Pitbull
19 Dec 2007, 00:30
«Molière» - Superficial ºi didactic
...De parcã nici sã rimeze n-ar fi fost în stare
E greu sã te mai bucuri de o biografie a lui Molière, dupã ce te-ai spurcat cu admirabilul film de Ariane Mnouchkine, din 1978. Dar, cum de-atunci au trecut aproape treizeci de ani (iar ai noºtri nici mãcar nu-l cumpãraserã, s-a vãzut doar la A.C.I.N., Zilele Filmului Francez ºi Biblioteca Francezã), actuala variantã are beneficiul unui public cvasi-virgin. Ceea ce, din pãcate, nu rezolvã nimic, cãci rar am vãzut o operã mai inegalã ºi o abordare mai pãguboasã a unghiului biografic, în general - poate doar în acea secvenþã din "Rãzboiul Independenþei", de Vitanidis, în care Peneº (Papaiani) îi povesteºte lui Alecsandri (Tudor Gheorghe) cum a fost la Griviþa, aproape în versuri, de parcã bietul Bard de la Mirceºti nici sã rimeze n-ar fi fost în stare.
D'accord, în tinereþea lui Molière existã o patã albã: nimeni nu ºtie unde-a fost ºi ce-a fãcut, la un moment dat, prin 1644. Pornind de aici, Laurent Tirard inventeazã o posibilã poveste, care chipurile ar fi influenþat toatã cariera artisticã de mai târziu a marelui om de teatru. Nobilã ºi lãudabilã intenþie, numai cã respectivul episod pseudobiografic (care ocupã virtualmente tot scenariul acestui film - Tirard ºi Grégoire Vigneron), deºi credibil angrenat în viaþa realã a lui Jean-Baptiste Poquelin, derapeazã curând pe cea mai pernicioasã cale: ce sã vezi, tocmai în acea casã, ºi printre acele personaje ºi situaþii, s-au aglomerat majoritatea modelelor regãsite ulterior în comedia molièrescã! Pe amfitrion îl cheamã Jourdain (ºi încã de la-nceput e înconjurat de instructori), nevastã-sa se numeºte Ermile, Jean-Baptiste însuºi se deghizeazã sub pseudonimul Tartuffe, ºi aºa mai departe. Pe lângã aceste prime douã piese - care dominã cu neruºinare, chiar ºi la nivel epic, tot scenariul - regãsim cu toptanul motive din «Les femmes savantes», «Les précieuses ridicules», «Le malade imaginaire», «L'avare», ºi multe altele. Nu e nevoie sã fii un expert în istoria ºi teoria artei ca sã ºtii cã, îndeobºte, orice operã combinã, concentreazã ºi distileazã experienþe ºi surse de inspiraþie ample ºi diversificate din viaþa autorului, ºi cã biograful care se respectã, oricât de mult ar romanþa povestea, menþine acest model logic ºi psihologic. Aici, lucrurile stau taman pe dos: dramaturgul trãieºte în doar câteva luni o experienþã care ulterior se va desface, în evantai, spre a genera majoritatea capodoperelor lui comice - plus varii atitudini de artã ºi de viaþã, preluate de la muza inspiratoare Ermile. Frumos, înãlþãtor, emoþionant - ºi nici veridic, nici raþional, nici convingãtor. Superficial ºi didactic - ba mai mult, ireverenþios la adresa artistului: adicã bietul Molière a avut nevoie sã le primeascã pe toate de-a gata - pânã ºi scena cu ascunsul sub masã, din «Tartuffe», s-a legat de la sine! El doar le-a aºternut pe hârtie ºi s-a semnat - cum zicea D.R. Popescu cã fãcuse, cu "Aceºti îngeri triºti"!
Ca atare, orice demers analitic asupra scenariului îºi cam pierde utilitatea, de vreme ce toate procedeele structurale ºi narative se subordoneazã acestui scop compromis din start. Da, de acord, povestea e articulatã abil, curge fluent, are tensiuni, surprize, umor - ei, ºi? Toate devin extrem de greu acceptabile, sub semnul falsitãþii auctoriale care le dominã. Iar situaþia se agraveazã cu atât mai mult, cu cât nici în final, barem, nu are bãtaie lungã. Revenind în "prezentul" aflat la treisprezece ani distanþã de sejurul în casa lui Jourdain, nu aflãm decât cã burghezul s-a pocãit ºi a devenit un devotat tatã de familie, cã Ermile (acum muribundã de ftizie) a rãmas aceeaºi mamã ºi soþie exemplarã, doar c-un colþiºor din suflet rezervat pânã la moarte fascinantului ei vizitator, ba mai mult, cã ea însãºi l-a lãmurit s-o lase moartã cu ambiþiile de tragedian ºi sã-ºi recunoascã geniul comic, ºi cã toatã opera lui de mai târziu se revendicã de-acolo. Cum ni se predã aceastã lecþie? Foarte simplu: trupa lui Molière e pe scenã, ºi publicul face ha-ha-ha. ªi iar ha-ha-ha! ªi hi-hi-hi - pentru variaþie. (Ce distanþã, de la acest demonstrativism ºcolãresc pânã la acea ascensiune mesianicã din finalul filmului lui Ariane Mnouchkine!)
Se impune ca spectatorul sã fie avizat asupra tuturor acestor puerilitãþi, pentru a-ºi fixa ºtacheta aºteptãrilor la un nivel rezonabil, evitând riscul dezamãgirilor care-i pot parazita percepþia calitãþilor filmului - deloc de lepãdat! În primul rând, deºi rateazã atât de lamentabil la nivel de scenariu, Tirard se salveazã în bunã mãsurã cu regia, care e coerentã, consistentã ºi convingãtoare. Secvenþele, construite solid, rotund ºi expresiv, sunt conjugate într-o naraþiune antrenantã, care parcurge pe nesimþite cele douã ore încheiate ale proiecþiei, compunând o convingãtoare panoramã de moravuri ºi uzanþe ale vremii - în special graþiozitãþile super-ridicole ale "bunelor maniere" din anii Regelui Soare (una dintre cele câteva instanþe în care înþelegem în profunzime, nu doar expozitiv, ce anume l-a inspirat pe Molière). Fresca de epocã e completatã de admirabilele decoruri (Véronique Melery) ºi costume (Gilles Bodu-Lemoine, Pui Laï Huam, Pierre-Jean Larroque), filmate cu o desãvârºitã inspiraþie plasticã de cãtre Gilles Henry. ªi, evident, se distinge în primul rând regalul actoricesc al lui Fabrice Luchini în Monsieur Jourdain - comedie de cea mai bunã calitate, mobilã ºi nuanþatã, sclipitoare ºi profundã, schimbând fulgerãtor registrele de la fanfaronadã la melancolie ºi de la suficienþã nãroadã la isteþime abilã. Îl secondeazã fermecãtoarea Laura Morante - o Ermile care reuºeºte sã rãmânã ºarmant-seducãtoare chiar ºi la vârsta ei mai mult decât coaptã, în esenþa unui rol compus cu fineþe ºi scânteieri delicate. Abia în urma lor l-aº plasa pe interpretul rolului titular, un Romain Duris destul de rigid ºi egal cu sine însuºi - mult mai convingãtor în rolul omului de teatru Molière (actor, animator, mentor, dramaturg), decât într-al omului pur ºi simplu. Edouard Baer (Dorante) ºi Fanny Valette (Henriette Jourdain) completeazã convingãtor distribuþia, urmaþi de Ludivine Sagnier (Célimène), la un nivel mai convenþional. Celebrii Béjart din trupa lui Molière sunt identificabili ca atare numai pe genericul final.
Dacã, aºadar, renunþaþi la orice expectativã de a vedea cu adevãrat "viaþa lui Molière", pregãtindu-vã pentru un joc cam naiv de-a "ce-ar fi fost dacã", vã veþi amuza, de bunã seamã, la aceastã ficþiune cvasi-biograficã imaginatã "ca o piesã de Molière". Deºi, personal, dacã tot e vorba sã facem din ceva altceva, prefer "Cabala Bigoþilor" de Bulgakov - ba mai mult: în conjuncþie cu "Tartuffe", pe scena de la Icoanei, în 1981 - regia lui Tocilescu. Oh, les beaux jours!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 decembrie, 2007, h. 23:15-24:16
Bucureºti, România
...De parcã nici sã rimeze n-ar fi fost în stare
E greu sã te mai bucuri de o biografie a lui Molière, dupã ce te-ai spurcat cu admirabilul film de Ariane Mnouchkine, din 1978. Dar, cum de-atunci au trecut aproape treizeci de ani (iar ai noºtri nici mãcar nu-l cumpãraserã, s-a vãzut doar la A.C.I.N., Zilele Filmului Francez ºi Biblioteca Francezã), actuala variantã are beneficiul unui public cvasi-virgin. Ceea ce, din pãcate, nu rezolvã nimic, cãci rar am vãzut o operã mai inegalã ºi o abordare mai pãguboasã a unghiului biografic, în general - poate doar în acea secvenþã din "Rãzboiul Independenþei", de Vitanidis, în care Peneº (Papaiani) îi povesteºte lui Alecsandri (Tudor Gheorghe) cum a fost la Griviþa, aproape în versuri, de parcã bietul Bard de la Mirceºti nici sã rimeze n-ar fi fost în stare.
D'accord, în tinereþea lui Molière existã o patã albã: nimeni nu ºtie unde-a fost ºi ce-a fãcut, la un moment dat, prin 1644. Pornind de aici, Laurent Tirard inventeazã o posibilã poveste, care chipurile ar fi influenþat toatã cariera artisticã de mai târziu a marelui om de teatru. Nobilã ºi lãudabilã intenþie, numai cã respectivul episod pseudobiografic (care ocupã virtualmente tot scenariul acestui film - Tirard ºi Grégoire Vigneron), deºi credibil angrenat în viaþa realã a lui Jean-Baptiste Poquelin, derapeazã curând pe cea mai pernicioasã cale: ce sã vezi, tocmai în acea casã, ºi printre acele personaje ºi situaþii, s-au aglomerat majoritatea modelelor regãsite ulterior în comedia molièrescã! Pe amfitrion îl cheamã Jourdain (ºi încã de la-nceput e înconjurat de instructori), nevastã-sa se numeºte Ermile, Jean-Baptiste însuºi se deghizeazã sub pseudonimul Tartuffe, ºi aºa mai departe. Pe lângã aceste prime douã piese - care dominã cu neruºinare, chiar ºi la nivel epic, tot scenariul - regãsim cu toptanul motive din «Les femmes savantes», «Les précieuses ridicules», «Le malade imaginaire», «L'avare», ºi multe altele. Nu e nevoie sã fii un expert în istoria ºi teoria artei ca sã ºtii cã, îndeobºte, orice operã combinã, concentreazã ºi distileazã experienþe ºi surse de inspiraþie ample ºi diversificate din viaþa autorului, ºi cã biograful care se respectã, oricât de mult ar romanþa povestea, menþine acest model logic ºi psihologic. Aici, lucrurile stau taman pe dos: dramaturgul trãieºte în doar câteva luni o experienþã care ulterior se va desface, în evantai, spre a genera majoritatea capodoperelor lui comice - plus varii atitudini de artã ºi de viaþã, preluate de la muza inspiratoare Ermile. Frumos, înãlþãtor, emoþionant - ºi nici veridic, nici raþional, nici convingãtor. Superficial ºi didactic - ba mai mult, ireverenþios la adresa artistului: adicã bietul Molière a avut nevoie sã le primeascã pe toate de-a gata - pânã ºi scena cu ascunsul sub masã, din «Tartuffe», s-a legat de la sine! El doar le-a aºternut pe hârtie ºi s-a semnat - cum zicea D.R. Popescu cã fãcuse, cu "Aceºti îngeri triºti"!
Ca atare, orice demers analitic asupra scenariului îºi cam pierde utilitatea, de vreme ce toate procedeele structurale ºi narative se subordoneazã acestui scop compromis din start. Da, de acord, povestea e articulatã abil, curge fluent, are tensiuni, surprize, umor - ei, ºi? Toate devin extrem de greu acceptabile, sub semnul falsitãþii auctoriale care le dominã. Iar situaþia se agraveazã cu atât mai mult, cu cât nici în final, barem, nu are bãtaie lungã. Revenind în "prezentul" aflat la treisprezece ani distanþã de sejurul în casa lui Jourdain, nu aflãm decât cã burghezul s-a pocãit ºi a devenit un devotat tatã de familie, cã Ermile (acum muribundã de ftizie) a rãmas aceeaºi mamã ºi soþie exemplarã, doar c-un colþiºor din suflet rezervat pânã la moarte fascinantului ei vizitator, ba mai mult, cã ea însãºi l-a lãmurit s-o lase moartã cu ambiþiile de tragedian ºi sã-ºi recunoascã geniul comic, ºi cã toatã opera lui de mai târziu se revendicã de-acolo. Cum ni se predã aceastã lecþie? Foarte simplu: trupa lui Molière e pe scenã, ºi publicul face ha-ha-ha. ªi iar ha-ha-ha! ªi hi-hi-hi - pentru variaþie. (Ce distanþã, de la acest demonstrativism ºcolãresc pânã la acea ascensiune mesianicã din finalul filmului lui Ariane Mnouchkine!)
Se impune ca spectatorul sã fie avizat asupra tuturor acestor puerilitãþi, pentru a-ºi fixa ºtacheta aºteptãrilor la un nivel rezonabil, evitând riscul dezamãgirilor care-i pot parazita percepþia calitãþilor filmului - deloc de lepãdat! În primul rând, deºi rateazã atât de lamentabil la nivel de scenariu, Tirard se salveazã în bunã mãsurã cu regia, care e coerentã, consistentã ºi convingãtoare. Secvenþele, construite solid, rotund ºi expresiv, sunt conjugate într-o naraþiune antrenantã, care parcurge pe nesimþite cele douã ore încheiate ale proiecþiei, compunând o convingãtoare panoramã de moravuri ºi uzanþe ale vremii - în special graþiozitãþile super-ridicole ale "bunelor maniere" din anii Regelui Soare (una dintre cele câteva instanþe în care înþelegem în profunzime, nu doar expozitiv, ce anume l-a inspirat pe Molière). Fresca de epocã e completatã de admirabilele decoruri (Véronique Melery) ºi costume (Gilles Bodu-Lemoine, Pui Laï Huam, Pierre-Jean Larroque), filmate cu o desãvârºitã inspiraþie plasticã de cãtre Gilles Henry. ªi, evident, se distinge în primul rând regalul actoricesc al lui Fabrice Luchini în Monsieur Jourdain - comedie de cea mai bunã calitate, mobilã ºi nuanþatã, sclipitoare ºi profundã, schimbând fulgerãtor registrele de la fanfaronadã la melancolie ºi de la suficienþã nãroadã la isteþime abilã. Îl secondeazã fermecãtoarea Laura Morante - o Ermile care reuºeºte sã rãmânã ºarmant-seducãtoare chiar ºi la vârsta ei mai mult decât coaptã, în esenþa unui rol compus cu fineþe ºi scânteieri delicate. Abia în urma lor l-aº plasa pe interpretul rolului titular, un Romain Duris destul de rigid ºi egal cu sine însuºi - mult mai convingãtor în rolul omului de teatru Molière (actor, animator, mentor, dramaturg), decât într-al omului pur ºi simplu. Edouard Baer (Dorante) ºi Fanny Valette (Henriette Jourdain) completeazã convingãtor distribuþia, urmaþi de Ludivine Sagnier (Célimène), la un nivel mai convenþional. Celebrii Béjart din trupa lui Molière sunt identificabili ca atare numai pe genericul final.
Dacã, aºadar, renunþaþi la orice expectativã de a vedea cu adevãrat "viaþa lui Molière", pregãtindu-vã pentru un joc cam naiv de-a "ce-ar fi fost dacã", vã veþi amuza, de bunã seamã, la aceastã ficþiune cvasi-biograficã imaginatã "ca o piesã de Molière". Deºi, personal, dacã tot e vorba sã facem din ceva altceva, prefer "Cabala Bigoþilor" de Bulgakov - ba mai mult: în conjuncþie cu "Tartuffe", pe scena de la Icoanei, în 1981 - regia lui Tocilescu. Oh, les beaux jours!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 decembrie, 2007, h. 23:15-24:16
Bucureºti, România