Pitbull
10 Mar 2008, 23:54
"The Spiderwick Chronicles" - O biatã chestioarã
La junk food cu ei!
Duceþi-vã copiii la acest film, dacã au vârste cuprinse între patru ºi ºapte ani, ºi le place spectacolul basmelor cinematografice (sau dacã au între doi ºi patru ani, ºi vreþi sã-i familiarizaþi cu limbajul filmului) - iar dacã totuºi peste vreun sfert de orã încep sã se frãsuiascã pe scaun ºi sã vã tot întrebe, în binecrescutã ºoaptã, dacã dupã film mergeþi ºi la McDonald's, ziceþi-le cã da. Sau - mai bine: puneþi cruce banilor pe bilete ºi hai, la junk food cu ei!
Osârdia bovinã a producãtorilor vestici de a scoate pânã la suprasaturare chestii pe bandã rulantã, mulgând la nesfârºit aceleaºi francize, formule ºi reþete care la un moment dat au avut succes, a început sã atingã cote exapserante. Cronicile astea ale lui Feºtila-Pãianjenului (cum s-ar traduce, ca un simplu exerciþiu contra ambetãrii, "Spiderwick"), nu sunt decât încã un hei-rup plictisit ºi plicticos pe tarlaua basmului, fãcut fãrã har dar ºi fãrã nici un chef. Pleacã de la cartea unui anume domn Tony DiTerlizi (care-a mai fost ºi consultant de trucaje la jeleul ãla fleoºcãit de "Charlotte's Web"), scrisã împreunã cu-o anume doamnã Holly Black (care pe IMDb are doar Cronichetele astea ale Fitilului-de-pãianjen, ºi breton acaju - cã ºi-a pus ºi pozã, s-o vadã tot mapamondu'; dacã nu ºtiaþi, pe IMDb tot ce-i imagine costã bani!). Peste ei s-au grãmãdit încã trei, Karey Kirkpatrick, David Berenbaum ºi John Sayles, care-au scris mult ºi fãrã rost (Sayles), sau mai bine puþin ºi prost (primii doi). Aºa se face cã scenariul e cuminþel, leºinat, liniar ºi previzibil, ba chiar nici mãcar propriile-i promisiuni nu ºi le onoreazã - în primul rând, pentru cã plecase de la premisa cã toatã acea lume fantasticã, plinã de jivine ca-n basme ºi lighioane ca-n poveºti, care-i "mai aproape de noi decât credem", se ascunde prin mimetism, iluzii optice ºi alte scamatorii - ceea ce-ar fi prilejuit mãcar oarece trucuri ingenioase; când colo, în tot filmul avem fix douã asemenea exemple: florile Tuºicii Lucinda Spiderwick (Joan Plowright, venitã sã-ºi rotunjeascã ºi ea pensia) ridicând din cãpºoare, ºi fulgii de pãpãdie cei de-oameni-rãpitori. În rest, toate bâzdâgãniile sunt pur ºi simplu invizibile, ca-n H.G. Wells, da' le putem vedea folosind pe post de monoclu gaura unei pietricele vrãjite, sau dacã ne scuipã-n ochi un purcel antropomorf cu vocea lui Seth Rogen (ãla care s-a fãcut de râs ºi cu "Superbad", ca producãtor ºi actor, ºi tot n-a priceput cã umor de calitate nu-nseamnã sã te maimuþãreºti ca atunci când vrei sã faci un sugar sã plângã) ºi astfel ne dãruieºte "vederea" - cã-i mai simplu; ce sã ne mai consumãm noi cerebelul cu idei inventive?
Evident, copiii din poveste fac parte dintr-o familie disfuncþionalã: tati s-a dus cu-o fufã, aºa cã mami suferã de-un sindrom N.F. avansat - semn cã, precum se canonesc de ani de zile filmangiii americani sã ne convingã, frustrarea e cea mai sigurã cale spre lumea minunatã a basmelor. Freddie Highmore, care s-a mai ilustrat prin "The Mists of Avalon", "Finding Neverland", "Charlie and the Chocolate Factory", "August Rush" sau "The Golden Compass" (glasul lui Pantalaimon), ajungând el astfel ca la cincisprezece ani sã arate tot de vreo zece, e rãsplãtit pentru prestigiosu-i C.V. cu dublul rol al gemenilor Jared ºi Simon Grace. Personajele lor sunt atât de temeinic gândite, încât tot aia ar fi fost ºi dacã nu erau gemeni... ºi dacã nu erau fraþi... ºi dacã nu erau nici mãcar doi bãieþi, ci unul, sau trei, sau câþi vrei. Se zbuciumã fãrã rost pe lângã el o fãtucã puþin mai mare, Sarah Bolger, care ºi ea a copilãrit prin câteva filme, ºi tot degeaba. În jur, alþi câþiva actori plictisiþi, ºi Nick Nolte, în singura secvenþã când infamul Mulgarath ia chip de om - chiar ºi pe post de moºotârc, a rãmas la fel de cool ca-n Tom Jordache; pãcat cã-n rest cãpcãunul nu se mai aratã decât sub formã de C.G.I.-uri.
C.G.I.-uri care nici ele n-aduc nimic nou faþã de ce-am vãzut în ultimii ani. Aºa cã, eventual, ultima ºansã ar fi fost sclipirea narativã - care la Mark Waters e de-o corectitudine de-a dreptul anostã. Deºi a stârnit ceva zâmbete perverse, acum patru ani, cu "Mean Girls", acest Nea ajuns la al ºaselea film dovedeºte, deocamdatã, cã ºtie sã povesteascã, dar de simþit, simte ioc - drept pen' care ajunge sã rateze pânã ºi secvenþe de maxim potenþial, ca aia când toatã familia e asediatã în casã de ditamai armata bâzdâcilor; în schimb, când e vorba de dulcegãrii, toarnã cu toptanul zahãr ºi fulgi de pãpãdie d-ãia cu personalitate, de-ai vrea sã vinã ºi sã te kidnappeze ºi pe tine oarece gâze posesive, numa' sã scapi de toate frecþiile astea diabetice.
Noroc cã nimic nu þine veºnic, aºa cã ora jumate de chin îºi va gãsi rãsplata în ulteriorul popas alãturi la K.F.C., cu familia. Sau, cum spuneam la început, existã ºi ºansa ca discernãmântul copiilor sã vã tragã de mânecã într-acolo încã dinainte de genericul final... ªtiþi ceva? Puneþi în buzunarul celãlalt banii de bilete ºi hai, la junk food cu ei!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 martie, 2008, h. 23:30-24:13
Bucureºti, România
La junk food cu ei!
Duceþi-vã copiii la acest film, dacã au vârste cuprinse între patru ºi ºapte ani, ºi le place spectacolul basmelor cinematografice (sau dacã au între doi ºi patru ani, ºi vreþi sã-i familiarizaþi cu limbajul filmului) - iar dacã totuºi peste vreun sfert de orã încep sã se frãsuiascã pe scaun ºi sã vã tot întrebe, în binecrescutã ºoaptã, dacã dupã film mergeþi ºi la McDonald's, ziceþi-le cã da. Sau - mai bine: puneþi cruce banilor pe bilete ºi hai, la junk food cu ei!
Osârdia bovinã a producãtorilor vestici de a scoate pânã la suprasaturare chestii pe bandã rulantã, mulgând la nesfârºit aceleaºi francize, formule ºi reþete care la un moment dat au avut succes, a început sã atingã cote exapserante. Cronicile astea ale lui Feºtila-Pãianjenului (cum s-ar traduce, ca un simplu exerciþiu contra ambetãrii, "Spiderwick"), nu sunt decât încã un hei-rup plictisit ºi plicticos pe tarlaua basmului, fãcut fãrã har dar ºi fãrã nici un chef. Pleacã de la cartea unui anume domn Tony DiTerlizi (care-a mai fost ºi consultant de trucaje la jeleul ãla fleoºcãit de "Charlotte's Web"), scrisã împreunã cu-o anume doamnã Holly Black (care pe IMDb are doar Cronichetele astea ale Fitilului-de-pãianjen, ºi breton acaju - cã ºi-a pus ºi pozã, s-o vadã tot mapamondu'; dacã nu ºtiaþi, pe IMDb tot ce-i imagine costã bani!). Peste ei s-au grãmãdit încã trei, Karey Kirkpatrick, David Berenbaum ºi John Sayles, care-au scris mult ºi fãrã rost (Sayles), sau mai bine puþin ºi prost (primii doi). Aºa se face cã scenariul e cuminþel, leºinat, liniar ºi previzibil, ba chiar nici mãcar propriile-i promisiuni nu ºi le onoreazã - în primul rând, pentru cã plecase de la premisa cã toatã acea lume fantasticã, plinã de jivine ca-n basme ºi lighioane ca-n poveºti, care-i "mai aproape de noi decât credem", se ascunde prin mimetism, iluzii optice ºi alte scamatorii - ceea ce-ar fi prilejuit mãcar oarece trucuri ingenioase; când colo, în tot filmul avem fix douã asemenea exemple: florile Tuºicii Lucinda Spiderwick (Joan Plowright, venitã sã-ºi rotunjeascã ºi ea pensia) ridicând din cãpºoare, ºi fulgii de pãpãdie cei de-oameni-rãpitori. În rest, toate bâzdâgãniile sunt pur ºi simplu invizibile, ca-n H.G. Wells, da' le putem vedea folosind pe post de monoclu gaura unei pietricele vrãjite, sau dacã ne scuipã-n ochi un purcel antropomorf cu vocea lui Seth Rogen (ãla care s-a fãcut de râs ºi cu "Superbad", ca producãtor ºi actor, ºi tot n-a priceput cã umor de calitate nu-nseamnã sã te maimuþãreºti ca atunci când vrei sã faci un sugar sã plângã) ºi astfel ne dãruieºte "vederea" - cã-i mai simplu; ce sã ne mai consumãm noi cerebelul cu idei inventive?
Evident, copiii din poveste fac parte dintr-o familie disfuncþionalã: tati s-a dus cu-o fufã, aºa cã mami suferã de-un sindrom N.F. avansat - semn cã, precum se canonesc de ani de zile filmangiii americani sã ne convingã, frustrarea e cea mai sigurã cale spre lumea minunatã a basmelor. Freddie Highmore, care s-a mai ilustrat prin "The Mists of Avalon", "Finding Neverland", "Charlie and the Chocolate Factory", "August Rush" sau "The Golden Compass" (glasul lui Pantalaimon), ajungând el astfel ca la cincisprezece ani sã arate tot de vreo zece, e rãsplãtit pentru prestigiosu-i C.V. cu dublul rol al gemenilor Jared ºi Simon Grace. Personajele lor sunt atât de temeinic gândite, încât tot aia ar fi fost ºi dacã nu erau gemeni... ºi dacã nu erau fraþi... ºi dacã nu erau nici mãcar doi bãieþi, ci unul, sau trei, sau câþi vrei. Se zbuciumã fãrã rost pe lângã el o fãtucã puþin mai mare, Sarah Bolger, care ºi ea a copilãrit prin câteva filme, ºi tot degeaba. În jur, alþi câþiva actori plictisiþi, ºi Nick Nolte, în singura secvenþã când infamul Mulgarath ia chip de om - chiar ºi pe post de moºotârc, a rãmas la fel de cool ca-n Tom Jordache; pãcat cã-n rest cãpcãunul nu se mai aratã decât sub formã de C.G.I.-uri.
C.G.I.-uri care nici ele n-aduc nimic nou faþã de ce-am vãzut în ultimii ani. Aºa cã, eventual, ultima ºansã ar fi fost sclipirea narativã - care la Mark Waters e de-o corectitudine de-a dreptul anostã. Deºi a stârnit ceva zâmbete perverse, acum patru ani, cu "Mean Girls", acest Nea ajuns la al ºaselea film dovedeºte, deocamdatã, cã ºtie sã povesteascã, dar de simþit, simte ioc - drept pen' care ajunge sã rateze pânã ºi secvenþe de maxim potenþial, ca aia când toatã familia e asediatã în casã de ditamai armata bâzdâcilor; în schimb, când e vorba de dulcegãrii, toarnã cu toptanul zahãr ºi fulgi de pãpãdie d-ãia cu personalitate, de-ai vrea sã vinã ºi sã te kidnappeze ºi pe tine oarece gâze posesive, numa' sã scapi de toate frecþiile astea diabetice.
Noroc cã nimic nu þine veºnic, aºa cã ora jumate de chin îºi va gãsi rãsplata în ulteriorul popas alãturi la K.F.C., cu familia. Sau, cum spuneam la început, existã ºi ºansa ca discernãmântul copiilor sã vã tragã de mânecã într-acolo încã dinainte de genericul final... ªtiþi ceva? Puneþi în buzunarul celãlalt banii de bilete ºi hai, la junk food cu ei!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 martie, 2008, h. 23:30-24:13
Bucureºti, România