Neuptolem
30 Dec 2007, 12:18
Desi mergea postata la topicul lui Prospero, paranteza "(de subsemnatul)" m-a determinat sa deschid altul. Ma gandeam la un titlu: "Cum se scrie o cronica de film?" ...titlul poate fi modificat pana la urma. Mai jos este tot ce am putut face la momentul iunie 2007 pt un concurs de jurnalistica dedicat tinerilor, am ales analiza unor filme ca Babel si Amores Perros. Acum sper sa-mi spuneti unde gresesc / greseam, sigur gresesc pe undeva, insa imi e cam neclara toata treaba:
Amores Perros,
(2000) regia: Alejandro Gonzales Inarritu
“Iubire predata din Iad”
1) Lectia
Un film ce trateaza fata neagra a iubirii, consecintele nefaste ale alegerilor facute din impulsuri umane dornice de afirmare, fericire si faima. Trei povesti, trei destine intoarse pe celalalt sens printr-un accident, trei alegeri, si bune si rele, dar umane…
Amores perros este un film dur unde semnul cu “16” ar trebui sa fie de sine statator. Dar cu toate aceasta parte intunecata a Lun(m)ii creata de autori, necenzurata, reala, impinsa spre extrem filigran si delicat, filmul este o lectie educativa in modul experientei fortificante, rezistentei dobandite intr-o aventura de cersetas. Iar aceasta indrumare spre meditatie nu ne scuteste de nimic dar ne scuteste. Cum? Tocmai prin acest paradox Alejandro Gonzales Inarritu isi pune in valoare distinctia si viziunea unei povesti ce s-ar fi putut prabusi usor in comercial, post-modernism, horror sau telenovela ori riscabilul bizar. Insa regizorul scapa pentru ca el tuseaza alert, filmul alearga printre jaloanele amintite avand un unic scop in minte: mesajul didactic.
2) Iadul
Lung-metrajul de debut al lui Inarritu si a scenaristului Guillermo Arriaga, ce a stat la baza inspiratiei celor 21 de grame, pare ca ne poarta prin lectia de cinematografie desavarsita, cu ajutorul unui avion ce zboara pe drept deasupra Iadului si a unei fel de cutii pandoriene dezlantuite in plan napastic, prapastios.
Un accident de masina – da -ce schimba vietile, destinele, tuturor celor implicati; pana si aparentul Cersetor simte si vede moartea in fata ochilor, instinctul ucigas din el fiind substituit de omenie, nostalgie si ratiune – povestea lui El Chivose vrea a fi cea mai emotionanta (si poate este!) desi dupa ce te infiori cum Valeriei ii este amputat un picior, crezi ca nimic din ce va urma nu te va mai lasa perplex, ca prima poveste (dintre Octavio si Susana) din “trilogie” sa dea impresia ca ar fi cea mai promitatoare.
Asta face filmul: te surprinde de fiecare data – in stilul Pulp Fiction sau daca suntem patrioti (si corecti!), E pericoloso sporgersi al lui Caranfil – la inceput crezi ca ai gustat tot ce se poate mai dur cu un “Telenovelas-The Movie”, ca apoi sa-si faca intrarea miezul Iubirii cainilor, un adevarat Se7en extins pe mandrie: Valeria este un fotomodel celebru iar accidentul ii elimina calitatea ei cea mai de pret: piciorul, cand in scaunul cu rotile e “invitata” la caderea statului ei (coborarea afisului “Enchant”) iar in tot acest timp suspansul e sustinut cu ajutorul catelului ei Richie, disparut sub parchet si ros de sobolani, asa cum cangrena ii roade din picior, la fel cum orgoliul ei moare, mandria zdruncinata din temelii si cazuta, dovedindu-se subtire, insignifianta, formala, penetrabila, failibila, vulnerabila, ca un imens poster deteriorabil cu un fotomodel candva celebru.
Si daca Octavio nu si-ar fi pierdut capul dupa sotia fratelui sau Ramiro, si daca acel caine ari fi fost rapus in lupta cu Pancho (cainele lui Jarocho), si daca?...Filmul te trimite pe acest tinut al probabilitatilor falselor sperante, al desertaciunilor, amagirilor inlantuite: cum ar fi fost? Ce se afla in spatele acestui accident declansator de multiple intrigi nefaste? Un caine. Care nici nume nu are, iar Inarritu nu arunca nici un cadru concludent in privirea lui, asta pana la sfarsit! Tinandu-ne intr-un fel de mister metaforic, in ochii devenitului Negro, citim atunci: macabru si afectiune, moarte si iubire deopotriva. Deci Negro nu este nici bun (sfasie cainii lui El Chivo), nici rau (transferat intre doi stapani e loial de fiecare data). Deoarece aici nu jonglam cu termeni categorici de “omenie” sau “malefic” pentru ca in fiecare din noi (si din termeni) se afla amandoua, privite din perspectiva altora, suntem doar oameni si ne iubim precum cainii, blanzi, calzi, aducand shimbarea in bine, speranta, lumina (El Chivo), deopotriva cu “adversarii” pe care-I sfasiem nemilos, teleportandu-I in spital, in scaunul cu rotile, in cimitir.
Amores perros este intr-adevar dur, dar o duritate surprinsa detasat ca si cum am fi straini de personaje iar cineva ne-ar plimba (didactic) printr-un reality-show: “vezi ce se poate intampla daca?...”, patos, temperament latin si clocotitor de resentimente si totul da afara in secvente pe cat de socante, pe atat de umane si necesare in structura drmaturgica (scena de sex dintre Octavio si Susana in timp ce Ramiro – sotul Susanei si fratele lui Octavio - este lovit cu brutalitate, catelul Richie mancat de sobolani vis-Ă*-vis de suferinta Valeriei, injunghierea lui Jarocho, accidentul surprins din diferite unghiuri si faze temporale, lupta fratilor pentru pistolul izbavitor, etc.). Si nu stam relaxati la fereastra avionului ce zboara deasupra Iadului, Alejandro Inarritu ne suspenda undeva sub el, fixati, in timp ce aparatul “de zbor” ne aduce tangential spre flacarile implacabilelor destine.
3) Iubirea
Amores perros, aceasta epopee in caracatita, reuseste prin regie sa depaseasca insesi intentia scenariului, care la randu-I intrece insesi conexiunea celor trei povesti prin mesajul subliminal didactic al cadrului suprem iar regia insesi e respectata de o strictete actoriceasca memorabila spargand barierele diagramelor si arzandu-ne prin detasarea abrupt de sincera, toate aceste elemente converg catre o drama aflata la granita dintre spiritual si mercantil dar redata cu o maiestrie fina ce nu lasa sa scape nici un ingredient de o parte sau de alta. Ce face Alejandro Gonzales Inarritu este sa expozeze exponential in meditatie o tensiune si o suferinta din ce in ce mai empatica: daca raportul principal-secundar al interesului autorului pentru cele 6 personaje (axul filmului) este la inceput 2:1 (Octavio interesandu-ne prin ambitiile sale mai mult decat sarmana Susana resemnata si confuza), se detaseaza intr-un 4:1 (Valeria : Daniel – drama ireversibila, traumatizanta, comparativ cu simplele probleme conjugale ale barbatului aflat in dilema specifica varstei a doua) ca in actul al III-lea sa se piarda intr-un 16:1 (El Chivo puternic, consistent tusat in paralel cu schitarea firava a fiicei lui Maru).
Totusi, echilibrul dramelor este scanat cu ajutorul motivatiilor, instrumentelor “pedagogice” si necesarului impus de trecutul, prezentul si viitorul celor trei protagonisti: 1) Octavio, pe cat de teafar in urma accidentului, pe atat de curat sufleteste initial si mai pe atat de nenecesar in viata Susanei de dupa Ramiro, rezultanta a drumului gresit pe care calca (cutitul in abdomenul lui Jarocho, tradarea fata de frate, pariurile ilegale, exploatand intriga in modul cel mai periculor); 2) Valeria, pe cat de zdruncinata psihic si terminata in urma accidentului, pe atat de murdara sufleteste initial (mandria, o unda timida de aroganta, desfraul descris in vernisaj si intuitiv, raceala alimentata cu falimia ei – tatal ei ar fi zis ca merita totul), si mai pe atat de neinteresanta in viata lui Daniel, a ei insesi (resemnata, imbatranita peste noapte in urma amputarii; Inarritu a “pedepsit-o” meritat pe eroina: afisul Enchant va fi inlocuit, viata ei ce va urma o stim: un handicapat in carucior demn de compasiune dara fara pretentia unor indatoriri, cu un trecut faimos, stralucitor, poate prea stralucitor – ironie absoluta); 3) El Chivo (Magnificul), pe cat de mangaiat de Dumnezeu (isi pune ochelarii si vede chiar daca ochii sai nu mai distingeau realul, imbatraniti de trecut) si protejat de destin (se trezeste la profesorul de liceu de odinioara), pe atat de neintentionat destructiv in tinerete (isi lasase familia poate pentru cea mai nobila cauza a vremii aceleia in discernamantu-I naiv, energic si revolutionar – intra in Guerilla parasind-o pe Maru la doi ani), si mai pe atat de util si pedagogic in finalul trist aducand o pata de lumina in desertul amaraciunilor, in viata ce va urma a lui Maru (ramasa fara mama) ce are nevoie poate (inocenta ei e protejata de autorul specializat in hidos) de umbrela paterna asigurandu-i (oare?) iubirea de la capatul Iadului cangrenic: Amores perros.
Nota: Evidentiata este si paleta clasico-monocroma de culori fundamentale (rosu, galben, albastru), de nonculori (alb, negru) cu care Inarritu opereaza impreuna cu imaginea semnata de Rodrigo Prieto:
Rosu – dragoste, risc, clocot, orgoliu;
Galben - gelozie, tradare, mandrie, adulter;
Albastru – protectie, crutare, profunzime, liniste, izbavire prin suferinta;
Alb – inocenta, nevinovatie, speranta, liniste;
Negru – moarte, amaraciuni, regrete, caine.
Amores Perros,
(2000) regia: Alejandro Gonzales Inarritu
“Iubire predata din Iad”
1) Lectia
Un film ce trateaza fata neagra a iubirii, consecintele nefaste ale alegerilor facute din impulsuri umane dornice de afirmare, fericire si faima. Trei povesti, trei destine intoarse pe celalalt sens printr-un accident, trei alegeri, si bune si rele, dar umane…
Amores perros este un film dur unde semnul cu “16” ar trebui sa fie de sine statator. Dar cu toate aceasta parte intunecata a Lun(m)ii creata de autori, necenzurata, reala, impinsa spre extrem filigran si delicat, filmul este o lectie educativa in modul experientei fortificante, rezistentei dobandite intr-o aventura de cersetas. Iar aceasta indrumare spre meditatie nu ne scuteste de nimic dar ne scuteste. Cum? Tocmai prin acest paradox Alejandro Gonzales Inarritu isi pune in valoare distinctia si viziunea unei povesti ce s-ar fi putut prabusi usor in comercial, post-modernism, horror sau telenovela ori riscabilul bizar. Insa regizorul scapa pentru ca el tuseaza alert, filmul alearga printre jaloanele amintite avand un unic scop in minte: mesajul didactic.
2) Iadul
Lung-metrajul de debut al lui Inarritu si a scenaristului Guillermo Arriaga, ce a stat la baza inspiratiei celor 21 de grame, pare ca ne poarta prin lectia de cinematografie desavarsita, cu ajutorul unui avion ce zboara pe drept deasupra Iadului si a unei fel de cutii pandoriene dezlantuite in plan napastic, prapastios.
Un accident de masina – da -ce schimba vietile, destinele, tuturor celor implicati; pana si aparentul Cersetor simte si vede moartea in fata ochilor, instinctul ucigas din el fiind substituit de omenie, nostalgie si ratiune – povestea lui El Chivose vrea a fi cea mai emotionanta (si poate este!) desi dupa ce te infiori cum Valeriei ii este amputat un picior, crezi ca nimic din ce va urma nu te va mai lasa perplex, ca prima poveste (dintre Octavio si Susana) din “trilogie” sa dea impresia ca ar fi cea mai promitatoare.
Asta face filmul: te surprinde de fiecare data – in stilul Pulp Fiction sau daca suntem patrioti (si corecti!), E pericoloso sporgersi al lui Caranfil – la inceput crezi ca ai gustat tot ce se poate mai dur cu un “Telenovelas-The Movie”, ca apoi sa-si faca intrarea miezul Iubirii cainilor, un adevarat Se7en extins pe mandrie: Valeria este un fotomodel celebru iar accidentul ii elimina calitatea ei cea mai de pret: piciorul, cand in scaunul cu rotile e “invitata” la caderea statului ei (coborarea afisului “Enchant”) iar in tot acest timp suspansul e sustinut cu ajutorul catelului ei Richie, disparut sub parchet si ros de sobolani, asa cum cangrena ii roade din picior, la fel cum orgoliul ei moare, mandria zdruncinata din temelii si cazuta, dovedindu-se subtire, insignifianta, formala, penetrabila, failibila, vulnerabila, ca un imens poster deteriorabil cu un fotomodel candva celebru.
Si daca Octavio nu si-ar fi pierdut capul dupa sotia fratelui sau Ramiro, si daca acel caine ari fi fost rapus in lupta cu Pancho (cainele lui Jarocho), si daca?...Filmul te trimite pe acest tinut al probabilitatilor falselor sperante, al desertaciunilor, amagirilor inlantuite: cum ar fi fost? Ce se afla in spatele acestui accident declansator de multiple intrigi nefaste? Un caine. Care nici nume nu are, iar Inarritu nu arunca nici un cadru concludent in privirea lui, asta pana la sfarsit! Tinandu-ne intr-un fel de mister metaforic, in ochii devenitului Negro, citim atunci: macabru si afectiune, moarte si iubire deopotriva. Deci Negro nu este nici bun (sfasie cainii lui El Chivo), nici rau (transferat intre doi stapani e loial de fiecare data). Deoarece aici nu jonglam cu termeni categorici de “omenie” sau “malefic” pentru ca in fiecare din noi (si din termeni) se afla amandoua, privite din perspectiva altora, suntem doar oameni si ne iubim precum cainii, blanzi, calzi, aducand shimbarea in bine, speranta, lumina (El Chivo), deopotriva cu “adversarii” pe care-I sfasiem nemilos, teleportandu-I in spital, in scaunul cu rotile, in cimitir.
Amores perros este intr-adevar dur, dar o duritate surprinsa detasat ca si cum am fi straini de personaje iar cineva ne-ar plimba (didactic) printr-un reality-show: “vezi ce se poate intampla daca?...”, patos, temperament latin si clocotitor de resentimente si totul da afara in secvente pe cat de socante, pe atat de umane si necesare in structura drmaturgica (scena de sex dintre Octavio si Susana in timp ce Ramiro – sotul Susanei si fratele lui Octavio - este lovit cu brutalitate, catelul Richie mancat de sobolani vis-Ă*-vis de suferinta Valeriei, injunghierea lui Jarocho, accidentul surprins din diferite unghiuri si faze temporale, lupta fratilor pentru pistolul izbavitor, etc.). Si nu stam relaxati la fereastra avionului ce zboara deasupra Iadului, Alejandro Inarritu ne suspenda undeva sub el, fixati, in timp ce aparatul “de zbor” ne aduce tangential spre flacarile implacabilelor destine.
3) Iubirea
Amores perros, aceasta epopee in caracatita, reuseste prin regie sa depaseasca insesi intentia scenariului, care la randu-I intrece insesi conexiunea celor trei povesti prin mesajul subliminal didactic al cadrului suprem iar regia insesi e respectata de o strictete actoriceasca memorabila spargand barierele diagramelor si arzandu-ne prin detasarea abrupt de sincera, toate aceste elemente converg catre o drama aflata la granita dintre spiritual si mercantil dar redata cu o maiestrie fina ce nu lasa sa scape nici un ingredient de o parte sau de alta. Ce face Alejandro Gonzales Inarritu este sa expozeze exponential in meditatie o tensiune si o suferinta din ce in ce mai empatica: daca raportul principal-secundar al interesului autorului pentru cele 6 personaje (axul filmului) este la inceput 2:1 (Octavio interesandu-ne prin ambitiile sale mai mult decat sarmana Susana resemnata si confuza), se detaseaza intr-un 4:1 (Valeria : Daniel – drama ireversibila, traumatizanta, comparativ cu simplele probleme conjugale ale barbatului aflat in dilema specifica varstei a doua) ca in actul al III-lea sa se piarda intr-un 16:1 (El Chivo puternic, consistent tusat in paralel cu schitarea firava a fiicei lui Maru).
Totusi, echilibrul dramelor este scanat cu ajutorul motivatiilor, instrumentelor “pedagogice” si necesarului impus de trecutul, prezentul si viitorul celor trei protagonisti: 1) Octavio, pe cat de teafar in urma accidentului, pe atat de curat sufleteste initial si mai pe atat de nenecesar in viata Susanei de dupa Ramiro, rezultanta a drumului gresit pe care calca (cutitul in abdomenul lui Jarocho, tradarea fata de frate, pariurile ilegale, exploatand intriga in modul cel mai periculor); 2) Valeria, pe cat de zdruncinata psihic si terminata in urma accidentului, pe atat de murdara sufleteste initial (mandria, o unda timida de aroganta, desfraul descris in vernisaj si intuitiv, raceala alimentata cu falimia ei – tatal ei ar fi zis ca merita totul), si mai pe atat de neinteresanta in viata lui Daniel, a ei insesi (resemnata, imbatranita peste noapte in urma amputarii; Inarritu a “pedepsit-o” meritat pe eroina: afisul Enchant va fi inlocuit, viata ei ce va urma o stim: un handicapat in carucior demn de compasiune dara fara pretentia unor indatoriri, cu un trecut faimos, stralucitor, poate prea stralucitor – ironie absoluta); 3) El Chivo (Magnificul), pe cat de mangaiat de Dumnezeu (isi pune ochelarii si vede chiar daca ochii sai nu mai distingeau realul, imbatraniti de trecut) si protejat de destin (se trezeste la profesorul de liceu de odinioara), pe atat de neintentionat destructiv in tinerete (isi lasase familia poate pentru cea mai nobila cauza a vremii aceleia in discernamantu-I naiv, energic si revolutionar – intra in Guerilla parasind-o pe Maru la doi ani), si mai pe atat de util si pedagogic in finalul trist aducand o pata de lumina in desertul amaraciunilor, in viata ce va urma a lui Maru (ramasa fara mama) ce are nevoie poate (inocenta ei e protejata de autorul specializat in hidos) de umbrela paterna asigurandu-i (oare?) iubirea de la capatul Iadului cangrenic: Amores perros.
Nota: Evidentiata este si paleta clasico-monocroma de culori fundamentale (rosu, galben, albastru), de nonculori (alb, negru) cu care Inarritu opereaza impreuna cu imaginea semnata de Rodrigo Prieto:
Rosu – dragoste, risc, clocot, orgoliu;
Galben - gelozie, tradare, mandrie, adulter;
Albastru – protectie, crutare, profunzime, liniste, izbavire prin suferinta;
Alb – inocenta, nevinovatie, speranta, liniste;
Negru – moarte, amaraciuni, regrete, caine.