Pitbull
15 Feb 2008, 04:07
"Delirious" - Îngerul din tomberon...
...ºi infamul paparazzo
Steve Buscemi e bun - ce mai! O ºtie toatã lumea. Mai cu seamã în recentul "Interview", unde ºi-a confirmat ºi mãsura talentului sãu regisoral. Iar dacã acolo juca un reporter intervievator, iatã cã "delirantul" periplu al lui Tom DiCillo îl poartã tot pe acele cãrãri, aici în rolul unui paparazzo (sau, mã rog, al "unui paparazzi", cum cred americanii cã se zice - cã la ei, pânã ºi cu yankeaua neaoºã, mai greu, darmite cu limbile strãine) de douã parale dar fudul nevoie-mare.
DiCillo e un cineast cu ambiþia de a fi cât mai "total", aºa cã-ºi scrie singur scenariile - ceea ce, din pãcate, e cu dus-întors. Treaba asta meritã s-o faci când ºtii sã te controlezi, iar în filmul de faþã, nu prea e cazul. Autorul de ambiþioneazã sã spunã cât mai multe (poate chiar pe toate, crede el), ºi se pierde. Ceea ce pornise ca o poveste frumos organizatã ºi precis articulatã, ajunge cam de pe la jumãtate încolo sã se transforme într-un caier de fire care, în loc sã se împleteascã, rãmân rãsfirate care-ncotro.
Ceea ce nu înseamnã, evident, cã filmul ar fi de neprivit. Nimeni nu-i poate contesta meritul principal: are substanþã. Se referã în primul rând la tiparul schizofrenic al obsesiei de tip fan(atic) faþã de vedete - un profil psiho... -logic (frizând ...-paticul) extrem de pernicios, dupã cum am avut neplãcerea instructivã de a observa nu mai demult de anul trecut, la un fan al lui Tudor Chirilã în vârstã de trei ani mergând pe treizeci, care trãind cu iluzia cã bietul sãu blog ar fi fost un website mediatic cu drepturi mãcar legitime, aduna obsesiv cele mai sordide gunoaie de prin tabloide, inclusiv textuleþe despre câþi centimetri se spune cã are penisul obiectului adoraþiei sale bolnave.
Gunoaie de prin pubele adunã ºi Toby Grace (Michael Pitt), dar nu din vreo voluptate perversã ºi nici pentru cã ar fi vreun sociopat, ci numai fiindcã, în drumul sãu spre cariera actoriceascã pe care ºi-o viseazã, e temporar homeless ºi jobless. Luat sub aripa lui Les Galantine (Buscemi), care are nevoie mai degrabã de un "asistent" de faþadã ºi de un lacheu care sã-i perie amorul propriu, decât de un ajutor efectiv, Toby va întregi cuplul bipolar exponent al filosofiei filmului - deºi nu lipsit, din pãcate, de schematisme maniheiste. Pe tot parcursul poveºtii, idealizarea bãiatului din tomberon sub forma unui soi de înger, în tandem cu nevolnic-maleficul fotograf, întregeºte un tezism iremedabil, chiar dacã, spre final, parcã amintindu-ºi cã nici chiar conceptele de Yin ºi Yang nu sunt absolute, DiCillo aruncã un stop de noroi pe buclele îngerului, punându-l sã-i fure lui Les ticurile verbale (zise "replici"), ba chiar sã se foloseascã fãrã scrupule de agenta/amanta sa, Dana (Gina Gershon), iar pe drãcescul paparazzo ni-l reabiliteazã totuºi întrucâtva, cã de, oameni suntem.
Rãmâne complet neconvingãtoare, ca o fantoºã de mãtase umplutã cu vatã, vedeta pop K'Harma Leeds (Alison Lohman), de la care totul a-nceput (incidentul stradal determinant al coliziunii celor doi) ºi cu care totul se sfârºeºte (ea ºi Toby promiþându-ne, prin topire în alb, cã vor trãi fericiþi pânã la adânci bãtrâneþi). Mult mai simpaticã ºi nuanþatã (mãcar ca actriþã - cã altfel, beneficiazã la rându-i de un rol descurajat de banal ºi simplist, dacã nu chiar inconsistent psihologic) se relevã Gina Gershon. ªi cu asta, tot ce merita sã fie menþionat în distribuþie se cam terminã, nu înainte de a-i adãuga pe Elvis Costello ºi Phillip Bloch, as themselves.
Existã momente cu haz, existã întorsãturi ingeniose - chiar prea ingenioase, pe alocuri, devenind neveridice prin faptul cã nu rimeazã cu tonul totuºi realist al întregului film: de exemplu, momentul iniþial când, cãutând ceva pe jos, printre maºini, Les ºi Toby ajung sã tragã cu urechea la convorbirea telefonicã de unde vor afla pontul cu operaþia de penis... (nu, nu al lui Chirilã - mais, que importe? Cretinismul voyeur-paparazzist are binecunoscutele lui locuri comune); în acel punct, filmul tocmai se lansa pe o direcþie de tip "Some Like It Hot"; în punctele ulterioare o pierde - ceea ce nu-i neapãrat rãu; rãu e cã nu pune în locul ei ceva mai bun.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 februarie, 2008, h. 3:30-4:15
Bucureºti, România
...ºi infamul paparazzo
Steve Buscemi e bun - ce mai! O ºtie toatã lumea. Mai cu seamã în recentul "Interview", unde ºi-a confirmat ºi mãsura talentului sãu regisoral. Iar dacã acolo juca un reporter intervievator, iatã cã "delirantul" periplu al lui Tom DiCillo îl poartã tot pe acele cãrãri, aici în rolul unui paparazzo (sau, mã rog, al "unui paparazzi", cum cred americanii cã se zice - cã la ei, pânã ºi cu yankeaua neaoºã, mai greu, darmite cu limbile strãine) de douã parale dar fudul nevoie-mare.
DiCillo e un cineast cu ambiþia de a fi cât mai "total", aºa cã-ºi scrie singur scenariile - ceea ce, din pãcate, e cu dus-întors. Treaba asta meritã s-o faci când ºtii sã te controlezi, iar în filmul de faþã, nu prea e cazul. Autorul de ambiþioneazã sã spunã cât mai multe (poate chiar pe toate, crede el), ºi se pierde. Ceea ce pornise ca o poveste frumos organizatã ºi precis articulatã, ajunge cam de pe la jumãtate încolo sã se transforme într-un caier de fire care, în loc sã se împleteascã, rãmân rãsfirate care-ncotro.
Ceea ce nu înseamnã, evident, cã filmul ar fi de neprivit. Nimeni nu-i poate contesta meritul principal: are substanþã. Se referã în primul rând la tiparul schizofrenic al obsesiei de tip fan(atic) faþã de vedete - un profil psiho... -logic (frizând ...-paticul) extrem de pernicios, dupã cum am avut neplãcerea instructivã de a observa nu mai demult de anul trecut, la un fan al lui Tudor Chirilã în vârstã de trei ani mergând pe treizeci, care trãind cu iluzia cã bietul sãu blog ar fi fost un website mediatic cu drepturi mãcar legitime, aduna obsesiv cele mai sordide gunoaie de prin tabloide, inclusiv textuleþe despre câþi centimetri se spune cã are penisul obiectului adoraþiei sale bolnave.
Gunoaie de prin pubele adunã ºi Toby Grace (Michael Pitt), dar nu din vreo voluptate perversã ºi nici pentru cã ar fi vreun sociopat, ci numai fiindcã, în drumul sãu spre cariera actoriceascã pe care ºi-o viseazã, e temporar homeless ºi jobless. Luat sub aripa lui Les Galantine (Buscemi), care are nevoie mai degrabã de un "asistent" de faþadã ºi de un lacheu care sã-i perie amorul propriu, decât de un ajutor efectiv, Toby va întregi cuplul bipolar exponent al filosofiei filmului - deºi nu lipsit, din pãcate, de schematisme maniheiste. Pe tot parcursul poveºtii, idealizarea bãiatului din tomberon sub forma unui soi de înger, în tandem cu nevolnic-maleficul fotograf, întregeºte un tezism iremedabil, chiar dacã, spre final, parcã amintindu-ºi cã nici chiar conceptele de Yin ºi Yang nu sunt absolute, DiCillo aruncã un stop de noroi pe buclele îngerului, punându-l sã-i fure lui Les ticurile verbale (zise "replici"), ba chiar sã se foloseascã fãrã scrupule de agenta/amanta sa, Dana (Gina Gershon), iar pe drãcescul paparazzo ni-l reabiliteazã totuºi întrucâtva, cã de, oameni suntem.
Rãmâne complet neconvingãtoare, ca o fantoºã de mãtase umplutã cu vatã, vedeta pop K'Harma Leeds (Alison Lohman), de la care totul a-nceput (incidentul stradal determinant al coliziunii celor doi) ºi cu care totul se sfârºeºte (ea ºi Toby promiþându-ne, prin topire în alb, cã vor trãi fericiþi pânã la adânci bãtrâneþi). Mult mai simpaticã ºi nuanþatã (mãcar ca actriþã - cã altfel, beneficiazã la rându-i de un rol descurajat de banal ºi simplist, dacã nu chiar inconsistent psihologic) se relevã Gina Gershon. ªi cu asta, tot ce merita sã fie menþionat în distribuþie se cam terminã, nu înainte de a-i adãuga pe Elvis Costello ºi Phillip Bloch, as themselves.
Existã momente cu haz, existã întorsãturi ingeniose - chiar prea ingenioase, pe alocuri, devenind neveridice prin faptul cã nu rimeazã cu tonul totuºi realist al întregului film: de exemplu, momentul iniþial când, cãutând ceva pe jos, printre maºini, Les ºi Toby ajung sã tragã cu urechea la convorbirea telefonicã de unde vor afla pontul cu operaþia de penis... (nu, nu al lui Chirilã - mais, que importe? Cretinismul voyeur-paparazzist are binecunoscutele lui locuri comune); în acel punct, filmul tocmai se lansa pe o direcþie de tip "Some Like It Hot"; în punctele ulterioare o pierde - ceea ce nu-i neapãrat rãu; rãu e cã nu pune în locul ei ceva mai bun.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
15 februarie, 2008, h. 3:30-4:15
Bucureºti, România