Pitbull
06 May 2008, 22:55
"Shutter" - Se putea ºi mult mai prost!
Cum fac ºurubelniþele posedate?
OK - tradus mot-�*-mot, adicã "Obturator", ar fi sunat de râsu' lumii - aºa cã l-au tradus murã-n gurã: "Fotografii bântuite", ca sã ºtie tot leatu' ce-o sã vadã-n film.
Dar leatu' ºtie ºi altfel, pentru cã totul e perfect formulaic, liniar ºi previzibil. Dacã-n abisal-de-tâmpitul "One Missed Call" erau bântuite telefoanele mobile, ºi-n multe alte pelicule la fel de proaste fantomiþele ºi demonii se încuibau prin varii alte aparate de uz casnic (sau personal), electronice (sau nu), acum pleaºca a cãzut pe capul camerelor foto. De ce? Pentru cã unul dintre cele douã personaje principale e fotograf. ªi pentru cã-n obligatoriul moment din trecut, de la care s-a tras toatã dandanaua, un aparat de fotografiat jucase un rol decisiv. Aºa cã acum, biata Michiko/Pichiko/Chichiko (Megumi, pre numele din acest scenar; tot Megumi, da' ºi Okina, pre numele de pe afiº), cea sedusã, abandonatã ºi abuziv pozatã ca pe urmã sã "Pac! La kousen!"*, frustramente prizonierã cu pragul dintre lumea noastrã º-ailaltã între picioare, se autosupraimpresioneazã în poze de tot felul. Evident, aici formula obligã ca totul sã se rezume numai la poze, ca sã respectãm convenþia. La fel de evident, aºa ceva implicã un efort cerebral cu vreo douã ghivente mai strâns din partea scenaristului (Luke Dawson - dupã fostul scenariu din 2004 al lui Bajong Pisanthanakun ºi Sopon Sukdapisit), aºa cã nu ne mai încurcãm ºi o vedem ºi-n afara fotografiilor: noaptea pe ºosea drept în faþa maºinii, ziua-n tunel drept în stânga metroului, etc.
Mai departe-i ca la carte: eternele "Ba am vãzut-o cu ochii mei, parol, þaþo, sã mã-ngropi!" / "Dragã, eºti stresatã", eternele cãcãreze de "Blowup" în cãutare de indicii, nelipsitul medium care zice ceva spãimos, obligatoriul drum cu maºina printre pajiºti spre casa de la þarã unde pândeºte ceva, neapãrata rezolvare-nºelãtoare dupã care cuvântul din poveste înainte mult mai este (sau puþin, da' ºocant).
ªi totuºi, ceea ce face Masayuki Ochiai din povestea asta nu-i chiar o neghiobie iremediabilã. Omul ºtie sã povesteascã pe ecran - mai trebuie doar sã-nveþe ºi sã ne sperie. ªtie ºi sã filmeze frumos, gãsind oarece perspective mai inedite asupra Japoniei zilelor noastre. ªtie (închipuiþi-vã!) sã respecte chiar ºi racordurile (a cãror nesocotire, în puzderia de horroruri americane recente preluate de la japonezi, a devenit de-a dreptul o religie!). În fine, ca sã nu-l uitãm la colþ, unde l-am pus adineaori, pe bietul Luke, se cuvine sã spunem cã, dacã tot a pãstrat pe întreg parcursul mediocritatea sãlcie a fostului scenariu, mãcar în final i-a adãugat o întorsãturã acceptabilã - pe care ºi Masayuki ºtie s-o speculeze în ultimul cadru. De bunã seamã, cine se cheamã cinefil (ca sã nu mai vorbim de cineaºti), n-are ce sã caute la filmul ãsta; dar spectatorul de rând cãruia-i place un horror cinstit în ieftinãtatea lui se va simþi mai puþin pãcãlit decât la "The Grudge" sau "The Eye".
Acum aºteptãm sã vedem cum fac, când sunt bântuite, aparatele de ras, vibratoarele, tirbuºoanele, unghierele, ungherele, ugerele, mulgãtoarele automate, tampaxurile, ºi clanþele. ªi oalele de noapte. ªi ºosetele. ªi-un sul. De kur-papier.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 mai, 2008, h. 22:45-23:17
Bucureºti, România
______________________________________________
* - Kousen = rãzboi (n.Pb.)
Cum fac ºurubelniþele posedate?
OK - tradus mot-�*-mot, adicã "Obturator", ar fi sunat de râsu' lumii - aºa cã l-au tradus murã-n gurã: "Fotografii bântuite", ca sã ºtie tot leatu' ce-o sã vadã-n film.
Dar leatu' ºtie ºi altfel, pentru cã totul e perfect formulaic, liniar ºi previzibil. Dacã-n abisal-de-tâmpitul "One Missed Call" erau bântuite telefoanele mobile, ºi-n multe alte pelicule la fel de proaste fantomiþele ºi demonii se încuibau prin varii alte aparate de uz casnic (sau personal), electronice (sau nu), acum pleaºca a cãzut pe capul camerelor foto. De ce? Pentru cã unul dintre cele douã personaje principale e fotograf. ªi pentru cã-n obligatoriul moment din trecut, de la care s-a tras toatã dandanaua, un aparat de fotografiat jucase un rol decisiv. Aºa cã acum, biata Michiko/Pichiko/Chichiko (Megumi, pre numele din acest scenar; tot Megumi, da' ºi Okina, pre numele de pe afiº), cea sedusã, abandonatã ºi abuziv pozatã ca pe urmã sã "Pac! La kousen!"*, frustramente prizonierã cu pragul dintre lumea noastrã º-ailaltã între picioare, se autosupraimpresioneazã în poze de tot felul. Evident, aici formula obligã ca totul sã se rezume numai la poze, ca sã respectãm convenþia. La fel de evident, aºa ceva implicã un efort cerebral cu vreo douã ghivente mai strâns din partea scenaristului (Luke Dawson - dupã fostul scenariu din 2004 al lui Bajong Pisanthanakun ºi Sopon Sukdapisit), aºa cã nu ne mai încurcãm ºi o vedem ºi-n afara fotografiilor: noaptea pe ºosea drept în faþa maºinii, ziua-n tunel drept în stânga metroului, etc.
Mai departe-i ca la carte: eternele "Ba am vãzut-o cu ochii mei, parol, þaþo, sã mã-ngropi!" / "Dragã, eºti stresatã", eternele cãcãreze de "Blowup" în cãutare de indicii, nelipsitul medium care zice ceva spãimos, obligatoriul drum cu maºina printre pajiºti spre casa de la þarã unde pândeºte ceva, neapãrata rezolvare-nºelãtoare dupã care cuvântul din poveste înainte mult mai este (sau puþin, da' ºocant).
ªi totuºi, ceea ce face Masayuki Ochiai din povestea asta nu-i chiar o neghiobie iremediabilã. Omul ºtie sã povesteascã pe ecran - mai trebuie doar sã-nveþe ºi sã ne sperie. ªtie ºi sã filmeze frumos, gãsind oarece perspective mai inedite asupra Japoniei zilelor noastre. ªtie (închipuiþi-vã!) sã respecte chiar ºi racordurile (a cãror nesocotire, în puzderia de horroruri americane recente preluate de la japonezi, a devenit de-a dreptul o religie!). În fine, ca sã nu-l uitãm la colþ, unde l-am pus adineaori, pe bietul Luke, se cuvine sã spunem cã, dacã tot a pãstrat pe întreg parcursul mediocritatea sãlcie a fostului scenariu, mãcar în final i-a adãugat o întorsãturã acceptabilã - pe care ºi Masayuki ºtie s-o speculeze în ultimul cadru. De bunã seamã, cine se cheamã cinefil (ca sã nu mai vorbim de cineaºti), n-are ce sã caute la filmul ãsta; dar spectatorul de rând cãruia-i place un horror cinstit în ieftinãtatea lui se va simþi mai puþin pãcãlit decât la "The Grudge" sau "The Eye".
Acum aºteptãm sã vedem cum fac, când sunt bântuite, aparatele de ras, vibratoarele, tirbuºoanele, unghierele, ungherele, ugerele, mulgãtoarele automate, tampaxurile, ºi clanþele. ªi oalele de noapte. ªi ºosetele. ªi-un sul. De kur-papier.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 mai, 2008, h. 22:45-23:17
Bucureºti, România
______________________________________________
* - Kousen = rãzboi (n.Pb.)