Pitbull
26 Feb 2008, 22:06
"Jumper" - Vai ºi-amar!
"Cine nu e gata, îl iau cu lopata!"
M-a þinut, prostioara - pânã la replica "útia-s paladini. Omoarã jumperi", când mi-am zis: Hait! Pân-aici ne-a fost!
Mi-a plãcut ºi cum se fãcea mici-fãrâmici etajul casei ãleia din final, deºi mã decuplasem complet - da', ce mi-am zis? At least, I can enjoy... Nu ºtiam cã peste un minut avea sã-mi vinã s-arunc cu mapa de presã-n ecran (era pe CD, ce frumos ar fi fãcut, zbârrr, ca un frisbee!), fiindcã iar au zis okay, let's wrap it, fãrã sã ºtie cã scenariul încã nu se terminase...
Adicã, un film SF super-soft, care începe isteþ, se tâmpeºte la mijloc ºi sfârºit n-are - cam la fel cu "Next", dar nici chiar atât de prost.
Scenariul lui David S. Goyer, Jim Uhls ºi Simon Kinberg (de ce s-or fi adunat trei, taie-mã, omoarã-mã, cã nu pricep, ºi pace - chestia asta putea s-o scrie ºi un sfert de scenarist!), bazat pe romanul lui Steven Gould, are un nucleu destul de ofertant: un tânãr îºi descoperã puterea de a se teleporta oriunde.
Atât. De-aici încolo, povestea se fleºcãie inexorabil. E o nouã pildã grãitoare de "Aºa NU!". Mãcar în scopuri pedagogice, meritã s-o mãrunþim puþin.
Jumperul se poate teleporta numai în locuri pe care le-a vãzut înainte (fie ºi mãcar în poze). Poate lua cu el obiecte ºi chiar persoane, cu condiþia sã le atingã. Cu cât e mai mare/greu/masiv obiectul/persoana/chestia, cu atât creºte ºi efortul - nu-i nimic, se rezolvã, dacã ai experienþã: la un moment dat, unul ia cu el ditamai autobuzul. Cu pasageri cu tot? Nu ºtim, cã era haloimãs mare ºi nu se prea vedea, dar logic (vorba vine!) era sã da. Deci, dacã vrei sã iei un obiect prins de zid, nu poþi - decât eventual luând casa cu totul. A-ncercat-o unul ºi pe asta, într-un film mai vechi ºi care nu s-a fãcut, ºi i s-a dãrâmat blocu-n cap, de s-a zis cu el. (În finalul acestui film nou ºi care s-a fãcut, eroului îi va reuºi figura, mãcar parþial - în sensul cã nu se va zice cu el.)
Toate astea nu au nici un alt motiv decât regula dramaturgicã: hai sã-i punem niºte piedici, ca sã fie mai interesant. Cei trei caraghioºi (Goyer, Uhls ºi Kinberg) au învãþat blabla meseria, da' n-au har, nici sã-i pici. Un scenarist inteligent aplicã regula astfel încât motivaþiile sã fie integrate organic în logica poveºtii, atât cauzal cât ºi consecutiv, nu cusute cu aþã albã, ca aici. În plus, toate aceste premise sunt aplicate cum nu se poate mai limitat ºi imediat - la modul: nu se poate decât aºa? Bun, nu va face decât aºa. Trebuie sã? Okay, atunci o sã. Pe cei trei papagali nu-i duce mintea ca din "nu se poate" ºi "trebuie" sã dezvolte niºte consecinþe logice surprinzãtoare, creative, care sã genereze cu adevãrat acel vertij intelectual (cine inventase vorba asta...? Bugariu, pare-mi-se...) propriu SF-ului de calitate. În aceastã sãrmanã povestioarã cinematograficã, totul bate pasul pe loc cam ca la un cenaclu SF de liceeni din anii '80.
ªi ãsta nu e decât începutul; aº putea diseca pe pagini întregi lipsa totalã de logicã ºi puzderia de inadvertenþe care decurg de-aici - dar, deocamdatã, important era sã înþelegem ideea, ºi de ce scenariul e idiot.
Mai e idiot ºi dintr-un alt motiv: fiindcã pe la jumãtate, ce sã vezi? Aflãm cã jumperii ãºtia au existat dintotdeauna - ºi tot dintotdeauna paladinii jucau leapºa cu ei, conduºi ba de Torquemada, ba de Samuel L. Jackson. Mã-nþelegi, aici e buba cu "vânãtoarea de vrãjitoare" de din de-a lungul veacurilor! Când vii c-un artificiu din-ãsta, învechit ºi prãfuit ºi zaharist de la loc comanda, mãcar ai ºi tu atâta bun-simþ ºi schiþezi un început de justificare, un crochiu de coerenþã istoricã fictivã, o dudã de credibilitate, n-o trânteºti ºi fugi (ca-n "Alien vs. Predator", la o adicã, aia cu aztecii), cã dracu' te crede! Da' cei trei tãntãlãi, cum sã-ºi foloseascã ei gânditorele? Cã tuºeau!
Încã un motiv pentru care scenariul e cretin e mama. Eroului. Care-i paladinã. Sã vezi ºi sã nu crezi. Da' mai e ºi mamã, aºa cã l-a abandonat când era mic, ca sã nu-l omoare. Iar acum, în timp ce-l vâneazã subalternii ei, ea îl tot ajutã. ªi la sfârºit, îl þucã dulce ºi-i zice: "Fãtul mieu, ia avans, cã te iubesc. Eu numãr din zece-n zece pân-la ºase sute ºi abia pe urmã vin sã te extermin - hai, fugi ºi te-ascunde: 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, SUTAAA! 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, DOUÃ SUTEEE!..." Probabil sechela (care urrrlã din tot finalul filmului) va începe cu Diane Lane strigând: "Cine nu e gata, îl iau cu lopata!"
Ultimul, dar nu cel de pe urmã, argument al imbecilitãþii scenariului e construcþia complet haoticã, semn cã cei trei Doamne ºi toþi trei n-au nici pic de dram de urmã de brumã a simþului epic, astfel încât, ca de-atâtea ori (chestie pe care am vãzut-o ºi-n "Next", ºi-n "Invasion", ºi-n "Volcano" - demult - ºi-n multe alte filme), la sfârºit taie acþiunea cu satârul, deºi cele mai elementare reguli de construcþie dramaturgice ar fi impus încã o miºcare (zi-i "act", zi-i "ritmemã", zi-i cum vrei) întreagã - chestie care se-ntâmplã de obicei fiindcã-n primele douã treimi lungesc pelteaua îndeajuns ca sã nu le mai rãmânã timp pentru o rotunjire echilibratã a poveºtii. De aici, ºi soluþiile fuºerite de încheiere (inclusiv exilarea mârlei de Roland într-o grotã de unde n-are cum sã coboare - fãcutã nu fiindcã David al nostru ar fi bun la inimã, sau mãcar prost de picã, ci numai ºi numai ca s-avem sechelã) ºi, în genere, sentimentul irezistibil de lãsat cu ochii-n soare.
Cam asta era tot ce merita sã fie discutat mai în detaliu despre film - scenariul ºi micuþele sale plinuri dintre golurile cât toate zilele - fiindcã în rest, totul e... rutinã. Regia îi aparþine lui Doug Liman, care s-a ilustrat mai ales cu "...Bourne" (producãtor la tustrele, ºi regisor al "Identitãþii..."), iar acum filmeazã îndeajuns de zglobiu ca mãcar sã te þinã-n scaun cu ritmul antrenant al naraþiunii, vioiciunea secvenþelor de acþiune ºi tumbele camerei prin jurul locurilor exotice (ºi previzibile!) unde le place jumperilor sã picnicheze: creºtetul Sfinxului, terasa Empire State Buildingului, cadranul Big Benului sau Crucea de pe Caraiman (în principiu).
Samuel L. Jackson, în rolul ãluia rãu, e bun cum îl ºtim.
Hayden Christensen, în rolul ãluia bun, e prost cum îl ºtim - din Annakin Skywalker ºi, mai nou, tembelul "Awake".
Diane Lane e frumoasã cum o ºtim.
Rachel Bilson e aºa cum n-o ºtim.
ªi vãd acum cã al zecelea din distribuþie era... Tom Hulce!
Vai ºi-amar!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 februarie, 2008, h. 21:30-22:20
Bucureºti, România
"Cine nu e gata, îl iau cu lopata!"
M-a þinut, prostioara - pânã la replica "útia-s paladini. Omoarã jumperi", când mi-am zis: Hait! Pân-aici ne-a fost!
Mi-a plãcut ºi cum se fãcea mici-fãrâmici etajul casei ãleia din final, deºi mã decuplasem complet - da', ce mi-am zis? At least, I can enjoy... Nu ºtiam cã peste un minut avea sã-mi vinã s-arunc cu mapa de presã-n ecran (era pe CD, ce frumos ar fi fãcut, zbârrr, ca un frisbee!), fiindcã iar au zis okay, let's wrap it, fãrã sã ºtie cã scenariul încã nu se terminase...
Adicã, un film SF super-soft, care începe isteþ, se tâmpeºte la mijloc ºi sfârºit n-are - cam la fel cu "Next", dar nici chiar atât de prost.
Scenariul lui David S. Goyer, Jim Uhls ºi Simon Kinberg (de ce s-or fi adunat trei, taie-mã, omoarã-mã, cã nu pricep, ºi pace - chestia asta putea s-o scrie ºi un sfert de scenarist!), bazat pe romanul lui Steven Gould, are un nucleu destul de ofertant: un tânãr îºi descoperã puterea de a se teleporta oriunde.
Atât. De-aici încolo, povestea se fleºcãie inexorabil. E o nouã pildã grãitoare de "Aºa NU!". Mãcar în scopuri pedagogice, meritã s-o mãrunþim puþin.
Jumperul se poate teleporta numai în locuri pe care le-a vãzut înainte (fie ºi mãcar în poze). Poate lua cu el obiecte ºi chiar persoane, cu condiþia sã le atingã. Cu cât e mai mare/greu/masiv obiectul/persoana/chestia, cu atât creºte ºi efortul - nu-i nimic, se rezolvã, dacã ai experienþã: la un moment dat, unul ia cu el ditamai autobuzul. Cu pasageri cu tot? Nu ºtim, cã era haloimãs mare ºi nu se prea vedea, dar logic (vorba vine!) era sã da. Deci, dacã vrei sã iei un obiect prins de zid, nu poþi - decât eventual luând casa cu totul. A-ncercat-o unul ºi pe asta, într-un film mai vechi ºi care nu s-a fãcut, ºi i s-a dãrâmat blocu-n cap, de s-a zis cu el. (În finalul acestui film nou ºi care s-a fãcut, eroului îi va reuºi figura, mãcar parþial - în sensul cã nu se va zice cu el.)
Toate astea nu au nici un alt motiv decât regula dramaturgicã: hai sã-i punem niºte piedici, ca sã fie mai interesant. Cei trei caraghioºi (Goyer, Uhls ºi Kinberg) au învãþat blabla meseria, da' n-au har, nici sã-i pici. Un scenarist inteligent aplicã regula astfel încât motivaþiile sã fie integrate organic în logica poveºtii, atât cauzal cât ºi consecutiv, nu cusute cu aþã albã, ca aici. În plus, toate aceste premise sunt aplicate cum nu se poate mai limitat ºi imediat - la modul: nu se poate decât aºa? Bun, nu va face decât aºa. Trebuie sã? Okay, atunci o sã. Pe cei trei papagali nu-i duce mintea ca din "nu se poate" ºi "trebuie" sã dezvolte niºte consecinþe logice surprinzãtoare, creative, care sã genereze cu adevãrat acel vertij intelectual (cine inventase vorba asta...? Bugariu, pare-mi-se...) propriu SF-ului de calitate. În aceastã sãrmanã povestioarã cinematograficã, totul bate pasul pe loc cam ca la un cenaclu SF de liceeni din anii '80.
ªi ãsta nu e decât începutul; aº putea diseca pe pagini întregi lipsa totalã de logicã ºi puzderia de inadvertenþe care decurg de-aici - dar, deocamdatã, important era sã înþelegem ideea, ºi de ce scenariul e idiot.
Mai e idiot ºi dintr-un alt motiv: fiindcã pe la jumãtate, ce sã vezi? Aflãm cã jumperii ãºtia au existat dintotdeauna - ºi tot dintotdeauna paladinii jucau leapºa cu ei, conduºi ba de Torquemada, ba de Samuel L. Jackson. Mã-nþelegi, aici e buba cu "vânãtoarea de vrãjitoare" de din de-a lungul veacurilor! Când vii c-un artificiu din-ãsta, învechit ºi prãfuit ºi zaharist de la loc comanda, mãcar ai ºi tu atâta bun-simþ ºi schiþezi un început de justificare, un crochiu de coerenþã istoricã fictivã, o dudã de credibilitate, n-o trânteºti ºi fugi (ca-n "Alien vs. Predator", la o adicã, aia cu aztecii), cã dracu' te crede! Da' cei trei tãntãlãi, cum sã-ºi foloseascã ei gânditorele? Cã tuºeau!
Încã un motiv pentru care scenariul e cretin e mama. Eroului. Care-i paladinã. Sã vezi ºi sã nu crezi. Da' mai e ºi mamã, aºa cã l-a abandonat când era mic, ca sã nu-l omoare. Iar acum, în timp ce-l vâneazã subalternii ei, ea îl tot ajutã. ªi la sfârºit, îl þucã dulce ºi-i zice: "Fãtul mieu, ia avans, cã te iubesc. Eu numãr din zece-n zece pân-la ºase sute ºi abia pe urmã vin sã te extermin - hai, fugi ºi te-ascunde: 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, SUTAAA! 10, 20, 30, 40, 50, 60, 70, 80, 90, DOUÃ SUTEEE!..." Probabil sechela (care urrrlã din tot finalul filmului) va începe cu Diane Lane strigând: "Cine nu e gata, îl iau cu lopata!"
Ultimul, dar nu cel de pe urmã, argument al imbecilitãþii scenariului e construcþia complet haoticã, semn cã cei trei Doamne ºi toþi trei n-au nici pic de dram de urmã de brumã a simþului epic, astfel încât, ca de-atâtea ori (chestie pe care am vãzut-o ºi-n "Next", ºi-n "Invasion", ºi-n "Volcano" - demult - ºi-n multe alte filme), la sfârºit taie acþiunea cu satârul, deºi cele mai elementare reguli de construcþie dramaturgice ar fi impus încã o miºcare (zi-i "act", zi-i "ritmemã", zi-i cum vrei) întreagã - chestie care se-ntâmplã de obicei fiindcã-n primele douã treimi lungesc pelteaua îndeajuns ca sã nu le mai rãmânã timp pentru o rotunjire echilibratã a poveºtii. De aici, ºi soluþiile fuºerite de încheiere (inclusiv exilarea mârlei de Roland într-o grotã de unde n-are cum sã coboare - fãcutã nu fiindcã David al nostru ar fi bun la inimã, sau mãcar prost de picã, ci numai ºi numai ca s-avem sechelã) ºi, în genere, sentimentul irezistibil de lãsat cu ochii-n soare.
Cam asta era tot ce merita sã fie discutat mai în detaliu despre film - scenariul ºi micuþele sale plinuri dintre golurile cât toate zilele - fiindcã în rest, totul e... rutinã. Regia îi aparþine lui Doug Liman, care s-a ilustrat mai ales cu "...Bourne" (producãtor la tustrele, ºi regisor al "Identitãþii..."), iar acum filmeazã îndeajuns de zglobiu ca mãcar sã te þinã-n scaun cu ritmul antrenant al naraþiunii, vioiciunea secvenþelor de acþiune ºi tumbele camerei prin jurul locurilor exotice (ºi previzibile!) unde le place jumperilor sã picnicheze: creºtetul Sfinxului, terasa Empire State Buildingului, cadranul Big Benului sau Crucea de pe Caraiman (în principiu).
Samuel L. Jackson, în rolul ãluia rãu, e bun cum îl ºtim.
Hayden Christensen, în rolul ãluia bun, e prost cum îl ºtim - din Annakin Skywalker ºi, mai nou, tembelul "Awake".
Diane Lane e frumoasã cum o ºtim.
Rachel Bilson e aºa cum n-o ºtim.
ªi vãd acum cã al zecelea din distribuþie era... Tom Hulce!
Vai ºi-amar!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 februarie, 2008, h. 21:30-22:20
Bucureºti, România