Pitbull
28 Nov 2008, 05:12
"Maradona by Kusturica" - Globul pãmântesc e un imens balon...
...umflat cu aer
În chip ciudat, "sportul rege", zis ºi "sportul cu balonul rotund" (etichete care-mi amintesc de alte miezoºenii similare, ca "poetul nepereche" sau "Luceafãrul poeziei românºti" - pãstrând distanþa, desigur), s-a bucurat cam cu zgârcenie de atenþia filmului, atât documentar, cât ºi de ficþiune - îmi vin în minte cele douã pseudo-comedioare ale lui Mircea Radu Iacoban, "Totul pentru fotbal" (Andrei Blaier, 1978 - pe al cãrui generic niºte voci argintii cristalizau: "Globul pãmântesc e un imens balon / Fotbaaal, foootbaaaaal!") ºi sechela sa "Am o idee" (Al. G. Croitoru, 1980 - intitulat inþial "Toate pentru fotbal", cã de!). Ca nonmicrobist, am privit întotdeauna cu o detaºare netã excesele preopinenþilor, în ambele sensuri - de la nemãrginita adoraþie idolatrã faþã de diverºi posesori de dibãcie ortopedicã, pânã la delirantele violenþe gregare cãrora Heysel-1985 le-a fost doar cea mai extremã paradigmã. Totodatã, însã, am rãmas conºtient ºi de valorile obiective ale fotbalului, atât ca spectacol sportiv, cât ºi în sensuri mai profunde (apropo, eventual, de acel "minut de adevãr absolut" la care se referea Camus). Ca atare, pot fi dispus oricând la epifanii filofotbalistice, cu condiþia ca discursul filmic sã fie convingãtor. N-am vãzut "Pelé Eterno"1 (Anibal Massani Neto, 2004), dar mi-a rãmas la suflet un documentar de televiziune din 1977, realizat la retragerea celui considerat cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor - care m-a frapat prin umanitatea de o cãldurã profund tuºantã atât a omului, cât ºi a portretului. Încã mai vechi, de prin anii '60, un alt film de televiziune urmãrea cariera fraþilor Jackie ºi Bobby Charlton, reuºind sã comunice elocvent ºi emoþionant sensul fotbalului pentru cei doi legendari jucãtori britanici. ªi cam tot de-atunci am reþinut încã un documentar extrem de precis lucrat, tratând unele dintre cele mai semnificative faze fotbalistice ale deceniului - fiecare apãrând în câte o triplã ipostazã: cu vitezã normalã, apoi reluatã în ralenti (cu explicaþiile detaliate de rigoare), ºi din nou în ritm normal. Deºi mesajul filmului era tehnic ºi analitic, imaginile surprinse ºi mai ales montajul lor transmiteau grãitor frumuseþea, poezia, tensiunea - într-un cuvânt, inefabilul fotbalului.
Ca atare, m-aº fi aºteptat ca eseul lui Kusturica despre Maradona sã ofere în orice caz un regal cinematografic în sine, ºi foarte posibil ºi o imagine convingãtoare despre personalitatea celebrului sportiv ºi esenþele fotbalului contemporan în general - cu atât mai mult, cu cât autorului îi datorãm zguduitoarea revelaþie din "Otac na sluzbenon putu" (1985) ºi halucinanta epopee desfãºuratã "Underground" (1995), ambele distinse cu Palme d'or, ca jaloane principale ale unei cariere marcate de "Bife «Titanik»", "Sjecas li se Dolly Bell", "Dom za vesanje", "Arizona Dream" sau "Crna macka, beli macor". Tododatã, însã, pentru a ne racorda la mersul istoriei (artistice ºi politice), se impune sã reþinem ºi recurenþa pânã la suprasaturaþie a aceloraºi subiecte ºi teme în filmele lui Kusturica, precum ºi surprinzãtorul lui parcurs politic, care l-a purtat din Sarajevo pânã în cele mai naþionaliste cercuri belgrãdene, unde ofteazã dupã ceea ce-a fost cândva Iugoslavia lui Miloºevici. În special din aceastã perspectivã, devine foarte uºor de înþeles atitudinea deviantã, îngustã ºi pãrtinitoare, a noului sãu "Maradona by Kusturica".
Practic, nu avem de-a face cu un film despre fotbal, sau despre un fotbalist (mare sau nu), ci ni se oferã încercarea unei persoane de a portretiza în imagini altã persoanã. Foarte interesant se relevã substratul psihologic care-i uneºte pe cei doi: un paradox al frustrãrii pe care accesul pe culmile mondiale ale gloriei nu face decât s-o exacerbeze. Kusturica a rãmas marcat de destrãmarea micului imperiu din Balcanii de Vest, ºi mai ales de exerciþiile tactice ale N.A.T.O., care prin bombardamentele din 1999 (la drept vorbind, una dintre acele instanþe istorice când orice raþiune se duce cu sorcova - dar pentru care nimeni nu compare în boxã la Haga, cã de, Gloria victors!) au spulberat definitiv universul naþional, cultural ºi spiritual care-l formase - ranã pe care nu i-o pot obloji nici toþi laurii binemeritaþi (sau doar supraevaluaþi) aºternuþi peste filmele lui. Era firesc ca aceastã marcã de înverºunare neputincioasã sã se marieze pânã la un punct cu a lui Diego Armando Maradona, un produs al fermentului pseudo-"revoluþionar" din America de Sud, continent pe care secolul trecut, prin prãbuºirea imperiilor coloniale latine, l-a transformat în poligon de încercare al principalelor extremisme politice: sovieticii n-au întârziat sã-ºi trimitã instigatorii, în speranþa de a racola toatã imensa regiune dintre Rio Grande ºi Tierra del Fuego în Gulagul lor bolºevic, iar americanii au fost nevoiþi sã asigure rezistenþa susþinând unele dintre cele mai represive regimuri militare ale istoriei recente - inclusiv cu compromisul de a le oferi azil multor refugiaþi germani hãituiþi de diverºi Simoni Wiesenthali ºi alþi vânãtori de oameni. Într-un asemenea climat, era firesc ca pãturile sociale defavorizate (dintr-ale cãror rânduri se recruteazã, prin tradiþie, majoritatea sportivilor de echipã ºi masã, în frunte cu fotbaliºtii), sã se lase seduse de tentaþiile extremei stângi - ceea ce determinã ºi una dintre ipotezele centrale ale filmului lui Kusturica: îndârjirea vindicativã a argentinienilor faþã de englezi, mai ales în urma microrãzboiului din Falkland/Malvine, ºi rãzbunarea lor transplantatã pe terenul de fotbal.
Pornind de aici, Kusturica rateazã în stil mare poate principala ºansã a filmului de a-ºi contura o atitudine de realã greutate. Din pãcate, empatia lui subiectivã cu personajul compromite posibila instanþã de puritate a sportului în raport cu mizeriile politicii, coborând ºtacheta la nivelul unor meschine bãtãi de pumni în sâc - cu atât mai lamentabile, cu cât abordarea izbuteºte un rarissim dat cu stângu-n dreptul (ca sã respectãm fenomenologia terenului de fotbal). Maradona se laudã cã a refuzat sã-l întâlneascã pe Prinþul Charles, fiindcã are mâinile "prea pãtate de sânge" - în timp ce, cum nu se poate mai previzibil, afiºeazã pe biceps ditamai tatuajul cu portretul unui scelerat ca Che Guevara, ºi pe pulpã altul, cu despotul cubanez. Mã rog, cã de la firul ierbii istoria se vede câº, nu e de mirare (mai ales când iarba creºte la sud de ecuator) - dar e mai puþin onorabil cã un artist european mângâie pe creºtet deraierile astea, în loc sã le observe cu acea detaºare obiectivã care e singura generatoare de adevãruri substanþiale, dezvoltate cinematografic.
Situaþia degenereazã ºi mai rãu în porþiunea secvenþelor fotbalistice - care ar fi fost firesc sã constituie unul dintre filoanele centrale ale filmului. Efectiv, mi-e greu sã înþeleg ce l-a împins pe Kusturica sã fugã de fotbal ca dracu' de tãmâie, iar în puþinele cazuri când strecoarã totuºi imagini din meciuri, s-o facã atât de prost. În toatã ora ºi jumãtate cât se lungeºte pelicula, sã tot avem vreo zece minute de fotbal, cel mult: o selecþie de "goluri ale secolului", luate cu copy-paste de pe casete VHS trase direct din televizor, amorfe ºi accelerate, dar neclare ºi îngrãmãdite (îmi aminteam de acele splendide imagini din documentarul la care m-am referit mai sus, ºi-mi venea sã plâng). În schimb, fiecãrui asemenea episod i se agaþã-n coadã câte o însãilãturã de animaþie în care Maradona îi dribleazã ºi-i tãvãleºte pe alde Reagan, Prinþul Charles, Regina Elizabeth, Maggie Thatcher ºi alþi imperialiºti putrezi ºi descompuºi. Cu îngãduinþã, am putea accepta stilul ºi tehnica voit rudimentare ale caricaturilor în miºcare ca pe niºte licenþe de artã naivã - dar, din pãcate, n-au nici inspiraþie, nici ingeniozitate, nici umor; se menþin la nivelul unei biete tifle spre Casa Albã ºi Buckingham Palace.
Dacã Maradona pe teren strãluceºte prin absenþã, Kusturica compenseazã prin insistenþa cu care-l filmeazã pe marele fotbalist vorbind - ºtiut fiind cã nimic nu egaleazã discursul articulat ºi inteligenþa scãpãrãtoare a unui centru înaintaº sau extremã dreapta (scuzaþi, stânga - vezi mai sus). Aflãm astfel ºi un lucru interesant - cã, în copilãrie, jucau fotbal noaptea pe-ntuneric, aºa cã ziua, când mai ºi vedeau mingea, li se pãrea mult mai uºor. În rest, Maradona ne mai spune ºi ce rea e cocaina, cum a fãcut ea din el neom (da, Kusturica nu rateazã nici acest filon dramatic: avem în film cam trei propoziþii despre perioada toxicomaniei), ºi ce mare-i Fidel, ba încã Che o fo' ºi mai mare, ºi cã imperalismul anglo-american e câh. ªi multe alte platitudini, lipsite pânã ºi de fiorul unui Cornel Dinu, de pitorescul lui Becali sau de perlele lui Miticã Dragomir.
Dar ºi de astã datã ni se oferã o compensaþie: insistent, stãruitor, Kusturica se tot filmeazã pe sine - de regulã, ºezând ºi cugetând (sau poate doarã numa' ºezând) la ce vrea el de la filmul ãsta. ªi cum e cam clar cä pân-la urmã n-a aflat, se-apucã neica ºi-l împãneazã pe fotbalist cu pisici albe, cu pisici negre, cu taþi în cãlãtorii de afaceri, ºi cu alte varii secvenþe de propriile lui filme anterioare, care au tot atâta legãturã cu subiectul ca sarmalele înfipte-n tortul miresei (maradoniste; vezi mai jos – deºi am vãzut pe plasmele de la metrou ºi o reclamã la “pizza cu sarmale”, deci se poate, numai sã vrei…) Dacã nici ãsta nu se cheamã narcisisim gratuit, nu stiu ce se mai cheamã… Oricum, nu putem evita rapelul la un mare clasic al filmului, cãruia lumea i-a promovat numele în douã dintre cele mai personale titluri ale sale: "Fellini Satyricon" ºi "Casanova di Fellini" (plus formula semioficialã "Fellini Roma", plus masivele autoreferenþialitãþi din "Otto e mezzo" sau "Amarcord", extinse ºi în plan conjugal, cu "Giulietta degli spiriti"). Se reþine însã faptul cã în cele douã filme unde autorul opteazã chiar spre apariþia propriu-zisã (completã, în "I Clowns", ºi doar vocalã, în "Prova d'orchestra"), prezenþa sa e pe-atât de discretã ca atare, pe cât de masivã în fond - exact opusul cazului de faþã, în care cineastul se vede ºi se aude mult ºi fãrã rost (poate cu excepþia cadrului în care el ºi Maradonna îºi tot paseazã unul altuia mingea cu capul - semn cã ºi el le are, oareºicum). Îmi amintea stãruitor de un student care m-a vizitat zilele trecute, cu rugãmintea sã-l scot din ceaþa în care-l vârâserã iremediabil vajnicii sãi profesori, cu filmul de anul II: "portretul contemporanului meu". Acum ca ºi în urmã cu un sfert de veac, când am fost ºi eu student, nimeni nu e-n stare sã le explice bieþilor copii un dat simplissim: cine e filmul ºi ce vrea el. Cã treaba asta se-ntâmpla în '82 la I.A.T.C. ºi-n '08 la Hyperion, treacã-meargã - dar cã-l vedem în acelaºi impas pânã ºi pe Kusturica, devine extrem de derutant.
Drept pentru care, rãmân nesusþinute chiar ºi ultimele secvenþe care aveau ºansa de a propulsa filmul printre documentarele de mare creativitate: cele privitoare la religiozitatea creatã în jurul lui Maradonna. Nu m-am dedat niciodatã fundamentalismelor habotnice, aºa cã pot înþelege entuziasmul unora de a încãlca porunca a doua, fãcându-ºi la propriu idoli din vedetele lor. Totuºi, când se vorbeºte, fie ºi parþial în glumã, despre o "Bisericã Maradonistã", când bustul fotbalistului e închis într-un chivot care imitã arhitectura ecleziasticã, ºi când se oficiazã "cununii" pe teren, cu copii puºi sã recite parafraze dupã Tatãl Nostru, lucrurile devin realmente interesante. Un documentar despre aceastã formã de deviaþie spiritualã, în care-ºi dau mâna alienarea ºi kitsch-ul, ar putea fi într-adevãr tulburãtor ºi revelator. Aºteptãm sã-l facã cineva. Cândva.
Probabil cã tot necazul de-aici a pornit - de la implicarea afectivã. În anul doi de facultate, dupã cum spuneam, am crezut cã fac un film portret despre Miticã Popescu numai fiindcã-l admiram ca actor ºi mi-era foarte simpatic ca om - dar nu ºtiam nimic despre el, la nivel esenþial, aºa cã n-a ieºit decât un chix rãsunãtor. Lipsa detaºãrii obiective este întotdeauna plinã de capcane, atât la nivelul realizatorului (care crede cã dacã lui îi place, sigur o sã-i placã ºi publicului), cât ºi la cel al receptorului: e firesc sã dai lumea pe spate, când baþi la porþi deschise - dar adevãrata probã constã în puterea de a convinge pe cineva, dacã nu ostil, mãcar indiferent (aºa cum, deºi n-a fãcut niciodatã din mine un microbist, acel documentar despre Pelé asociat cu meciul lui de adio, Cosmos-Santos, m-a fãcut sã iubesc omul, ºi sã încep sã înþeleg ce înseamnã un film-portret). Sub toate aceste aspecte, filmul lui Kusturica rãmâne tot timpul remarcabil de consecvent ºi egal cu sine însuºi - rotund ca un balon de fotbal. ªi, tot ca veneratul obiect, umflat cu aer.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 noiembrie, 2008, h. 02:10-04:08
Bucureºti, România
...umflat cu aer
În chip ciudat, "sportul rege", zis ºi "sportul cu balonul rotund" (etichete care-mi amintesc de alte miezoºenii similare, ca "poetul nepereche" sau "Luceafãrul poeziei românºti" - pãstrând distanþa, desigur), s-a bucurat cam cu zgârcenie de atenþia filmului, atât documentar, cât ºi de ficþiune - îmi vin în minte cele douã pseudo-comedioare ale lui Mircea Radu Iacoban, "Totul pentru fotbal" (Andrei Blaier, 1978 - pe al cãrui generic niºte voci argintii cristalizau: "Globul pãmântesc e un imens balon / Fotbaaal, foootbaaaaal!") ºi sechela sa "Am o idee" (Al. G. Croitoru, 1980 - intitulat inþial "Toate pentru fotbal", cã de!). Ca nonmicrobist, am privit întotdeauna cu o detaºare netã excesele preopinenþilor, în ambele sensuri - de la nemãrginita adoraþie idolatrã faþã de diverºi posesori de dibãcie ortopedicã, pânã la delirantele violenþe gregare cãrora Heysel-1985 le-a fost doar cea mai extremã paradigmã. Totodatã, însã, am rãmas conºtient ºi de valorile obiective ale fotbalului, atât ca spectacol sportiv, cât ºi în sensuri mai profunde (apropo, eventual, de acel "minut de adevãr absolut" la care se referea Camus). Ca atare, pot fi dispus oricând la epifanii filofotbalistice, cu condiþia ca discursul filmic sã fie convingãtor. N-am vãzut "Pelé Eterno"1 (Anibal Massani Neto, 2004), dar mi-a rãmas la suflet un documentar de televiziune din 1977, realizat la retragerea celui considerat cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor - care m-a frapat prin umanitatea de o cãldurã profund tuºantã atât a omului, cât ºi a portretului. Încã mai vechi, de prin anii '60, un alt film de televiziune urmãrea cariera fraþilor Jackie ºi Bobby Charlton, reuºind sã comunice elocvent ºi emoþionant sensul fotbalului pentru cei doi legendari jucãtori britanici. ªi cam tot de-atunci am reþinut încã un documentar extrem de precis lucrat, tratând unele dintre cele mai semnificative faze fotbalistice ale deceniului - fiecare apãrând în câte o triplã ipostazã: cu vitezã normalã, apoi reluatã în ralenti (cu explicaþiile detaliate de rigoare), ºi din nou în ritm normal. Deºi mesajul filmului era tehnic ºi analitic, imaginile surprinse ºi mai ales montajul lor transmiteau grãitor frumuseþea, poezia, tensiunea - într-un cuvânt, inefabilul fotbalului.
Ca atare, m-aº fi aºteptat ca eseul lui Kusturica despre Maradona sã ofere în orice caz un regal cinematografic în sine, ºi foarte posibil ºi o imagine convingãtoare despre personalitatea celebrului sportiv ºi esenþele fotbalului contemporan în general - cu atât mai mult, cu cât autorului îi datorãm zguduitoarea revelaþie din "Otac na sluzbenon putu" (1985) ºi halucinanta epopee desfãºuratã "Underground" (1995), ambele distinse cu Palme d'or, ca jaloane principale ale unei cariere marcate de "Bife «Titanik»", "Sjecas li se Dolly Bell", "Dom za vesanje", "Arizona Dream" sau "Crna macka, beli macor". Tododatã, însã, pentru a ne racorda la mersul istoriei (artistice ºi politice), se impune sã reþinem ºi recurenþa pânã la suprasaturaþie a aceloraºi subiecte ºi teme în filmele lui Kusturica, precum ºi surprinzãtorul lui parcurs politic, care l-a purtat din Sarajevo pânã în cele mai naþionaliste cercuri belgrãdene, unde ofteazã dupã ceea ce-a fost cândva Iugoslavia lui Miloºevici. În special din aceastã perspectivã, devine foarte uºor de înþeles atitudinea deviantã, îngustã ºi pãrtinitoare, a noului sãu "Maradona by Kusturica".
Practic, nu avem de-a face cu un film despre fotbal, sau despre un fotbalist (mare sau nu), ci ni se oferã încercarea unei persoane de a portretiza în imagini altã persoanã. Foarte interesant se relevã substratul psihologic care-i uneºte pe cei doi: un paradox al frustrãrii pe care accesul pe culmile mondiale ale gloriei nu face decât s-o exacerbeze. Kusturica a rãmas marcat de destrãmarea micului imperiu din Balcanii de Vest, ºi mai ales de exerciþiile tactice ale N.A.T.O., care prin bombardamentele din 1999 (la drept vorbind, una dintre acele instanþe istorice când orice raþiune se duce cu sorcova - dar pentru care nimeni nu compare în boxã la Haga, cã de, Gloria victors!) au spulberat definitiv universul naþional, cultural ºi spiritual care-l formase - ranã pe care nu i-o pot obloji nici toþi laurii binemeritaþi (sau doar supraevaluaþi) aºternuþi peste filmele lui. Era firesc ca aceastã marcã de înverºunare neputincioasã sã se marieze pânã la un punct cu a lui Diego Armando Maradona, un produs al fermentului pseudo-"revoluþionar" din America de Sud, continent pe care secolul trecut, prin prãbuºirea imperiilor coloniale latine, l-a transformat în poligon de încercare al principalelor extremisme politice: sovieticii n-au întârziat sã-ºi trimitã instigatorii, în speranþa de a racola toatã imensa regiune dintre Rio Grande ºi Tierra del Fuego în Gulagul lor bolºevic, iar americanii au fost nevoiþi sã asigure rezistenþa susþinând unele dintre cele mai represive regimuri militare ale istoriei recente - inclusiv cu compromisul de a le oferi azil multor refugiaþi germani hãituiþi de diverºi Simoni Wiesenthali ºi alþi vânãtori de oameni. Într-un asemenea climat, era firesc ca pãturile sociale defavorizate (dintr-ale cãror rânduri se recruteazã, prin tradiþie, majoritatea sportivilor de echipã ºi masã, în frunte cu fotbaliºtii), sã se lase seduse de tentaþiile extremei stângi - ceea ce determinã ºi una dintre ipotezele centrale ale filmului lui Kusturica: îndârjirea vindicativã a argentinienilor faþã de englezi, mai ales în urma microrãzboiului din Falkland/Malvine, ºi rãzbunarea lor transplantatã pe terenul de fotbal.
Pornind de aici, Kusturica rateazã în stil mare poate principala ºansã a filmului de a-ºi contura o atitudine de realã greutate. Din pãcate, empatia lui subiectivã cu personajul compromite posibila instanþã de puritate a sportului în raport cu mizeriile politicii, coborând ºtacheta la nivelul unor meschine bãtãi de pumni în sâc - cu atât mai lamentabile, cu cât abordarea izbuteºte un rarissim dat cu stângu-n dreptul (ca sã respectãm fenomenologia terenului de fotbal). Maradona se laudã cã a refuzat sã-l întâlneascã pe Prinþul Charles, fiindcã are mâinile "prea pãtate de sânge" - în timp ce, cum nu se poate mai previzibil, afiºeazã pe biceps ditamai tatuajul cu portretul unui scelerat ca Che Guevara, ºi pe pulpã altul, cu despotul cubanez. Mã rog, cã de la firul ierbii istoria se vede câº, nu e de mirare (mai ales când iarba creºte la sud de ecuator) - dar e mai puþin onorabil cã un artist european mângâie pe creºtet deraierile astea, în loc sã le observe cu acea detaºare obiectivã care e singura generatoare de adevãruri substanþiale, dezvoltate cinematografic.
Situaþia degenereazã ºi mai rãu în porþiunea secvenþelor fotbalistice - care ar fi fost firesc sã constituie unul dintre filoanele centrale ale filmului. Efectiv, mi-e greu sã înþeleg ce l-a împins pe Kusturica sã fugã de fotbal ca dracu' de tãmâie, iar în puþinele cazuri când strecoarã totuºi imagini din meciuri, s-o facã atât de prost. În toatã ora ºi jumãtate cât se lungeºte pelicula, sã tot avem vreo zece minute de fotbal, cel mult: o selecþie de "goluri ale secolului", luate cu copy-paste de pe casete VHS trase direct din televizor, amorfe ºi accelerate, dar neclare ºi îngrãmãdite (îmi aminteam de acele splendide imagini din documentarul la care m-am referit mai sus, ºi-mi venea sã plâng). În schimb, fiecãrui asemenea episod i se agaþã-n coadã câte o însãilãturã de animaþie în care Maradona îi dribleazã ºi-i tãvãleºte pe alde Reagan, Prinþul Charles, Regina Elizabeth, Maggie Thatcher ºi alþi imperialiºti putrezi ºi descompuºi. Cu îngãduinþã, am putea accepta stilul ºi tehnica voit rudimentare ale caricaturilor în miºcare ca pe niºte licenþe de artã naivã - dar, din pãcate, n-au nici inspiraþie, nici ingeniozitate, nici umor; se menþin la nivelul unei biete tifle spre Casa Albã ºi Buckingham Palace.
Dacã Maradona pe teren strãluceºte prin absenþã, Kusturica compenseazã prin insistenþa cu care-l filmeazã pe marele fotbalist vorbind - ºtiut fiind cã nimic nu egaleazã discursul articulat ºi inteligenþa scãpãrãtoare a unui centru înaintaº sau extremã dreapta (scuzaþi, stânga - vezi mai sus). Aflãm astfel ºi un lucru interesant - cã, în copilãrie, jucau fotbal noaptea pe-ntuneric, aºa cã ziua, când mai ºi vedeau mingea, li se pãrea mult mai uºor. În rest, Maradona ne mai spune ºi ce rea e cocaina, cum a fãcut ea din el neom (da, Kusturica nu rateazã nici acest filon dramatic: avem în film cam trei propoziþii despre perioada toxicomaniei), ºi ce mare-i Fidel, ba încã Che o fo' ºi mai mare, ºi cã imperalismul anglo-american e câh. ªi multe alte platitudini, lipsite pânã ºi de fiorul unui Cornel Dinu, de pitorescul lui Becali sau de perlele lui Miticã Dragomir.
Dar ºi de astã datã ni se oferã o compensaþie: insistent, stãruitor, Kusturica se tot filmeazã pe sine - de regulã, ºezând ºi cugetând (sau poate doarã numa' ºezând) la ce vrea el de la filmul ãsta. ªi cum e cam clar cä pân-la urmã n-a aflat, se-apucã neica ºi-l împãneazã pe fotbalist cu pisici albe, cu pisici negre, cu taþi în cãlãtorii de afaceri, ºi cu alte varii secvenþe de propriile lui filme anterioare, care au tot atâta legãturã cu subiectul ca sarmalele înfipte-n tortul miresei (maradoniste; vezi mai jos – deºi am vãzut pe plasmele de la metrou ºi o reclamã la “pizza cu sarmale”, deci se poate, numai sã vrei…) Dacã nici ãsta nu se cheamã narcisisim gratuit, nu stiu ce se mai cheamã… Oricum, nu putem evita rapelul la un mare clasic al filmului, cãruia lumea i-a promovat numele în douã dintre cele mai personale titluri ale sale: "Fellini Satyricon" ºi "Casanova di Fellini" (plus formula semioficialã "Fellini Roma", plus masivele autoreferenþialitãþi din "Otto e mezzo" sau "Amarcord", extinse ºi în plan conjugal, cu "Giulietta degli spiriti"). Se reþine însã faptul cã în cele douã filme unde autorul opteazã chiar spre apariþia propriu-zisã (completã, în "I Clowns", ºi doar vocalã, în "Prova d'orchestra"), prezenþa sa e pe-atât de discretã ca atare, pe cât de masivã în fond - exact opusul cazului de faþã, în care cineastul se vede ºi se aude mult ºi fãrã rost (poate cu excepþia cadrului în care el ºi Maradonna îºi tot paseazã unul altuia mingea cu capul - semn cã ºi el le are, oareºicum). Îmi amintea stãruitor de un student care m-a vizitat zilele trecute, cu rugãmintea sã-l scot din ceaþa în care-l vârâserã iremediabil vajnicii sãi profesori, cu filmul de anul II: "portretul contemporanului meu". Acum ca ºi în urmã cu un sfert de veac, când am fost ºi eu student, nimeni nu e-n stare sã le explice bieþilor copii un dat simplissim: cine e filmul ºi ce vrea el. Cã treaba asta se-ntâmpla în '82 la I.A.T.C. ºi-n '08 la Hyperion, treacã-meargã - dar cã-l vedem în acelaºi impas pânã ºi pe Kusturica, devine extrem de derutant.
Drept pentru care, rãmân nesusþinute chiar ºi ultimele secvenþe care aveau ºansa de a propulsa filmul printre documentarele de mare creativitate: cele privitoare la religiozitatea creatã în jurul lui Maradonna. Nu m-am dedat niciodatã fundamentalismelor habotnice, aºa cã pot înþelege entuziasmul unora de a încãlca porunca a doua, fãcându-ºi la propriu idoli din vedetele lor. Totuºi, când se vorbeºte, fie ºi parþial în glumã, despre o "Bisericã Maradonistã", când bustul fotbalistului e închis într-un chivot care imitã arhitectura ecleziasticã, ºi când se oficiazã "cununii" pe teren, cu copii puºi sã recite parafraze dupã Tatãl Nostru, lucrurile devin realmente interesante. Un documentar despre aceastã formã de deviaþie spiritualã, în care-ºi dau mâna alienarea ºi kitsch-ul, ar putea fi într-adevãr tulburãtor ºi revelator. Aºteptãm sã-l facã cineva. Cândva.
Probabil cã tot necazul de-aici a pornit - de la implicarea afectivã. În anul doi de facultate, dupã cum spuneam, am crezut cã fac un film portret despre Miticã Popescu numai fiindcã-l admiram ca actor ºi mi-era foarte simpatic ca om - dar nu ºtiam nimic despre el, la nivel esenþial, aºa cã n-a ieºit decât un chix rãsunãtor. Lipsa detaºãrii obiective este întotdeauna plinã de capcane, atât la nivelul realizatorului (care crede cã dacã lui îi place, sigur o sã-i placã ºi publicului), cât ºi la cel al receptorului: e firesc sã dai lumea pe spate, când baþi la porþi deschise - dar adevãrata probã constã în puterea de a convinge pe cineva, dacã nu ostil, mãcar indiferent (aºa cum, deºi n-a fãcut niciodatã din mine un microbist, acel documentar despre Pelé asociat cu meciul lui de adio, Cosmos-Santos, m-a fãcut sã iubesc omul, ºi sã încep sã înþeleg ce înseamnã un film-portret). Sub toate aceste aspecte, filmul lui Kusturica rãmâne tot timpul remarcabil de consecvent ºi egal cu sine însuºi - rotund ca un balon de fotbal. ªi, tot ca veneratul obiect, umflat cu aer.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 noiembrie, 2008, h. 02:10-04:08
Bucureºti, România