Pitbull
16 Jan 2008, 18:34
"I Am Legend" - În sus ºi-n jos
ªi ce bine începuse...!
Kickstartu' - adicã "ºutul de pornire", sau "manivela" - e excelent: încã de pe vignettele producãtorilor, Warner Bros, Village Roadshow ºi Weed Road/Overbrook Entertainment, se aud niºte voci de program T.V., dupã care un fel de Oprah Winfrey cum Larry King (April Grace) o intervieweazã pe o mare savantã, doctoriþa Krippen (Emma Thomson), care a modificat virusul pojarului spre a-l transforma într-un leac contra cancerului; secvenþa se încheie cu cuvintele: "So, you discovered the cure for cancer?" / "Yes... Yes, we did."
Brusc - trei ani mai târziu: un New York pustiu, mort, junglã urbanã în care antilopele fostei grãdini zoologice sunt vânate de lei, prin iarba ce creºte-n voie din crãpãturile asfaltului. ªi pe unde bântuie, la volanul unui Ford Mustang, un negru înarmat - Col. Dr. Robert Neville (Will Smith), cu un ciobãnesc german, Sam (Kona) alãturi.
Prima parte a filmului trepideazã dramatic, în jurul unui fior tragic profund. Un singur supravieþuitor, aºadar, în mijlocul unei metropole în descompunere. Nu-i lipseºte nimic - decât compania omeneascã. Prin magazinele de unde se autoserveºte cu cele trebuitoare, ºi-a aºezat manechine de vitrinã, în atitudini de clienþi ºi vânzãtori, ca sã aibã cu cine schimba o vorbã. Acasã, îºi pune mereu DVD-uri cu emisiuni de televiziune, actualitãþi (vechi de trei ani), filme ("Schreck", mai precis) în aceeaºi tentativã de a simula prezenþa unei lumi vii în jur. Periodic, transmite în eter apeluri la care nu-i rãspunde nimeni, ºi în fiecare zi, la amiazã, aºteaptã pe un ponton. Uneori, practicã lovituri de golf de pe ampenajul orizontal al unui avion militar. Iar seara se baricadeazã în casã, ferecându-ºi uºile ºi ferestrele cu obloane blindate ºi zãvorâte, coboarã în laboratorul din pivniþã ºi continuã sã caute antidotul acelui virus al iritantei rubeole, transformat în salvatorul omenirii, pentru a deveni prompt exterminatorul ei. Cãci iluzoriul leac împotriva cancerului s-a dovedit a fi...
...ºi cãlãul acestui film ce începuse atât de bine.
Ca sã înþelegem ce ºi cum, se cuvine sã ne întoarcem în trecut, tocmai în anul 1954, când un scriitor S.F. respectabil, Richard Matheson, a publicat romanul "I Am Legend", ecranizat în 1964 sub titlul "The Last Man of Earth", cu Vincent Price, ºi în 1971 ca "The Omega Man", cu Charlton Heston. Aceluiaºi Matheson, genurile S.F., horror ºi thriller îi mai datoreazã numeroase titluri de rãsunet, inclusiv "The Incredible Shrinking Man" (1957), "Duel" (1971), plus diverse ecranizãri dupã Poe ºi episoade din "Alfred Hitchcock Presents", "Twilight Zone", "Star Trek" ºi multe altele. Problema e cã, dacã-n 1954 anumite motive ale genurilor S.F./horror/thriller erau încã originale ºi proaspete, în jumãtatea de secol trecute fix de-atunci ºi pânã în prezent s-au petrecut câteva lucruri care, în interesul discuþiei de faþã, s-ar grupa în seriile cu "...Living Dead" (de la Romero, pe drumul sechelelor, pânã la cele mai recente spanacuri), "Resident Evil", sau "28 (mai întâi Days, mai nou Weeks) After", plus nenumãratele ºi nenumãrabilele pelicule cu zombii în care, indiferent din ce cauze ºi în ce împrejurãri, se întâmplã mereu acelaºi lucru: tot poporul din jurul personajelor principale se transformã în monºtri canibali (uneori morþi, alteori vii, de regulã morþi-vii). Drept pentru care, tãiaþi-mã, omorâþi-mã, cã nu vãd nici ce s-ar mai putea scoate nou din chestia asta, nici ce rost ar avea s-o scoatem pe ea din nou de la naftalinã, altfel decât ca sã mai mulgem ceva bani de la publicul de duzinã.
Drept pentru care, imediat ce-ncep sã aparã urâþii ãia urlãtori, care ziua vegeteazã ºi doar dupã apusul soarelui se activeazã, filmul, care pânã atunci urcase atât de convingãtor ºi incitant, o ia brusc înapoi în jos, ieftinindu-se iremediabil. Nu zic, secvenþele de acþiune sunt filmate dinamic ºi profesionist - dar ce folos, când vedem iar, ºi iar, ºi iar acelaºi lucru? Pânã ºi mãcelãrirea de zombii prin intrare-n ei ca-n brânzã, produsã cu elicopteru-n "28 Weeks After" ºi cu camionul cu plug în "Resident Evil: Extinction", se regãseºte ºi aici, fãptuitã cu Ford Mustang-ul. În plus, inadvertenþe cu duiumul - se insistã pe faptul cã respectivii tovarãºi nu mai au nimic omenesc în gândire, fiind complet abrutizaþi, reduºi la nivelul unor animale de turmã - dar continuã sã umble îmbrãcaþi ºi, mai ales, sã meºtereascã ditamai capcana sofisticatã, cu momealã (manechin adus din magazin), laþ ºi maºinã pe post de contragreutate - chestie de care nici chiar cãþelele mele n-ar fi în stare, chit cã ºtiu sã apese pe clanþã ca sã deschidã uºa, ºi nici mãcar turbate nu-s.
La fel de neconvingãtoare e escaladarea dramaturgicã dinspre final, cu trimiterile ei la "destin" ºi "providenþã", rãmase doar la nivel declarativ ºi suprapuse peste diverse coincidenþe cam greu acceptabile, în lipsa unei potenþãri cu adevãrat solide. Se reia ºi motivul imunitãþii personajului principal ca vector al descoperirii antidotului (de parcã n-am fi vãzut acum douã luni "Invasion"!), ºi clieºul "salvãrii întregii omeniri" (doar Bruce Willis mai lipsea de-aici), ºi poncifele deznodãmântului stas în care toate se potrivesc la secundã. Aºa cã, în ultimã instanþã, nu facem decât sã ridicãm din umeri, amintindu-ne cu jind de prima jumãtate de orã, în care nu tu zombi turbaþi, nu tu rãgete, nu tu antidoturi miraculoase - doar Will Smith, singur cu câinele lui, (supra)vieþuind prin oraºul devastat. În acele secvenþe, Francis Lawrence dovedeºte cã ºtie sã fie ºi un poet al regiei, compunând cu har ºi originalitate tablourile suprarealiste ale unui New York post-apocaliptic, pe fundalul podurilor rupte ºi al câte unui billboard cu Batman/Superman uitat degeaba pe o faþadã de zgârie-nori. Se mai remarcã prezenþa irealã ºi neliniºtitoare a turmelor de antilope (care din pãcate nu duc nicãieri, ca ºi cum scenariºtii Mark Protosevich ºi Akiva Goldsman ar fi avut cu ele un gând de care au uitat imediat ce-au aºternut pe hârtie apariþia primului zombi). ªi, în genere, poezia sumbrã cu care directorul de imagine Andrew Lesnie speculeazã relaþiile dintre luminã ºi întuneric, mai ales în secvenþele crepusculare, unde totul depinde de dispariþia ultimei raze de soare - un alt moment reuºit al filmului: atacul câinilor, ºi mai ales tristul sãu efect asupra eroului.
Ar mai fi de reþinut charisma ºi cãldura cu care Will Smith reuºeºte sã umple, de unul singur, cadre ºi secvenþe întregi fãrã sã plictiseascã - în detrimentul puþinelor personaje hãrãzite sã-i dea replica: Willow Smith (fiica sa proprie ºi personalã, ºi-n viaþã ºi în film, fãrã nimic din farmecul fratelui ei Jaden, în "The Pursuit of Happyness"), Alice Braga ºi Salli Richardson (corecte ºi atât), sau micul Charlie Tahan, într-un rol nepermis de amorf ºi convenþional, în condiþiile în care personajul era nevoit sã umple un gol uman ca acela acumulat pânã la apariþia lui.
ªi ca sã le punã capac la toate, sechela e gata pregãtitã, pentru 2010 - ca o condamnare definitiã ºi irevocabilã la demonetizarea totalã.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 ianuarie, 2008, h. 17:30-18:57
Bucureºti, România
ªi ce bine începuse...!
Kickstartu' - adicã "ºutul de pornire", sau "manivela" - e excelent: încã de pe vignettele producãtorilor, Warner Bros, Village Roadshow ºi Weed Road/Overbrook Entertainment, se aud niºte voci de program T.V., dupã care un fel de Oprah Winfrey cum Larry King (April Grace) o intervieweazã pe o mare savantã, doctoriþa Krippen (Emma Thomson), care a modificat virusul pojarului spre a-l transforma într-un leac contra cancerului; secvenþa se încheie cu cuvintele: "So, you discovered the cure for cancer?" / "Yes... Yes, we did."
Brusc - trei ani mai târziu: un New York pustiu, mort, junglã urbanã în care antilopele fostei grãdini zoologice sunt vânate de lei, prin iarba ce creºte-n voie din crãpãturile asfaltului. ªi pe unde bântuie, la volanul unui Ford Mustang, un negru înarmat - Col. Dr. Robert Neville (Will Smith), cu un ciobãnesc german, Sam (Kona) alãturi.
Prima parte a filmului trepideazã dramatic, în jurul unui fior tragic profund. Un singur supravieþuitor, aºadar, în mijlocul unei metropole în descompunere. Nu-i lipseºte nimic - decât compania omeneascã. Prin magazinele de unde se autoserveºte cu cele trebuitoare, ºi-a aºezat manechine de vitrinã, în atitudini de clienþi ºi vânzãtori, ca sã aibã cu cine schimba o vorbã. Acasã, îºi pune mereu DVD-uri cu emisiuni de televiziune, actualitãþi (vechi de trei ani), filme ("Schreck", mai precis) în aceeaºi tentativã de a simula prezenþa unei lumi vii în jur. Periodic, transmite în eter apeluri la care nu-i rãspunde nimeni, ºi în fiecare zi, la amiazã, aºteaptã pe un ponton. Uneori, practicã lovituri de golf de pe ampenajul orizontal al unui avion militar. Iar seara se baricadeazã în casã, ferecându-ºi uºile ºi ferestrele cu obloane blindate ºi zãvorâte, coboarã în laboratorul din pivniþã ºi continuã sã caute antidotul acelui virus al iritantei rubeole, transformat în salvatorul omenirii, pentru a deveni prompt exterminatorul ei. Cãci iluzoriul leac împotriva cancerului s-a dovedit a fi...
...ºi cãlãul acestui film ce începuse atât de bine.
Ca sã înþelegem ce ºi cum, se cuvine sã ne întoarcem în trecut, tocmai în anul 1954, când un scriitor S.F. respectabil, Richard Matheson, a publicat romanul "I Am Legend", ecranizat în 1964 sub titlul "The Last Man of Earth", cu Vincent Price, ºi în 1971 ca "The Omega Man", cu Charlton Heston. Aceluiaºi Matheson, genurile S.F., horror ºi thriller îi mai datoreazã numeroase titluri de rãsunet, inclusiv "The Incredible Shrinking Man" (1957), "Duel" (1971), plus diverse ecranizãri dupã Poe ºi episoade din "Alfred Hitchcock Presents", "Twilight Zone", "Star Trek" ºi multe altele. Problema e cã, dacã-n 1954 anumite motive ale genurilor S.F./horror/thriller erau încã originale ºi proaspete, în jumãtatea de secol trecute fix de-atunci ºi pânã în prezent s-au petrecut câteva lucruri care, în interesul discuþiei de faþã, s-ar grupa în seriile cu "...Living Dead" (de la Romero, pe drumul sechelelor, pânã la cele mai recente spanacuri), "Resident Evil", sau "28 (mai întâi Days, mai nou Weeks) After", plus nenumãratele ºi nenumãrabilele pelicule cu zombii în care, indiferent din ce cauze ºi în ce împrejurãri, se întâmplã mereu acelaºi lucru: tot poporul din jurul personajelor principale se transformã în monºtri canibali (uneori morþi, alteori vii, de regulã morþi-vii). Drept pentru care, tãiaþi-mã, omorâþi-mã, cã nu vãd nici ce s-ar mai putea scoate nou din chestia asta, nici ce rost ar avea s-o scoatem pe ea din nou de la naftalinã, altfel decât ca sã mai mulgem ceva bani de la publicul de duzinã.
Drept pentru care, imediat ce-ncep sã aparã urâþii ãia urlãtori, care ziua vegeteazã ºi doar dupã apusul soarelui se activeazã, filmul, care pânã atunci urcase atât de convingãtor ºi incitant, o ia brusc înapoi în jos, ieftinindu-se iremediabil. Nu zic, secvenþele de acþiune sunt filmate dinamic ºi profesionist - dar ce folos, când vedem iar, ºi iar, ºi iar acelaºi lucru? Pânã ºi mãcelãrirea de zombii prin intrare-n ei ca-n brânzã, produsã cu elicopteru-n "28 Weeks After" ºi cu camionul cu plug în "Resident Evil: Extinction", se regãseºte ºi aici, fãptuitã cu Ford Mustang-ul. În plus, inadvertenþe cu duiumul - se insistã pe faptul cã respectivii tovarãºi nu mai au nimic omenesc în gândire, fiind complet abrutizaþi, reduºi la nivelul unor animale de turmã - dar continuã sã umble îmbrãcaþi ºi, mai ales, sã meºtereascã ditamai capcana sofisticatã, cu momealã (manechin adus din magazin), laþ ºi maºinã pe post de contragreutate - chestie de care nici chiar cãþelele mele n-ar fi în stare, chit cã ºtiu sã apese pe clanþã ca sã deschidã uºa, ºi nici mãcar turbate nu-s.
La fel de neconvingãtoare e escaladarea dramaturgicã dinspre final, cu trimiterile ei la "destin" ºi "providenþã", rãmase doar la nivel declarativ ºi suprapuse peste diverse coincidenþe cam greu acceptabile, în lipsa unei potenþãri cu adevãrat solide. Se reia ºi motivul imunitãþii personajului principal ca vector al descoperirii antidotului (de parcã n-am fi vãzut acum douã luni "Invasion"!), ºi clieºul "salvãrii întregii omeniri" (doar Bruce Willis mai lipsea de-aici), ºi poncifele deznodãmântului stas în care toate se potrivesc la secundã. Aºa cã, în ultimã instanþã, nu facem decât sã ridicãm din umeri, amintindu-ne cu jind de prima jumãtate de orã, în care nu tu zombi turbaþi, nu tu rãgete, nu tu antidoturi miraculoase - doar Will Smith, singur cu câinele lui, (supra)vieþuind prin oraºul devastat. În acele secvenþe, Francis Lawrence dovedeºte cã ºtie sã fie ºi un poet al regiei, compunând cu har ºi originalitate tablourile suprarealiste ale unui New York post-apocaliptic, pe fundalul podurilor rupte ºi al câte unui billboard cu Batman/Superman uitat degeaba pe o faþadã de zgârie-nori. Se mai remarcã prezenþa irealã ºi neliniºtitoare a turmelor de antilope (care din pãcate nu duc nicãieri, ca ºi cum scenariºtii Mark Protosevich ºi Akiva Goldsman ar fi avut cu ele un gând de care au uitat imediat ce-au aºternut pe hârtie apariþia primului zombi). ªi, în genere, poezia sumbrã cu care directorul de imagine Andrew Lesnie speculeazã relaþiile dintre luminã ºi întuneric, mai ales în secvenþele crepusculare, unde totul depinde de dispariþia ultimei raze de soare - un alt moment reuºit al filmului: atacul câinilor, ºi mai ales tristul sãu efect asupra eroului.
Ar mai fi de reþinut charisma ºi cãldura cu care Will Smith reuºeºte sã umple, de unul singur, cadre ºi secvenþe întregi fãrã sã plictiseascã - în detrimentul puþinelor personaje hãrãzite sã-i dea replica: Willow Smith (fiica sa proprie ºi personalã, ºi-n viaþã ºi în film, fãrã nimic din farmecul fratelui ei Jaden, în "The Pursuit of Happyness"), Alice Braga ºi Salli Richardson (corecte ºi atât), sau micul Charlie Tahan, într-un rol nepermis de amorf ºi convenþional, în condiþiile în care personajul era nevoit sã umple un gol uman ca acela acumulat pânã la apariþia lui.
ªi ca sã le punã capac la toate, sechela e gata pregãtitã, pentru 2010 - ca o condamnare definitiã ºi irevocabilã la demonetizarea totalã.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 ianuarie, 2008, h. 17:30-18:57
Bucureºti, România