Pitbull
07 Mar 2008, 01:09
"Love In the Time of Cholera" - Te furã pe nesimþite...
Regalul îi aparþine lui Bardem
Trebuie sã recunosc cã, în primele douãzeci-treizeci de minute, am fost foarte dezamãgit. Pãrea o simplã poveste de dragoste ieftinã ºi cam dezghiocatã din încheieturi, neglijentã ºi cu promisiuni de a deveni trenantã, pe care n-o salva decât acel prolog din prezent, cu izbucnirea conflictualã atât de intensã între bãtrânii Fermina ºi Florentino - ºi încã, la un nivel ieftin, strict prin stârnirea curiozitãþii: "Ce mârºãvie o fi fãcut, de-l dã aºa afarã din casã...?" Mã aºteptam sã asist la o vulgarizare stângace a prozei lui Marquez, prin hipersimplificare, reducere la schematism epic ºi totalã lipsã de afinitate pentru inefabilul autorului.
ªi rãmân la pãrerea cã prima parte a filmului e teribil de neinspiratã. Jaloanele care marcheazã începutul poveºtii de dragoste sunt simpliste ºi neatent plasate, personajele se contureazã ca fiind superficiale ºi previzibile (doi îndrãgostiþi ca oricare alþii, fãrã nici un conflict interior, plus un la fel de cliºeatic tatã al fetei ostil), iar aglomeraþia de repere narative în detrimentul celor de profunzime (psihologie, afectivitate, integrare a personajelor în contextul uman - social, geografic, istoric, etc.) duce la ratarea ºansei de a cuceri spectatorul. În mod paradoxal, chiar apariþia dintâi a lui Bardem dã o loviturã sub centurã filmului: deosebirile fizionomice dintre Unax Ugalde ºi Javier Bardem sunt cam greu acceptabile, între reperele unei diferenþe de vârstã atât de mici (între 20- ºi 20+), ºi se suprapun peste pãstrarea virtualmente neschimbatã a fizionomiei Ferminei (Giovanna Mezzogiorno la toate vârstele), venind ºi în urma efortului de a accepta un Lorenzo Daza (tatãl Ferminei) neverosimil de tânãr (soarta fiind generoasã cu John Leguizamo, care la cei patruzeci ºi trei de ani ai sãi aratã totuºi doar de vreo treizeci ºi ceva - inclusiv prin prospeþimea teluricã a cheii interpretative). Astfel cã, în acel moment, ajungi sã-þi spui ceva de genul: "Uf, uite-l ºi pe Bardem, poate de-acum încolo..."
ªi, slavã Domnului: de-acum încolo, într-adevãr.
De-acum încolo, filmul începe sã te fure. Încet ºi pe nesimþite.
Principalele repere pe care se clãdeºte aceastã seducþie subtilã constã în atitudinile tandru-detaºate, deloc sentenþioase, faþã de majoritatea personajelor, în frunte cu cei doi eroi, desigur. Deºi nu-ºi iubeºte soþul, pe doctorul Juvenal Urbino (Benjamin Bratt), Fermina învaþã sã-l accepte ºi sã-l respecte. Deºi searbãd la pat, Juvenal rãmâne un tatã de familie bun, ºi un stâlp de seamã al comunitãþii, în primul rând prin lupta contra holerei - din pãcate, ilustratã mai mult prin absenþã în film: se vorbeºte despre boalã, se vãd cãruþe cu cadavre ºi vapoare contaminate, dar viaþa personajelor principale pare sã se desfãºoare tot timpul sub un clopot de sticlã protector; o singurã datã, Fermina e suspectã (prilej de a face cunoºtinþã cu viitorul ei soþ, medicul) ºi atât. Pânã ºi momentul descoperirii infidelitãþii lui e tratat cu obiectivitate - ºi, aºa cum se întâmplã de-atâtea ori în viaþã, convivii reuºesc pânã la urmã sã treacã ºi peste asta.
O evoluþie similarã, ba încã ºi mai interesantã, parcurge Florentino. Deºi, în sufletul lui, îi pãstreazã Ferminei o fidelitate de nestrãmutat, protagonistul nostru devine un cuceritor insaþiabil, iniþial dintr-o încercare de a-ºi vindeca inima frântã, pentru ca treptat sã devinã dependent de aventurile mai uºoare sau mai implicate. Paradoxalul sãu parcurs este marcat cu ironie ºi umor, în special prin cele câteva intervenþii ale lui Don Leo (un Hector Elizondo mereu proaspãt ºi sclipitor), cu momente când hazul degenereazã în tragedie - relaþia cu Olimpia Zuleta (Ana Claudia Talancón) - ca ºi cu dramaticul sub-plot al nebuniei lui Tránsito (Fernanda Montenegro, într-o compoziþie de neuitat).
Structural, liniaritatea scenariului era inevitabilã, prin faptul cã Ronald Harwood, urmãrind o sursã literarã mai mult livrescã decât cinematograficã, a fost obligat sã-i rãmânã fidel în planul acþiunii (trei ani l-a curtat pe Márquez ca sã-i obþinã acordul), dar ºi s-o perie de toatã bogãþia pasajelor care, în formatul scris, îi confereau substanþã. Din fericire, deºi lipsitã de angrenaje ºi articulaþii dramaturgice energizante ºi dinamice, fluida poveste urcã statornic, în primul rând datoritã regiei lui Mike Nevell, care-n cariera sa de peste patruzeci de ani (petrecuþi cu precãdere în televiziune), a creat nu numai orori precum "The Awakening" (1980), ci ºi filme mai rãsãrite, ca "Four Weddings and a Funeral" (1994) sau "Donnie Brasco" (1997) - plus experienþa eminamente comercialã "Harry Potter and the Goblet of Fire" (2005). Se vede limpede cã Newell a învãþat în timp sã lucreze cu actorii, ºtiind sã construiascã tensiuni subtile ºi relaþii convingãtoare între personaje, atât la nivel de secvenþã, cât ºi pe arcuri temporale ample (ca jumãtatea de secol a desfãºurãrii întregii poveºti). În plus, se relevã ºi ca un bun stilist, atât prin capacitatea de a îmbogãþi discret, prin înfrumuseþare, umanizare sau tratare hazlie, secvenþele erotice (remarcabile momentele finale, în care reuºeºte sã ne facã pãrtaºi ai intimitãþii unor amanþi trecuþi de ºaptezeci de ani, fãrã a cãdea în naturalist, repulsiv sau grotesc), cât ºi la nivelul de ansamblu al construirii frescei fluviale ce pulseazã în jurul oraºului Cartageña (nenominalizat, dar obligatoriu recognoscibil pentru toþi cei familiarizaþi mãcar cu proza lui Gabriel Garcia Márquez, dacã nu chiar cu universul Americii Latine dintre 1870 ºi 1920) - inclusiv cu ajutorul imaginii de o rarã expresivitate a lui Affonso Beato, îmbinând poezia amplã a marilor peisaje cu temperaturile toride ale coordonatelor geografice ºi temperamentale. Un strat exterior armonios, de completare, adaugã ºi Shakira, prezentã din greu pe banda sonorã.
În mod deloc surprinzãtor, regalul din film îi aparþine lui Javier Bardem, aflat aici la antipodul deja super-notoriului Chigurh. Trecând peste licenþa de vârstã cam forþatã din primele sale secvenþe, talentatul vlãstar al celebrei familii de comicos spanioli construieºte o compoziþie sensibilã ºi profundã, întregind pe tot parcursul filmului profilul unui personaj pe cât de vulnerabil, pe atât de puternic - ºi din ce în ce mai interesant pe mãsurã ce înainteazã în vârstã. Deºi, în acest sens, ºi machiajul lui Chris Burgoyne oferã o demonstraþie de virtuozitate (mai puþin în cazul Giovannei Mezzogiorno, din pãcate, care "îmbãtrâneºte" convenþional ºi cochet), pe primul loc rãmân disponibilitatea actoriceascã ºi empatia lui Bardem cu vârstele tot mai avansate ale personajului. Meritã sã vedem filmul fie ºi numai pentru aceastã bijuterie - dar, din fericire, nu numai pentru atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6-7 martie, 2008,
Bucureºti, România
Regalul îi aparþine lui Bardem
Trebuie sã recunosc cã, în primele douãzeci-treizeci de minute, am fost foarte dezamãgit. Pãrea o simplã poveste de dragoste ieftinã ºi cam dezghiocatã din încheieturi, neglijentã ºi cu promisiuni de a deveni trenantã, pe care n-o salva decât acel prolog din prezent, cu izbucnirea conflictualã atât de intensã între bãtrânii Fermina ºi Florentino - ºi încã, la un nivel ieftin, strict prin stârnirea curiozitãþii: "Ce mârºãvie o fi fãcut, de-l dã aºa afarã din casã...?" Mã aºteptam sã asist la o vulgarizare stângace a prozei lui Marquez, prin hipersimplificare, reducere la schematism epic ºi totalã lipsã de afinitate pentru inefabilul autorului.
ªi rãmân la pãrerea cã prima parte a filmului e teribil de neinspiratã. Jaloanele care marcheazã începutul poveºtii de dragoste sunt simpliste ºi neatent plasate, personajele se contureazã ca fiind superficiale ºi previzibile (doi îndrãgostiþi ca oricare alþii, fãrã nici un conflict interior, plus un la fel de cliºeatic tatã al fetei ostil), iar aglomeraþia de repere narative în detrimentul celor de profunzime (psihologie, afectivitate, integrare a personajelor în contextul uman - social, geografic, istoric, etc.) duce la ratarea ºansei de a cuceri spectatorul. În mod paradoxal, chiar apariþia dintâi a lui Bardem dã o loviturã sub centurã filmului: deosebirile fizionomice dintre Unax Ugalde ºi Javier Bardem sunt cam greu acceptabile, între reperele unei diferenþe de vârstã atât de mici (între 20- ºi 20+), ºi se suprapun peste pãstrarea virtualmente neschimbatã a fizionomiei Ferminei (Giovanna Mezzogiorno la toate vârstele), venind ºi în urma efortului de a accepta un Lorenzo Daza (tatãl Ferminei) neverosimil de tânãr (soarta fiind generoasã cu John Leguizamo, care la cei patruzeci ºi trei de ani ai sãi aratã totuºi doar de vreo treizeci ºi ceva - inclusiv prin prospeþimea teluricã a cheii interpretative). Astfel cã, în acel moment, ajungi sã-þi spui ceva de genul: "Uf, uite-l ºi pe Bardem, poate de-acum încolo..."
ªi, slavã Domnului: de-acum încolo, într-adevãr.
De-acum încolo, filmul începe sã te fure. Încet ºi pe nesimþite.
Principalele repere pe care se clãdeºte aceastã seducþie subtilã constã în atitudinile tandru-detaºate, deloc sentenþioase, faþã de majoritatea personajelor, în frunte cu cei doi eroi, desigur. Deºi nu-ºi iubeºte soþul, pe doctorul Juvenal Urbino (Benjamin Bratt), Fermina învaþã sã-l accepte ºi sã-l respecte. Deºi searbãd la pat, Juvenal rãmâne un tatã de familie bun, ºi un stâlp de seamã al comunitãþii, în primul rând prin lupta contra holerei - din pãcate, ilustratã mai mult prin absenþã în film: se vorbeºte despre boalã, se vãd cãruþe cu cadavre ºi vapoare contaminate, dar viaþa personajelor principale pare sã se desfãºoare tot timpul sub un clopot de sticlã protector; o singurã datã, Fermina e suspectã (prilej de a face cunoºtinþã cu viitorul ei soþ, medicul) ºi atât. Pânã ºi momentul descoperirii infidelitãþii lui e tratat cu obiectivitate - ºi, aºa cum se întâmplã de-atâtea ori în viaþã, convivii reuºesc pânã la urmã sã treacã ºi peste asta.
O evoluþie similarã, ba încã ºi mai interesantã, parcurge Florentino. Deºi, în sufletul lui, îi pãstreazã Ferminei o fidelitate de nestrãmutat, protagonistul nostru devine un cuceritor insaþiabil, iniþial dintr-o încercare de a-ºi vindeca inima frântã, pentru ca treptat sã devinã dependent de aventurile mai uºoare sau mai implicate. Paradoxalul sãu parcurs este marcat cu ironie ºi umor, în special prin cele câteva intervenþii ale lui Don Leo (un Hector Elizondo mereu proaspãt ºi sclipitor), cu momente când hazul degenereazã în tragedie - relaþia cu Olimpia Zuleta (Ana Claudia Talancón) - ca ºi cu dramaticul sub-plot al nebuniei lui Tránsito (Fernanda Montenegro, într-o compoziþie de neuitat).
Structural, liniaritatea scenariului era inevitabilã, prin faptul cã Ronald Harwood, urmãrind o sursã literarã mai mult livrescã decât cinematograficã, a fost obligat sã-i rãmânã fidel în planul acþiunii (trei ani l-a curtat pe Márquez ca sã-i obþinã acordul), dar ºi s-o perie de toatã bogãþia pasajelor care, în formatul scris, îi confereau substanþã. Din fericire, deºi lipsitã de angrenaje ºi articulaþii dramaturgice energizante ºi dinamice, fluida poveste urcã statornic, în primul rând datoritã regiei lui Mike Nevell, care-n cariera sa de peste patruzeci de ani (petrecuþi cu precãdere în televiziune), a creat nu numai orori precum "The Awakening" (1980), ci ºi filme mai rãsãrite, ca "Four Weddings and a Funeral" (1994) sau "Donnie Brasco" (1997) - plus experienþa eminamente comercialã "Harry Potter and the Goblet of Fire" (2005). Se vede limpede cã Newell a învãþat în timp sã lucreze cu actorii, ºtiind sã construiascã tensiuni subtile ºi relaþii convingãtoare între personaje, atât la nivel de secvenþã, cât ºi pe arcuri temporale ample (ca jumãtatea de secol a desfãºurãrii întregii poveºti). În plus, se relevã ºi ca un bun stilist, atât prin capacitatea de a îmbogãþi discret, prin înfrumuseþare, umanizare sau tratare hazlie, secvenþele erotice (remarcabile momentele finale, în care reuºeºte sã ne facã pãrtaºi ai intimitãþii unor amanþi trecuþi de ºaptezeci de ani, fãrã a cãdea în naturalist, repulsiv sau grotesc), cât ºi la nivelul de ansamblu al construirii frescei fluviale ce pulseazã în jurul oraºului Cartageña (nenominalizat, dar obligatoriu recognoscibil pentru toþi cei familiarizaþi mãcar cu proza lui Gabriel Garcia Márquez, dacã nu chiar cu universul Americii Latine dintre 1870 ºi 1920) - inclusiv cu ajutorul imaginii de o rarã expresivitate a lui Affonso Beato, îmbinând poezia amplã a marilor peisaje cu temperaturile toride ale coordonatelor geografice ºi temperamentale. Un strat exterior armonios, de completare, adaugã ºi Shakira, prezentã din greu pe banda sonorã.
În mod deloc surprinzãtor, regalul din film îi aparþine lui Javier Bardem, aflat aici la antipodul deja super-notoriului Chigurh. Trecând peste licenþa de vârstã cam forþatã din primele sale secvenþe, talentatul vlãstar al celebrei familii de comicos spanioli construieºte o compoziþie sensibilã ºi profundã, întregind pe tot parcursul filmului profilul unui personaj pe cât de vulnerabil, pe atât de puternic - ºi din ce în ce mai interesant pe mãsurã ce înainteazã în vârstã. Deºi, în acest sens, ºi machiajul lui Chris Burgoyne oferã o demonstraþie de virtuozitate (mai puþin în cazul Giovannei Mezzogiorno, din pãcate, care "îmbãtrâneºte" convenþional ºi cochet), pe primul loc rãmân disponibilitatea actoriceascã ºi empatia lui Bardem cu vârstele tot mai avansate ale personajului. Meritã sã vedem filmul fie ºi numai pentru aceastã bijuterie - dar, din fericire, nu numai pentru atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6-7 martie, 2008,
Bucureºti, România