-l meritã o discuþie pe marginea ei, putem mãcar analiza un caz oarecare de a continua prost o francizã care începuse, dacã nu grozav, barem în barem.
Primul "Transporter", cel din 2002, (regia: Corey Yuen) era formulaic pân-la Dumnezeu, dar corect: eterna poveste a durului devenit liber-profesionist, care primeºte comenzi grele ºi le îndeplineºte fãrã discuþie, întocmai ºi la timp, aplicând cu sfinþenie un set de reguli: sã nu schimbe misiunea (cã doar n-o fi chiar atât de fraier!), sã nu se uite în pachet, sã nu afle/dea nume, sã nu aia, sã nu ailaltã. EVIDENT, nu trece mult, ºi vajnicul nostru curier special calcã pe bec (de voie, de nevoie, sau pur ºi simplu de bou), ºi-atunci sã te þii belea. Aºa se construieºte un film ieftin ºi comod care sã-þi ridice nivelul de adrenalinã pentru o orã jumate ºi douã minute fix. Fix, nu mai mult, cãci numai ce-ai ieºit din salã, îþi revine la normal ºi revenit rãmâne - cel puþin pânã la "Transporter II", (2005, regia: Louis Leterrier - ãla cu "Hulk"-ul de anul trecut), când totul se reia... aidoma, adicã rãu (fiindcã o francizã care nu merge înainte, va sã zicã cã stã pe loc... ba chiar, dã îndãrãt!). Iar când vine anul de graþie 2009, cu "Transporter III", ºi din nou se repetã aceleaºi ºi aceleaºi treburi, filmuleþul nici nu se mai poate numi "previzibil", ci de-a dreptul tâmpit.
Ca sã nu atentez la voluptãþile celor ce-ºi imagineazã, totuºi, cã de fapt nu ºtiu încã de la-nceput tot ce-o sã se întâmple ºi cum o sã se termine, voi evita orice spoilere, scurtând necesarmente demonstraþia, pentru a trece direct la concluzii.
Sã începem cu concluziile de bine, fiindcã-s clare ºi puþine. Datele de bazã ale povestirii (pornind de la ºantajul cu ministrul ucrainean al mediului) sunt de actualitate, semnificative, ºi angrenate într-o bazã dramaturgicã decentã (explicabil, din moment ce tatãl francizei e Luc Besson, care mai demult chiar ºtia sã facã filme). Mai departe, trucul cu brãþãrile explozive funcþioneazã acceptabil, prilejuind un sistem de handicapuri articulate coerent ºi dãtãtoare de tensiuni momentane. Fluxul epic are ritm, ba chiar reuºeºte pe alocuri sã sugereze ºi o oarecare intenþie de suspense. Secvenþele de super-acþiune sunt civilizate: inventive, trãsnite, neverosimile nici de fricã - în special goana cu bicicleta prin clãdire, salvarea de pe fundul lacului, sau cele douã cascadorii cu maºina ºi trenul.
Mai puþin bine e cã elementele constitutive ale scenariului (Besson ºi Robert Mark Kamen), deºi avuseserã premise de pornire generoase, se îngrãmãdesc haotic, confuz ºi pueril. În prima jumãtate de orã, nu înþelegem nimic - ºi nu în sens misterios, ambiguu, incitant, ci pur ºi simplu pentru cã modul de lansare a acþiunii e neclar ºi stângaci: în loc sã capteze spectatorul, îl frustreazã ºi-l decupleazã. (Ulterior, povestea se va clarifica nu pe calea unui proces logic desfãºurat gradual, cum dicteazã regulile genului, ci strict prin explicaþii didactice, repetate insistent.
Dacã în primele douã filme eroul îºi încãlca propriile reguli (sã nu, sã nu...) silit de împrejurãri, aici o face pur ºi simplu ca sã fie el mai cu moþ - citeºte: fiindcã de-aia-s reguli, ca sã fie încãlcate! Pur ºi simplu nesocoteºte înþelegerea cu contractorul, îl sfideazã ca un nesimþit (de parcã nu de la ãla ºi alþii ca el ar avea el bãnuþi de vilã pe Rue de Falaise în Marsilia!) ºi nu se lasã pânã nu compromite singur toatã misiunea, de sã rãmânã-n urma lui o dârã cât mai groasã de cadavre - c-aºa-i în tenis! ªi nu numai atât - dar pe toate planurile, ºi-n zona bandiþilor, ºi-n sectorul poliþiei, ºi peste tot, neveridicitatea ºi lipsa de logicã a tuturor deciziilor ºi acþiunilor sunt la ele acasã.
Pentru a nu trãda principiul: "Doamne, o asemenea tâmpenie nu se poate! / Ba se poate!", Besson ºi Kamen trântesc de la jumãtate încolo un cârnat de love-story plin de soia, junk ºi de E-uri, dar umflat cu pompa cât încape, filmat mai penibil decât la Mircea Mureºan ºi uns cu o partiturã muzicalã insuportabil de prost compusã (Alexandre Azaria) ºi greþos de pleonastic lipitã pe imagine.
Regia îi aparþine unui anume Olivier Megaton (nu "Megatron", cã ãla-i al lui Marian Criºan - deºi diferenþa nu prea se observã; Olivier ºi-a zis "Megaton" fiindcã s-a nãscut în 6 august 1965, la douã decenii fix dupã Hiroshima). Bãiatul ãsta are simþ narativ ºi vizual, compune bine secvenþele de acþiune, însã pare sã-i lipseascã total inteligenþa cinematograficã. Prima boacãnã o face chiar la început, cu montajul alternativ dintre urmãrirea automobilisticã pe strãduþele Marsiliei ºi lupta celor doi pescari cu peºtele care a muºcat: ceea ce începuse printr-o ingenioasã tãieturã de montaj, creatoare de racord dinamic, devine imediat un exerciþiu de stil în sine, inutil ºi cicãlitor - iar sub semnul acestui formalism redundant, în tuºe de o grosime grosolanã, va sta toatã concepþia stilisticã a filmului. Mediocritatea intelectualã a lui Megaton se relevã ºi din lipsa flagrantã a celui mai modest dram de umor - ingredient esenþial al oricãror reþete de acest gen. Trãsnãile lui Frank Martin par tot timpul sã se ia cât se poate de în serios, lipsite ºi de wink-rile lui Hitchcock, ºi de discretele aranjãri de cravatã ale lui James Bond, ºi de ironia subtilã din fermecãtorul "Wanted" al lui Bekmambetov - de parc-ar fi comisarul Moldovan, de la "Revanºa" pân-la "15" ºi mai departe, cã tot îi place lui sã sarã de pe poduri pe trenuri în mers. Martin o face ºi el, cu maºinã cu tot - ºi, la fel ca Nicolaescu, vrea sã-l credem!
Drept pentru care, nici nu mai avem de ce ne mira cã Jason Statham, un actor altminteri deloc de lepãdat, devine aici cam la fel de expresiv ca un mort proptit de-a-mpicioarelea ºi plimbat cu cãruciorul. Omul are o fizionomie stranie ºi dezagreabilã, care poate fi un excelent asset, când ºtii sã i-o speculezi (ca în "Death Race", un blockbuster cât se poate de cinstit), dar în lipsa unui fundament solid al personajului, devine mai enervantã decât a acelui zombi cretin încropit din Tim Olyphant în "Hitman" - nu cã filmul, în ansamblul lui, ar fi mult mai breaz, da' totuºi...!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19-20 ianuarie, 2009
Bucureºti, România