Pitbull
12 Nov 2008, 02:25
"The Edge of Love" - Un triunghi tocit
Splendid de pictural, groaznic de trenant
Cad ca popicele - creaþiile Keirei Knightley, sãraca. În anii trecuþi, avusese bafta relativã a surprinzãtorului emploi din trilogia "Piraþilor din Caraibe" - rol pitoresc ºi de exigenþa redusã tipicã superficialitãþii compoziþionale ºi îngãduinþei spectatoriceºti a filmelor de acþiune (care mai erau ºi bine fãcute, mai cu seamã primele douã, aºa cã-þi luau ochii). Dar cu trei blockbustere nu se face o carierã, ºi numai ce-au început sã vinã rolurile serioase, fata s-a apucat sã floppãie din ce în ce. A fost neconvingãtoare în "Atonement", cabotinã în "The Duchess", iar acum, în "The Edge of Love", vedem ºi cât de plicticoasã poate fi.
Totuºi, sã fim drepþi: vina nu e numai a ei, ci ºi a mãmichii - ºi nu pentru cã a adus-o pe lume, nu! Dar de ce se bagã unde nu se pricepe? Sharman MacDonald nu pare sã le aibã cu dramaturgia de film, de nici o culoare. De jucat, a jucat ceva roluri la viaþa ei, a scris ºi niscai piesuliþe de teatru ºi televiziune (pe una ºi-a ºi scenarizat-o: "The Winter Guest", 1997), iar acum s-a avântat la primul ei scenariu cu drepturi depline, care rateazã cu brio (vorba vine) un story plin de potenþialitãþi: situaþia realã a triunghiului conjugal în care s-a prins poetul Dylan Thomas în timpul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial: dilemele relaþiilor lui paralele cu Vera Phillips ºi Caitlin MacNamara, paradoxala prietenie între cele douã concurente, factorul de tip wildcard reprezentat de William Killick, implicaþiile rãzboiului (foarte prezent, atât prin predominanþa blitzkrieg-ului, cât ºi prin experienþele trãite de Killick pe front), contradicþiile dintre libertinajul boemei intelectuale ºi moravurile conservatoare ale societãþii engleze, etc. Aveau de unde sã construiascã o povestire cinematograficã miezoasã, tensionatã ºi scãpãrãtoare pânã la noi ordine! Din pãcate, rateazã pe toate planurile. În primul rând, Sharman nu ºtie sã construiascã situaþii dramatice - le face plate ºi rigide, oricât de nervoase ar fi personajele, ºi de încordate relaþiile dintre ele. Apoi, nu se pricepe nici sã clãdeascã, din aceste cãrãmizi oricum uºurele ºi casante - vectorii dramaturgici fiind firavi, liniari ºi cu bãtaie scurtã. E foarte relevant faptul cã porneºte de la o situaþie realã (ºi, mai ales, de notorietate publicã!) - sarcinã dintre cele mai ingrate pentru un scenarist, mai ales începãtor, întrucât îi limiteazã imaginaþia. Trebuie sã stãpâneºti cu-adevãrat bine principiile structurale, ca sã-þi poþi folosi fantezia creatoare, obþinând tensiuni judicios manevrate ºi o povestire realmente captivantã, în parametrii unor fapte inventate nu de tine, nici de vreun romancier sau dramaturg, ci... de viaþã însãºi - probã la care Sharman se poticneºte iremediabil (dupã cum aratã, ca sã alegem exemplul cel mai simptomatic, incidentul pe care ºi l-a ales ca "punct culminant": un proces în justiþie nesemnificativ ºi banal, cauzat de o ieºire istericã a lui Killick, care într-o crizã de ofuscare rãzboinic-eroic-moralizatoare a gãurit puþin cu gloanþe pereþii casei familiei Thomas - ºi în care Dylan, mânat de gelozie, trânteºte la un momentan moment dat o depoziþie prin care încearcã sã-l înfunde ("Sunt sigur cã a vrut sã mã omoare!" - ºi gata), dar judecãtorul nu pune botu'. Dupã care Vera ºi Caitlin se despart cu-un zâmbet ca-ntre prietene, ºi citim cine-a mai jucat.
N-o ajutã nici opþiunea regisoralã - John Maybury, un cineast neortodox ºi independent, care s-a copt în comunitatea artisticã punk, pentru ca ulterior sã atragã atenþia cu experimentalul "Remembrance of Things Fast: True Stories Visual Lies" (Premiul Los Angeles Critics Circle, 1994) ºi "Love Is the Devil" (primit cu interes la Cannes, 1998). În relaþie cu scenariul tarat al Sharmanei, incapabil sã le ofere un suport solid, opþiunile iconoclaste ale lui Maybury se dezumflã de parcã nici n-ar fi fost, ºi nu mai rãmâne decât un exerciþiu de stil. Noroc cu admirabilul simþ plastic al cineastului, care-a fost ºi pictor la viaþa lui, ºi ºtie sã construiascã niºte cadre realmente superbe - inclusiv cu ajutorul lui Jonathan Freeman. În primul rând, aura retro a imaginii reuºeºte sã fie nostalgicã fãrã ostentaþie, dozând savant ºi discret tonurile desaturate, trimise spre sepia, ºi nota de real a culorilor, în compoziþii sparte de câte o patã stridentã - ca de pildã, rujul carmin al Verei, mai ales în timp ce cântã. În jurul lor se orchestreazã jocuri impresioniste de lumini, dominate atât de contre-jour-uri diafane, cât ºi de schisme brutale, aproape expresioniste, între zonele de luminã crudã ºi cele de umbrã adâncã. Peisajele noroase din Wales au o cuceritoare frumuseþe picturalã, iar secvenþele de rãzboi, puþine ºi percutante, recurg la formulele imagistice ale documentarului. Da, pentru aceste reuºite incontestabile la nivel plastic, meritã sã vedeþi... cam douãzeci de minute din film - de oriunde (început, mijloc, sfârºit), cã peste tot e la fel de frumos.
Din distribuþie de detaºeazã de departe Sienna Miller (Caitlin), cu resursele ei cunoscute de frumuseþe ºi talent - dar, în lipsa unei partituri bine organizate, nici ea nu se ridicã la înãlþimea altor roluri, ca acelea din "Interview" ºi chiar nepretenþiosul "Stardust". Cillian Murphy (William Killick) se zbuciumã cam degeaba, neavând resurse de a-ºi egala interpretãrile din "Cold Mountain" ºi "The Wind that Shakes the Barley" (noroc cu rolurile din "Batman Begins" ºi "Sunshine", cinstite în simplitatea lor). În fine, Matthew Rhys reuºeºte sã fie doar ºters ºi amorf, ratând rolul-pivot al filmului, care mai avea ºi avantajul/dificultatea de a aparþine unui poet celebru ºi controversat. Noroc cã nu-l prea observãm - Keira sã trãiascã, puica mamii, cum ne ia ea ochii cu cât de enervantã e; cred cã ºi pe Sharman a bãgat-o-n ceaþã, cã deºi scrisese scenariul vãzând-o pe ea-n Caitlin, fata a ales-o pe Vera-n schimb; ºi, vorba bancului cu miliþianul ºi limbile strãine: la ce i-a folosit?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 noiembrie, 2008, h. 23:00-23:52
Bucureºti, România
Splendid de pictural, groaznic de trenant
Cad ca popicele - creaþiile Keirei Knightley, sãraca. În anii trecuþi, avusese bafta relativã a surprinzãtorului emploi din trilogia "Piraþilor din Caraibe" - rol pitoresc ºi de exigenþa redusã tipicã superficialitãþii compoziþionale ºi îngãduinþei spectatoriceºti a filmelor de acþiune (care mai erau ºi bine fãcute, mai cu seamã primele douã, aºa cã-þi luau ochii). Dar cu trei blockbustere nu se face o carierã, ºi numai ce-au început sã vinã rolurile serioase, fata s-a apucat sã floppãie din ce în ce. A fost neconvingãtoare în "Atonement", cabotinã în "The Duchess", iar acum, în "The Edge of Love", vedem ºi cât de plicticoasã poate fi.
Totuºi, sã fim drepþi: vina nu e numai a ei, ci ºi a mãmichii - ºi nu pentru cã a adus-o pe lume, nu! Dar de ce se bagã unde nu se pricepe? Sharman MacDonald nu pare sã le aibã cu dramaturgia de film, de nici o culoare. De jucat, a jucat ceva roluri la viaþa ei, a scris ºi niscai piesuliþe de teatru ºi televiziune (pe una ºi-a ºi scenarizat-o: "The Winter Guest", 1997), iar acum s-a avântat la primul ei scenariu cu drepturi depline, care rateazã cu brio (vorba vine) un story plin de potenþialitãþi: situaþia realã a triunghiului conjugal în care s-a prins poetul Dylan Thomas în timpul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial: dilemele relaþiilor lui paralele cu Vera Phillips ºi Caitlin MacNamara, paradoxala prietenie între cele douã concurente, factorul de tip wildcard reprezentat de William Killick, implicaþiile rãzboiului (foarte prezent, atât prin predominanþa blitzkrieg-ului, cât ºi prin experienþele trãite de Killick pe front), contradicþiile dintre libertinajul boemei intelectuale ºi moravurile conservatoare ale societãþii engleze, etc. Aveau de unde sã construiascã o povestire cinematograficã miezoasã, tensionatã ºi scãpãrãtoare pânã la noi ordine! Din pãcate, rateazã pe toate planurile. În primul rând, Sharman nu ºtie sã construiascã situaþii dramatice - le face plate ºi rigide, oricât de nervoase ar fi personajele, ºi de încordate relaþiile dintre ele. Apoi, nu se pricepe nici sã clãdeascã, din aceste cãrãmizi oricum uºurele ºi casante - vectorii dramaturgici fiind firavi, liniari ºi cu bãtaie scurtã. E foarte relevant faptul cã porneºte de la o situaþie realã (ºi, mai ales, de notorietate publicã!) - sarcinã dintre cele mai ingrate pentru un scenarist, mai ales începãtor, întrucât îi limiteazã imaginaþia. Trebuie sã stãpâneºti cu-adevãrat bine principiile structurale, ca sã-þi poþi folosi fantezia creatoare, obþinând tensiuni judicios manevrate ºi o povestire realmente captivantã, în parametrii unor fapte inventate nu de tine, nici de vreun romancier sau dramaturg, ci... de viaþã însãºi - probã la care Sharman se poticneºte iremediabil (dupã cum aratã, ca sã alegem exemplul cel mai simptomatic, incidentul pe care ºi l-a ales ca "punct culminant": un proces în justiþie nesemnificativ ºi banal, cauzat de o ieºire istericã a lui Killick, care într-o crizã de ofuscare rãzboinic-eroic-moralizatoare a gãurit puþin cu gloanþe pereþii casei familiei Thomas - ºi în care Dylan, mânat de gelozie, trânteºte la un momentan moment dat o depoziþie prin care încearcã sã-l înfunde ("Sunt sigur cã a vrut sã mã omoare!" - ºi gata), dar judecãtorul nu pune botu'. Dupã care Vera ºi Caitlin se despart cu-un zâmbet ca-ntre prietene, ºi citim cine-a mai jucat.
N-o ajutã nici opþiunea regisoralã - John Maybury, un cineast neortodox ºi independent, care s-a copt în comunitatea artisticã punk, pentru ca ulterior sã atragã atenþia cu experimentalul "Remembrance of Things Fast: True Stories Visual Lies" (Premiul Los Angeles Critics Circle, 1994) ºi "Love Is the Devil" (primit cu interes la Cannes, 1998). În relaþie cu scenariul tarat al Sharmanei, incapabil sã le ofere un suport solid, opþiunile iconoclaste ale lui Maybury se dezumflã de parcã nici n-ar fi fost, ºi nu mai rãmâne decât un exerciþiu de stil. Noroc cu admirabilul simþ plastic al cineastului, care-a fost ºi pictor la viaþa lui, ºi ºtie sã construiascã niºte cadre realmente superbe - inclusiv cu ajutorul lui Jonathan Freeman. În primul rând, aura retro a imaginii reuºeºte sã fie nostalgicã fãrã ostentaþie, dozând savant ºi discret tonurile desaturate, trimise spre sepia, ºi nota de real a culorilor, în compoziþii sparte de câte o patã stridentã - ca de pildã, rujul carmin al Verei, mai ales în timp ce cântã. În jurul lor se orchestreazã jocuri impresioniste de lumini, dominate atât de contre-jour-uri diafane, cât ºi de schisme brutale, aproape expresioniste, între zonele de luminã crudã ºi cele de umbrã adâncã. Peisajele noroase din Wales au o cuceritoare frumuseþe picturalã, iar secvenþele de rãzboi, puþine ºi percutante, recurg la formulele imagistice ale documentarului. Da, pentru aceste reuºite incontestabile la nivel plastic, meritã sã vedeþi... cam douãzeci de minute din film - de oriunde (început, mijloc, sfârºit), cã peste tot e la fel de frumos.
Din distribuþie de detaºeazã de departe Sienna Miller (Caitlin), cu resursele ei cunoscute de frumuseþe ºi talent - dar, în lipsa unei partituri bine organizate, nici ea nu se ridicã la înãlþimea altor roluri, ca acelea din "Interview" ºi chiar nepretenþiosul "Stardust". Cillian Murphy (William Killick) se zbuciumã cam degeaba, neavând resurse de a-ºi egala interpretãrile din "Cold Mountain" ºi "The Wind that Shakes the Barley" (noroc cu rolurile din "Batman Begins" ºi "Sunshine", cinstite în simplitatea lor). În fine, Matthew Rhys reuºeºte sã fie doar ºters ºi amorf, ratând rolul-pivot al filmului, care mai avea ºi avantajul/dificultatea de a aparþine unui poet celebru ºi controversat. Noroc cã nu-l prea observãm - Keira sã trãiascã, puica mamii, cum ne ia ea ochii cu cât de enervantã e; cred cã ºi pe Sharman a bãgat-o-n ceaþã, cã deºi scrisese scenariul vãzând-o pe ea-n Caitlin, fata a ales-o pe Vera-n schimb; ºi, vorba bancului cu miliþianul ºi limbile strãine: la ce i-a folosit?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 noiembrie, 2008, h. 23:00-23:52
Bucureºti, România