Pitbull
03 Jul 2008, 01:54
atentie, contine spoiler-e
"Hancock" - Între super-erou, sub-erou, anti-erou ºi contra-erou...
Când încurci uºile ºi-þi încaleci soacra
Nu e de mirare cã, la acest început de mileniu, cinematografia americanã trece prin cea mai eruptiv-metastaticã epidemie de aºa-zise "filme cu eroi" - ce rezultat mai imediat ar putea avea absolutizarea efectelor de tip C.G.I., în conjuncþie cu imperativele comerciale? La niveluri diverse pe scala mediocritãþii, cu unele palpitaþii în sus spre "aproape bunuþ" ºi nenumãrate picaje abisale în sensul opus al cretinismului absolut, sunt reanimaþi pe ecran toþi supermanii, spidermanii, batmanii ºi etceteramanii, cãrora li se adaugã personaje noi, formule parodice isteþe, vome non-comice tâmpe ºi alte ricoºeuri. Dintre cele mai sclipitoare rãstãlmãciri în cheie umoristicã, s-au grupat în ultimele luni "Shoot 'em Up!", "Wanted" ºi actualul "Hancock".
În comparaþie cu primele douã, anti-eroul lui Will Smith are marea calitate ºi simultan naivitate de a se lua prea mult în serios. Cât e comic, e un deliciu - secvenþele de acþiune se numãrã printre cele mai irezistibile acte de eroism siktirit-îmburdat pe care ni le-am putea imagina (citez prompt maºinile târâte-n zbor care tund puþin colþuri de clãdiri, balcoane ºi ferestre, sau stilul tacticos în care se rãstoarnã pe rând, în profunzimea cadrului, vagoanele trenului oprit de Hancock cu persoana-i - în treacãt fie zis, chestie complet ridicolã: nicãieri nu se spune cã omnipotenþa muscularã ºi invulnerabilitatea nelimitatã ar anula ºi legile inerþiei într-o coliziune frontalã cu un tren în vitezã; okay, nu-l fãrma - da' l-ar fi luat în bot ºi s-ar fi dus cu el, de numa-numa... Ce-i drept, în spate, la vagoane, inerþia continua sã funcþioneze - poate fiindcã de-acolo, de la ele, nu se vedea cã locomotiva se oprise din motive de Hancock). M-am simþit rãzbunat ºi la secvenþa cu puºtiul macho-efeminat-obraznic aruncat pânã-n stratosferã ºi prins la fix ca sã se care-acasã bâzâind isteric, într-o dulce sfidare a tabuurilor de political corectness conform cãrora copiii în filme ar trebui sã fie trataþi ca niºte fãtãlãi de porþelan. Merg bine ºi flash-news-urile, marcate de accente satirice la adresa establishment-ului, cuplate cu dezinvoltura de a accepta inacceptabilul - un personaj de basm ca Hancock în mult prea prozaicul L.A.
Din pãcate, toate bunele intenþii ºi relativele calitãþi ale proiectului rãmân încremenite la acest nivel iniþial. Vincent Ngo ºi Vince Gilligan le dezvoltã într-o poveste care comite pãcatul capital de a reîncãlzi iarãºi soluþia arhi-rãsuflatã a "miticului" - mã-nþelegi (aia cu zeii greci, cu paleo-arhaismele, cu tot ce-am vãzut ºi revãzut în atâtea filme recente fâsâite, dintre care cel mai mizerabil au compromis-o "Alien vs. Predator", "Jumper" ºi "10.000 B.C." - ºi o ironiza cel mai inteligent "Wanted", cu francþesãtorii lui). Ba chiar, ca ºi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, lucrurile se complicã ºi cu un love story condamnat la neputirinþã, în care hiperyonicii nemuritori El ºi Ea n-au voie sã se iubeascã decât cu preþul remortalizãrii - dacã þin bine minte, Eminescu rezolvase ºi el biniºor problema, fãrã sã dea d-a azvârlita cu S.U.V.-uri, frigidere ºi balene eºuate pe plajã.
Evident, din acest punct, filmul se prãvale iremediabil - în primul rând, pentru cã devine fatalmente pueril ºi ilogic, dar ºi fiindcã renunþã tocmai la fermecãtoarea convenþie (aparentã, vai!) din prima parte, când chiar luaserãm în serios ipoteza cã originea lui Hancock nu conteazã, cã super-puterile lui sunt o convenþie tacit acceptatã, ºi cã putem urmãri liniºtiþi o poveste sãltãreaþã de vacanþã estivalã. Ngo ºi Gilligan, ca ºi atâþia alþi confraþi ai lor din dramaturgia cinematograficã de trei lulele, pur ºi simplu nu-s în stare sã înþeleagã cã nu merge sã combini o lume în care presã, instituþii ale statului ºi cetãþeni acceptã ca pe cel mai firesc lucru un superman prezent prin tot oraºul, ºi acea(stã) lume (adevãratã, printre altele!), în care s-a constituit o relaþie destul de clar determinatã între realitatea prozaicã ºi universul semi-paralel al ozenisticii, paleoastronauticii, Inchiziþiei ºi argonauþilor. Rezultatul e cam ca atunci când eºti cãscat ºi torni apã peste uleiul care sfârâie-n tigaie - sau când, dupã o noapte de beþie, încurci uºile ºi-þi încaleci soacra.
Se mai impune sã remarcãm, tot la nivelul scenariului, una dintre cele mai endemice tare ale actualului amatorism dramaturgic hollywoodian: puii au supt din plin la tot felul de manuale, îndreptare ºi alte textbookuri recente despre cum se scrie un scenariu, ignorând tot mai plenar fundamentele concepþiei ºi ale construcþiei de povestiri cinematografice - ceea ce duce la apariþia acestor mecanisme mai mult sau mai puþin precise, articulate automat-nãuc în jurul unor repere fixe ce þin de plot-uri ºi point-uri, ca sã spunã, la nivel de conþinut, cam puþin peste zero (sau sub). În cazul de faþã, Ngo ºi Gilligan au însãilat un story liniar (în pofida presãrãrii cu secvenþe de super-acþiune) ºi previzibil (în ciuda scremerilor de a inventa twist-uri ºi coups de théâtre, ca toatã deraierea din a doua parte, orchestratã inutil în jurul lui Mary Embrey).
Ca dovadã cã subiectul în sine era ofertant, ºi doar neprofesionalismul autorilor l-a compromis, rãmân mizele iniþiale încã valabile: vulnerabilitatea de fond a eroului, marcat de singurãtate ºi alcoolism, crizele lui de comunicare cu cei din jur, paradoxala relaþie de urã-iubire reciprocã dintre el ºi societate, ºi aºa mai departe. Un scenarist inteligent chiar ar fi putut scoate ceva foarte interesant de aici. (În fond, rãmâne relevantã ºi stângãcia complet neconvingãtoare a discuþiilor "psihologice" dintre aºa-zisul expert P.R. Ray Embrey ºi Hancock, sau ratarea penibilã a episodului din închisoare, atât de generos în planul relaþiilor umane, ºi finalmente soldat doar cu însãilarea unui sub-plot superficial: cei trei antagoniºti necesari pentru a compune finalul - nu întâmplãtor, un final complet fleºcãit, dupã ce confruntarea aia furtunoasã dintre Tristan ºi Izolda ridicase nivelul spectacolului de acþiune la cote mult mai înalte!).
Faþã de tot aceast haloimãs, Peter Berg (care anul trecut a semnat acceptabilul "The Kingdom") reuºeºte sã tricoteze o regie destul de onorabilã, deloc rea pentru un actor convertit la regie. Nareazã fluent ºi trepidant, ºtie sã-ºi compunã secvenþele cu cap, coadã ºi mijloc, ºi sã le articuleze cursiv, stãpâneºte bine elementele de umor ºi stil, în conjuncþie cu dificila ispitã a super-acþiunii. Mai are de învãþat, însã, în raport cu factorii aºa-zis "de conþinut" (toatã treaba cu zeii, mileniile ºi cobori-în-jos-luceafãr-blând), unde alunecã într-un melodramatism de tarabã cu accente patetice (de la "patos", nu de la "jalnic"). ªi mai are de învãþat (mult!) ºi la lucrul cu actorii. Cei doi soþi Embrey (Jason Bateman ºi Charlize Theron) sunt cumplit de convenþionali, incolori, inodori ºi insipizi - chestie cu atât mai incomodã, în contrast cu faciesul sexy al doamnei). Cât despre Will Smith, el e... Will Smith ºi nimic mai mult. Da' chiar nimic mai mult! Cum îl vedem în primele secvenþe (adicã, bun), aºa-l avem pânã la sfârºit (adicã, staþionar).
Despre efectele speciale, numai de bine. Sunt cuminþi ºi-ºi fac treaba. Aºa cã, dacã vã veþi distra bine peste varã cu acestã comedioarã de nivel mediu, le puteþi mulþumi ºi lor - pe lângã bunele intenþii enunþate mai sus ºi duse, absolut lãudabil, cam pânã la jumãtatea drumului... sau, poate, un sfert... Hai o treime.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 iulie, 2008, h. 22:30-23:37
Bucureºti, România
"Hancock" - Între super-erou, sub-erou, anti-erou ºi contra-erou...
Când încurci uºile ºi-þi încaleci soacra
Nu e de mirare cã, la acest început de mileniu, cinematografia americanã trece prin cea mai eruptiv-metastaticã epidemie de aºa-zise "filme cu eroi" - ce rezultat mai imediat ar putea avea absolutizarea efectelor de tip C.G.I., în conjuncþie cu imperativele comerciale? La niveluri diverse pe scala mediocritãþii, cu unele palpitaþii în sus spre "aproape bunuþ" ºi nenumãrate picaje abisale în sensul opus al cretinismului absolut, sunt reanimaþi pe ecran toþi supermanii, spidermanii, batmanii ºi etceteramanii, cãrora li se adaugã personaje noi, formule parodice isteþe, vome non-comice tâmpe ºi alte ricoºeuri. Dintre cele mai sclipitoare rãstãlmãciri în cheie umoristicã, s-au grupat în ultimele luni "Shoot 'em Up!", "Wanted" ºi actualul "Hancock".
În comparaþie cu primele douã, anti-eroul lui Will Smith are marea calitate ºi simultan naivitate de a se lua prea mult în serios. Cât e comic, e un deliciu - secvenþele de acþiune se numãrã printre cele mai irezistibile acte de eroism siktirit-îmburdat pe care ni le-am putea imagina (citez prompt maºinile târâte-n zbor care tund puþin colþuri de clãdiri, balcoane ºi ferestre, sau stilul tacticos în care se rãstoarnã pe rând, în profunzimea cadrului, vagoanele trenului oprit de Hancock cu persoana-i - în treacãt fie zis, chestie complet ridicolã: nicãieri nu se spune cã omnipotenþa muscularã ºi invulnerabilitatea nelimitatã ar anula ºi legile inerþiei într-o coliziune frontalã cu un tren în vitezã; okay, nu-l fãrma - da' l-ar fi luat în bot ºi s-ar fi dus cu el, de numa-numa... Ce-i drept, în spate, la vagoane, inerþia continua sã funcþioneze - poate fiindcã de-acolo, de la ele, nu se vedea cã locomotiva se oprise din motive de Hancock). M-am simþit rãzbunat ºi la secvenþa cu puºtiul macho-efeminat-obraznic aruncat pânã-n stratosferã ºi prins la fix ca sã se care-acasã bâzâind isteric, într-o dulce sfidare a tabuurilor de political corectness conform cãrora copiii în filme ar trebui sã fie trataþi ca niºte fãtãlãi de porþelan. Merg bine ºi flash-news-urile, marcate de accente satirice la adresa establishment-ului, cuplate cu dezinvoltura de a accepta inacceptabilul - un personaj de basm ca Hancock în mult prea prozaicul L.A.
Din pãcate, toate bunele intenþii ºi relativele calitãþi ale proiectului rãmân încremenite la acest nivel iniþial. Vincent Ngo ºi Vince Gilligan le dezvoltã într-o poveste care comite pãcatul capital de a reîncãlzi iarãºi soluþia arhi-rãsuflatã a "miticului" - mã-nþelegi (aia cu zeii greci, cu paleo-arhaismele, cu tot ce-am vãzut ºi revãzut în atâtea filme recente fâsâite, dintre care cel mai mizerabil au compromis-o "Alien vs. Predator", "Jumper" ºi "10.000 B.C." - ºi o ironiza cel mai inteligent "Wanted", cu francþesãtorii lui). Ba chiar, ca ºi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, lucrurile se complicã ºi cu un love story condamnat la neputirinþã, în care hiperyonicii nemuritori El ºi Ea n-au voie sã se iubeascã decât cu preþul remortalizãrii - dacã þin bine minte, Eminescu rezolvase ºi el biniºor problema, fãrã sã dea d-a azvârlita cu S.U.V.-uri, frigidere ºi balene eºuate pe plajã.
Evident, din acest punct, filmul se prãvale iremediabil - în primul rând, pentru cã devine fatalmente pueril ºi ilogic, dar ºi fiindcã renunþã tocmai la fermecãtoarea convenþie (aparentã, vai!) din prima parte, când chiar luaserãm în serios ipoteza cã originea lui Hancock nu conteazã, cã super-puterile lui sunt o convenþie tacit acceptatã, ºi cã putem urmãri liniºtiþi o poveste sãltãreaþã de vacanþã estivalã. Ngo ºi Gilligan, ca ºi atâþia alþi confraþi ai lor din dramaturgia cinematograficã de trei lulele, pur ºi simplu nu-s în stare sã înþeleagã cã nu merge sã combini o lume în care presã, instituþii ale statului ºi cetãþeni acceptã ca pe cel mai firesc lucru un superman prezent prin tot oraºul, ºi acea(stã) lume (adevãratã, printre altele!), în care s-a constituit o relaþie destul de clar determinatã între realitatea prozaicã ºi universul semi-paralel al ozenisticii, paleoastronauticii, Inchiziþiei ºi argonauþilor. Rezultatul e cam ca atunci când eºti cãscat ºi torni apã peste uleiul care sfârâie-n tigaie - sau când, dupã o noapte de beþie, încurci uºile ºi-þi încaleci soacra.
Se mai impune sã remarcãm, tot la nivelul scenariului, una dintre cele mai endemice tare ale actualului amatorism dramaturgic hollywoodian: puii au supt din plin la tot felul de manuale, îndreptare ºi alte textbookuri recente despre cum se scrie un scenariu, ignorând tot mai plenar fundamentele concepþiei ºi ale construcþiei de povestiri cinematografice - ceea ce duce la apariþia acestor mecanisme mai mult sau mai puþin precise, articulate automat-nãuc în jurul unor repere fixe ce þin de plot-uri ºi point-uri, ca sã spunã, la nivel de conþinut, cam puþin peste zero (sau sub). În cazul de faþã, Ngo ºi Gilligan au însãilat un story liniar (în pofida presãrãrii cu secvenþe de super-acþiune) ºi previzibil (în ciuda scremerilor de a inventa twist-uri ºi coups de théâtre, ca toatã deraierea din a doua parte, orchestratã inutil în jurul lui Mary Embrey).
Ca dovadã cã subiectul în sine era ofertant, ºi doar neprofesionalismul autorilor l-a compromis, rãmân mizele iniþiale încã valabile: vulnerabilitatea de fond a eroului, marcat de singurãtate ºi alcoolism, crizele lui de comunicare cu cei din jur, paradoxala relaþie de urã-iubire reciprocã dintre el ºi societate, ºi aºa mai departe. Un scenarist inteligent chiar ar fi putut scoate ceva foarte interesant de aici. (În fond, rãmâne relevantã ºi stângãcia complet neconvingãtoare a discuþiilor "psihologice" dintre aºa-zisul expert P.R. Ray Embrey ºi Hancock, sau ratarea penibilã a episodului din închisoare, atât de generos în planul relaþiilor umane, ºi finalmente soldat doar cu însãilarea unui sub-plot superficial: cei trei antagoniºti necesari pentru a compune finalul - nu întâmplãtor, un final complet fleºcãit, dupã ce confruntarea aia furtunoasã dintre Tristan ºi Izolda ridicase nivelul spectacolului de acþiune la cote mult mai înalte!).
Faþã de tot aceast haloimãs, Peter Berg (care anul trecut a semnat acceptabilul "The Kingdom") reuºeºte sã tricoteze o regie destul de onorabilã, deloc rea pentru un actor convertit la regie. Nareazã fluent ºi trepidant, ºtie sã-ºi compunã secvenþele cu cap, coadã ºi mijloc, ºi sã le articuleze cursiv, stãpâneºte bine elementele de umor ºi stil, în conjuncþie cu dificila ispitã a super-acþiunii. Mai are de învãþat, însã, în raport cu factorii aºa-zis "de conþinut" (toatã treaba cu zeii, mileniile ºi cobori-în-jos-luceafãr-blând), unde alunecã într-un melodramatism de tarabã cu accente patetice (de la "patos", nu de la "jalnic"). ªi mai are de învãþat (mult!) ºi la lucrul cu actorii. Cei doi soþi Embrey (Jason Bateman ºi Charlize Theron) sunt cumplit de convenþionali, incolori, inodori ºi insipizi - chestie cu atât mai incomodã, în contrast cu faciesul sexy al doamnei). Cât despre Will Smith, el e... Will Smith ºi nimic mai mult. Da' chiar nimic mai mult! Cum îl vedem în primele secvenþe (adicã, bun), aºa-l avem pânã la sfârºit (adicã, staþionar).
Despre efectele speciale, numai de bine. Sunt cuminþi ºi-ºi fac treaba. Aºa cã, dacã vã veþi distra bine peste varã cu acestã comedioarã de nivel mediu, le puteþi mulþumi ºi lor - pe lângã bunele intenþii enunþate mai sus ºi duse, absolut lãudabil, cam pânã la jumãtatea drumului... sau, poate, un sfert... Hai o treime.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 iulie, 2008, h. 22:30-23:37
Bucureºti, România