Pitbull
31 Oct 2008, 20:55
"The Duchess" - În rolul principal... Ralph Fiennes!
Iubirea - aºa cum o înþeleg unii
Omenirea trecea printr-o perioadã instabilã, un tumult de forþe conflictuale care spulberau ultimele vestigii ale orânduirii feudale ºi nãºteau în chinuri epoca modernã. Iluminaþii din Bavaria puneau la cale Revoluþia Francezã, bãtea la uºã Rãzboiul pentru Independenþa S.U.A. (numit de americani tot "revoluþie"), iar în Anglia se consolida sistemul politic care avea sã gireze industrializarea - altfel spus, forma de "ºoc al viitorului" proprie trecerii la Al Doilea Val tofflerian. Evident, toate aceste frãmântãri se reflectau ºi în mutaþiile vieþii personale ºi familiale - iar viaþa Ducesei Georgiana de Devonshire sintetizeazã tot acest cumul de factori. Era încã prea devreme pentru emanciparea femeilor, lansatã din plin cam cu un secol ºi ceva mai târziu - dar energiile care aveau s-o înrâureascã se acumulau deja, începând pe alocuri sã dea în clocot. Acesta a fost nodul conflictual din viaþa ducesei, o femeie prea puternicã pentru a accepta uºor servitutea de tip medieval, dar nãscutã prematur în raport cu o societate încã nepregãtitã sã se reaºeze cu adevãrat.
Biografia scrisã de Amanda Foreman descrie pe larg paradoxurile absurde ale unui asemenea mariaj, în care faptul de a naºte fete era considerat un afront degradant, iar drepturile adulterine ºi privilegiile autocratice ale bãrbatului atingeau paroxismul în materie de abuzuri. Selectând din roman elementele dramaturgice principale, Jeffrey Hatcher, Anders Thomas Jensen ºi Saul Dibb au construit un scenariu de o corectitudine situatã aproape la limita schematismului ºi a trenantului - "aproape", privind de jos în sus, ºi ca atare în dezavantajul filmului, care curge liniar, cu evoluþii cronologice marcate simplist ºi neinspirat, asamblându-ºi fãrã energie articulaþiile structurale (ºi, ca atare, ratând o serie de momente-cheie care presupuneau o încãrcãturã dramaticã majorã, cu reverberaþii prin tot filmul - ca tensiunea primei naºteri, implicaþiile sosirii micuþei Charlotte în casã, sau secvenþa-pivot a confruntãrii pierdute de Georgiana, care va consfinþi definitiv compromisul acelui ménage �* trois, de neconceput în condiþii normale).
Acelaºi Saul Dibb semneazã ºi regia, organizatã pe linii similare - corectã ºi steril-cursivã, dovedind mai multã apetenþã pentru reconstituirea de epocã ºi valenþele plastice ale compoziþiilor de cadru (realmente admirabile!) decât spre o bunã decupare a relaþiilor dintre personaje (care, în fond, conþineau potenþialul unor dezvoltãri de-a dreptul explozive). Parcã l-ar fi temperat mereu aceeaºi Lady Spencer care, în film, îºi învaþã mereu fiica sã fie fericitã cu bãrbatu-sãu, cã-i mai bine aºa.
Într-un asemenea tablou, se disting cu precãdere personajele, despre care sunt de spus lucruri extrem de interesante. În primul rând, se confirmã ceea ce orice observator cu capul pe umeri - ºi cu ochii în ax - vede cam de multiºor: Keira Knightley e actriþã teribil de supraevaluatã. Dacã în "Atonement" mai era loc de discuþii, date fiind inegalitãþile ºi dezechilibrele întregului film, cam derutante pentru edificarea unei compoziþii actoriceºti închegate, aici lucrurile se înscriu pe alte coordonate, care lasã interpreta cam descoperitã. E drept, pânã la un punct, cã scenariul ºi regia o ajutã doar parþial, lãsând personajul fãrã o serie de repere esenþiale (pe câteva le-am amintit mai sus, apropo de imperfecþunile dramaturgice ºi lipsa de vigoare a regiei, la nivel profesional de principiu); dar principala lacunã, raportatã la subiectul propriu-zis, constã tocmai în lipsa de împlinire a personajului titular: ni se tot spune cât de puternicã ºi influentã e (a fost - din perspectivã istoricã) Georgiana, dar femeia pe care o vedem pe ecran nu oferã decât o copie palidã a modelului. Iar Keira Knighley nu pare sã aibã nici resursele actoriceºti necesare unei asemenea compoziþii. Jocul ei de scenã constã în aplicarea unei mari mobilitãþi superficiale, peste o împietritã rigiditate interioarã - la ambele niveluri: în sens fizic, ne dã mereu senzaþia cã are o faþã turnatã în oþel, ºi îmbrãcatã într-o mascã de cauciuc flexbilã ºi alunecoasã, capabilã sã mimeze toate minele ºi grimasele posibile, pe acelaºi calapod fix de sub ea; iar la nivel de fond, evident, aceeaºi discrepanþã se regãseºte în relaþia dintre întregul ansamblu al mijloacelor ei expresive ºi condiþia interioarã a eroinei. Rezultatul? O ducesã care ne intrigã vizual, ne plictiseºte de la un punct, ºi nu are nici pic de charismã.
Slavã Domnului, totul - dar totul! - se salveazã prin creaþia lui Ralph Fiennes, al cãrui duce duce... okay, al cãrui duce poartã, al cãrui duce ridicã opacitatea, obtuzitatea ºi încremenirea la un nivel expresiv admirabil, amintind, dacã vreþi, de masca imperturbabilã a lui Peter O'Toole în "Noaptea generalilor". Personajul lui este cu adevãrat rigid, dar la modul viu, credibil ºi tulburãtor. Cele mai subtile luciri de ochi sau arcuiri ale colþului gurii, efectiv imperceptibile conºtient, conferã exact vibraþia lãuntricã necesarã pentru a transpune scenic vitalitatea unui om ce pare însãºi definiþia mortificãrii sufleteºti. Întreaga lui demonstraþie de artã dramaticã expliciteazã ºi justificã strania umanitate regãsitã în replica ducelui: "Te iubesc, aºa cum înþeleg eu iubirea."
N-a fost mare lucru pentru Charlotte Rampling sã clãdeascã o Lady Spencer pragmaticã ºi plinã de farmecul limitat al oricãrei mame vârstnice destul de înþelepte ca sã ºtie cã, adesea, cel mai cuminte e sã mergi cu valul... În schimb, se impune cu sclipire, sensibilitate ºi disponibilitate complexã, în Bess, amanta internalizatã casnic, tânãra Hayley Atwell, care dupã un stagiu profesional dominat de televiziune ºi marcat doar de trei roluri, nu foarte semnificative, pe marele ecran, se relevã în sfârºit ca o actriþã demnã de a o urmãri cu interes.
Ar fi nedrept sã nu-i menþionãm mãcar pentru eforturile lor fastidioase de reconstituire istoricã (mai mult, chiar, decât strict fidele - efectiv creatoare la nivel plastic) pe scenografii Michael Carlin, Karen Wakefield, Rebecca Allewasy ºi Michael O'Connor - decorul staþiunii Bath e unul dintre cele mai economic-spectaculare reuºite în ultimii ani, într-un asemenea context stilistic. Toate sunt puse în valoare, cu rafinament ºi limpezime, de imaginea lui Gyula Pados - ceea ce le oferã un adevãrat regal amatorilor de tablouri vivante cu peruci ºi caleºti. Mãcar pentru acest motiv, filmul tot meritã vãzut. Pe marele ecran - ca sã nu pierdeþi nimic.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 octombrie, 2008
Bucureºti, România
Iubirea - aºa cum o înþeleg unii
Omenirea trecea printr-o perioadã instabilã, un tumult de forþe conflictuale care spulberau ultimele vestigii ale orânduirii feudale ºi nãºteau în chinuri epoca modernã. Iluminaþii din Bavaria puneau la cale Revoluþia Francezã, bãtea la uºã Rãzboiul pentru Independenþa S.U.A. (numit de americani tot "revoluþie"), iar în Anglia se consolida sistemul politic care avea sã gireze industrializarea - altfel spus, forma de "ºoc al viitorului" proprie trecerii la Al Doilea Val tofflerian. Evident, toate aceste frãmântãri se reflectau ºi în mutaþiile vieþii personale ºi familiale - iar viaþa Ducesei Georgiana de Devonshire sintetizeazã tot acest cumul de factori. Era încã prea devreme pentru emanciparea femeilor, lansatã din plin cam cu un secol ºi ceva mai târziu - dar energiile care aveau s-o înrâureascã se acumulau deja, începând pe alocuri sã dea în clocot. Acesta a fost nodul conflictual din viaþa ducesei, o femeie prea puternicã pentru a accepta uºor servitutea de tip medieval, dar nãscutã prematur în raport cu o societate încã nepregãtitã sã se reaºeze cu adevãrat.
Biografia scrisã de Amanda Foreman descrie pe larg paradoxurile absurde ale unui asemenea mariaj, în care faptul de a naºte fete era considerat un afront degradant, iar drepturile adulterine ºi privilegiile autocratice ale bãrbatului atingeau paroxismul în materie de abuzuri. Selectând din roman elementele dramaturgice principale, Jeffrey Hatcher, Anders Thomas Jensen ºi Saul Dibb au construit un scenariu de o corectitudine situatã aproape la limita schematismului ºi a trenantului - "aproape", privind de jos în sus, ºi ca atare în dezavantajul filmului, care curge liniar, cu evoluþii cronologice marcate simplist ºi neinspirat, asamblându-ºi fãrã energie articulaþiile structurale (ºi, ca atare, ratând o serie de momente-cheie care presupuneau o încãrcãturã dramaticã majorã, cu reverberaþii prin tot filmul - ca tensiunea primei naºteri, implicaþiile sosirii micuþei Charlotte în casã, sau secvenþa-pivot a confruntãrii pierdute de Georgiana, care va consfinþi definitiv compromisul acelui ménage �* trois, de neconceput în condiþii normale).
Acelaºi Saul Dibb semneazã ºi regia, organizatã pe linii similare - corectã ºi steril-cursivã, dovedind mai multã apetenþã pentru reconstituirea de epocã ºi valenþele plastice ale compoziþiilor de cadru (realmente admirabile!) decât spre o bunã decupare a relaþiilor dintre personaje (care, în fond, conþineau potenþialul unor dezvoltãri de-a dreptul explozive). Parcã l-ar fi temperat mereu aceeaºi Lady Spencer care, în film, îºi învaþã mereu fiica sã fie fericitã cu bãrbatu-sãu, cã-i mai bine aºa.
Într-un asemenea tablou, se disting cu precãdere personajele, despre care sunt de spus lucruri extrem de interesante. În primul rând, se confirmã ceea ce orice observator cu capul pe umeri - ºi cu ochii în ax - vede cam de multiºor: Keira Knightley e actriþã teribil de supraevaluatã. Dacã în "Atonement" mai era loc de discuþii, date fiind inegalitãþile ºi dezechilibrele întregului film, cam derutante pentru edificarea unei compoziþii actoriceºti închegate, aici lucrurile se înscriu pe alte coordonate, care lasã interpreta cam descoperitã. E drept, pânã la un punct, cã scenariul ºi regia o ajutã doar parþial, lãsând personajul fãrã o serie de repere esenþiale (pe câteva le-am amintit mai sus, apropo de imperfecþunile dramaturgice ºi lipsa de vigoare a regiei, la nivel profesional de principiu); dar principala lacunã, raportatã la subiectul propriu-zis, constã tocmai în lipsa de împlinire a personajului titular: ni se tot spune cât de puternicã ºi influentã e (a fost - din perspectivã istoricã) Georgiana, dar femeia pe care o vedem pe ecran nu oferã decât o copie palidã a modelului. Iar Keira Knighley nu pare sã aibã nici resursele actoriceºti necesare unei asemenea compoziþii. Jocul ei de scenã constã în aplicarea unei mari mobilitãþi superficiale, peste o împietritã rigiditate interioarã - la ambele niveluri: în sens fizic, ne dã mereu senzaþia cã are o faþã turnatã în oþel, ºi îmbrãcatã într-o mascã de cauciuc flexbilã ºi alunecoasã, capabilã sã mimeze toate minele ºi grimasele posibile, pe acelaºi calapod fix de sub ea; iar la nivel de fond, evident, aceeaºi discrepanþã se regãseºte în relaþia dintre întregul ansamblu al mijloacelor ei expresive ºi condiþia interioarã a eroinei. Rezultatul? O ducesã care ne intrigã vizual, ne plictiseºte de la un punct, ºi nu are nici pic de charismã.
Slavã Domnului, totul - dar totul! - se salveazã prin creaþia lui Ralph Fiennes, al cãrui duce duce... okay, al cãrui duce poartã, al cãrui duce ridicã opacitatea, obtuzitatea ºi încremenirea la un nivel expresiv admirabil, amintind, dacã vreþi, de masca imperturbabilã a lui Peter O'Toole în "Noaptea generalilor". Personajul lui este cu adevãrat rigid, dar la modul viu, credibil ºi tulburãtor. Cele mai subtile luciri de ochi sau arcuiri ale colþului gurii, efectiv imperceptibile conºtient, conferã exact vibraþia lãuntricã necesarã pentru a transpune scenic vitalitatea unui om ce pare însãºi definiþia mortificãrii sufleteºti. Întreaga lui demonstraþie de artã dramaticã expliciteazã ºi justificã strania umanitate regãsitã în replica ducelui: "Te iubesc, aºa cum înþeleg eu iubirea."
N-a fost mare lucru pentru Charlotte Rampling sã clãdeascã o Lady Spencer pragmaticã ºi plinã de farmecul limitat al oricãrei mame vârstnice destul de înþelepte ca sã ºtie cã, adesea, cel mai cuminte e sã mergi cu valul... În schimb, se impune cu sclipire, sensibilitate ºi disponibilitate complexã, în Bess, amanta internalizatã casnic, tânãra Hayley Atwell, care dupã un stagiu profesional dominat de televiziune ºi marcat doar de trei roluri, nu foarte semnificative, pe marele ecran, se relevã în sfârºit ca o actriþã demnã de a o urmãri cu interes.
Ar fi nedrept sã nu-i menþionãm mãcar pentru eforturile lor fastidioase de reconstituire istoricã (mai mult, chiar, decât strict fidele - efectiv creatoare la nivel plastic) pe scenografii Michael Carlin, Karen Wakefield, Rebecca Allewasy ºi Michael O'Connor - decorul staþiunii Bath e unul dintre cele mai economic-spectaculare reuºite în ultimii ani, într-un asemenea context stilistic. Toate sunt puse în valoare, cu rafinament ºi limpezime, de imaginea lui Gyula Pados - ceea ce le oferã un adevãrat regal amatorilor de tablouri vivante cu peruci ºi caleºti. Mãcar pentru acest motiv, filmul tot meritã vãzut. Pe marele ecran - ca sã nu pierdeþi nimic.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
31 octombrie, 2008
Bucureºti, România