Pitbull
19 Dec 2007, 00:29
"Interview" - Cea mai simplã formulã a celor trei unitãþi
Ar fi meritat un deznodãmânt mai puþin banal
De mortuis nihil nisi bene, ne sfãtuieºte etica latinã - dar, despre operele lor, un bun-simþ elementar ne impune sã fim obiectivi. Cu câteva luni în urmã, la conferinþa de presã a filmului unui talentat cineast recent decedat, un colaborator se oþãra contra ideii de a critica filmul (altfel decât, eventual, dupã ce i-ai înºirat un pomelnic întreg de osanale) - atitudine cu atât mai ofensivã, cu cât opera era destul de solidã pentru a suporta ºi comentarii negative, fãrã a-i aduce atingere nici ei în sine, nici memoriei autorului. La fel stau lucrurile ºi cu acest "Interview" al lui Steve Buscemi, realizat într-o primã fazã (2003) de regretatul Theo van Gogh, ceea ce-l face sã devinã unul dintre cele mai curioase cazuri de remake: la o distanþã de numai patru ani ºi un ocean. Ce-i drept, principalele carenþe stau în scenariu - prelucrat de Buscemi dupã varianta iniþialã a lui Theodor Holman - care porneºte de la un tipar destul de tocit, încercând sã aducã ceva nou la nivelul umanitãþii ºi psihologiei personajelor, dar eºuând atât în acest plan, cât ºi sub aspectul tramei ºi al structurii dramaturgice.
Pretinsele "rãsturnãri" de situaþie ale textului sunt vechi de când lumea - începând cu glisarea relaþiei dintre reporter ºi intervievat, de la nivel strict profesional, spre planul implicãrii private - vezi tocmai vechea piesã intitulatã (cum altfel?)... "Interviu", de Ecaterina Oproiu! Constatarea cã tânãra sex-symbol, vedetã de telenovele inepte, se dovedeºte mai inteligentã ºi mai cu personalitate decât marca lipitã pe fruntea-i nu mai e de mult, nici aceasta, o noutate. Nu surprinde nici dezvãluirea treptatã a demonilor interiori care-l macinã pe gazetarul aparent detaºat ºi sigur pe sine. În sfârºit, aºa-zisele "lovituri de teatru" din final sunt autotelefonate încã de la amorsare: de când l-am vãzut pe reporter descoperind confesiunile în computer, mi-a ºi zburat gândul la scrisoarea Emmei din "Fii cuminte, Cristofor!" de Aurel Baranga - un vodevil îndoielnic, la urma urmei! (ªi, sã fim serioºi! Aflaserãm deja despre Katya cã nu era tocmai o vacã, sã-l invite sã i se plimbe ca pe bulevard printr-un laptop cu cele mai intime secrete ale ei accesibile prin shortcuts! Scria acolo "Capcanã" cu Cî mare! ªi-n fond, de ce? Omul era gazetar, pentru numele lui Dumnezeu, nu pãrinte duhovnic!) Transformarea intervievatorului în intervievat trimite cu insistenþã la "Proba de microfon" - unde, la drept vorbind, Daneliuc era incomparabil mai implicit ºi subtil! La fel de previzibile sunt ºi mutãrile de ºah finale (ºi reciproce), reiterând o moralã valabilã încã de pe vremea lui La Fontaine: «Trompeurs, (...) attendez-vous �* la pareille!»
Din fericire, dincolo de aceste cliºee ale scenariului, lucrurile se remediazã în bunã mãsurã datoritã regiei precise ºi sigure a lui Buscemi, ºi calitãþilor actoriceºti ale celor doi protagoniºti. În mod extrem de agreabil, filmul stãpâneºte bine ingratitudinea situaþionalã de a avea de-a face cu aproape cea mai simplã formulã a celor trei unitãþi (doar doi actori într-un decor, pe parcursul a nouãzeci la sutã din duratã), reuºind sã pagineze dinamic ºi tensionat povestea relaþiei dintre personaje, cu accente hazlii susþinute ºi, mai ales, cu un vizibil fler al decupajului ºi montajului - mergând chiar pânã la fatalitatea unei stãri de frustrare accentuatã în final: o naraþiune atât de dramaticã ºi angajantã ar fi meritat un deznodãmânt mai puþin banal. Sienna Miller confirmã încã o datã cã remarcabila ei frumuseþe se combinã cu un talent autentic, mobil ºi cu sclipiri de umor rafinat - inclusiv în tuºele de atitudine autoironicã faþã de un personaj care, în ultimã instanþã, învinge pe toate planurile: intelectual, moral ºi practic. Despre Steve Buscemi, actorul, n-ar fi multe noutãþi de spus - decât, într-o perspectivã strict personalã, cã de astã datã mi-a amintit ºi prin rol, nu numai la nivel fizionomic, de paradoxalul nostru actor, jurnalist ºi scriitor Felix Anton Rizea, trecut la cele veºnice acum ºapte ani. Altminteri, pentru cei care ºtiu sã aprecieze just abilitatea de a conduce interesant un film cu numai douã personaje (în fond!), "Interview" rãmâne cât se poate de recomandabil. În rest, spectatorii fãrã apetenþe la asemenea formule economice ºi comprimate pot sã intre liniºtiþi alãturi, la "Elizabeth: The Golden Age" sau la "Hitman".
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 decembrie, 2007, h. 21:00-21:45
Bucureºti, România
Ar fi meritat un deznodãmânt mai puþin banal
De mortuis nihil nisi bene, ne sfãtuieºte etica latinã - dar, despre operele lor, un bun-simþ elementar ne impune sã fim obiectivi. Cu câteva luni în urmã, la conferinþa de presã a filmului unui talentat cineast recent decedat, un colaborator se oþãra contra ideii de a critica filmul (altfel decât, eventual, dupã ce i-ai înºirat un pomelnic întreg de osanale) - atitudine cu atât mai ofensivã, cu cât opera era destul de solidã pentru a suporta ºi comentarii negative, fãrã a-i aduce atingere nici ei în sine, nici memoriei autorului. La fel stau lucrurile ºi cu acest "Interview" al lui Steve Buscemi, realizat într-o primã fazã (2003) de regretatul Theo van Gogh, ceea ce-l face sã devinã unul dintre cele mai curioase cazuri de remake: la o distanþã de numai patru ani ºi un ocean. Ce-i drept, principalele carenþe stau în scenariu - prelucrat de Buscemi dupã varianta iniþialã a lui Theodor Holman - care porneºte de la un tipar destul de tocit, încercând sã aducã ceva nou la nivelul umanitãþii ºi psihologiei personajelor, dar eºuând atât în acest plan, cât ºi sub aspectul tramei ºi al structurii dramaturgice.
Pretinsele "rãsturnãri" de situaþie ale textului sunt vechi de când lumea - începând cu glisarea relaþiei dintre reporter ºi intervievat, de la nivel strict profesional, spre planul implicãrii private - vezi tocmai vechea piesã intitulatã (cum altfel?)... "Interviu", de Ecaterina Oproiu! Constatarea cã tânãra sex-symbol, vedetã de telenovele inepte, se dovedeºte mai inteligentã ºi mai cu personalitate decât marca lipitã pe fruntea-i nu mai e de mult, nici aceasta, o noutate. Nu surprinde nici dezvãluirea treptatã a demonilor interiori care-l macinã pe gazetarul aparent detaºat ºi sigur pe sine. În sfârºit, aºa-zisele "lovituri de teatru" din final sunt autotelefonate încã de la amorsare: de când l-am vãzut pe reporter descoperind confesiunile în computer, mi-a ºi zburat gândul la scrisoarea Emmei din "Fii cuminte, Cristofor!" de Aurel Baranga - un vodevil îndoielnic, la urma urmei! (ªi, sã fim serioºi! Aflaserãm deja despre Katya cã nu era tocmai o vacã, sã-l invite sã i se plimbe ca pe bulevard printr-un laptop cu cele mai intime secrete ale ei accesibile prin shortcuts! Scria acolo "Capcanã" cu Cî mare! ªi-n fond, de ce? Omul era gazetar, pentru numele lui Dumnezeu, nu pãrinte duhovnic!) Transformarea intervievatorului în intervievat trimite cu insistenþã la "Proba de microfon" - unde, la drept vorbind, Daneliuc era incomparabil mai implicit ºi subtil! La fel de previzibile sunt ºi mutãrile de ºah finale (ºi reciproce), reiterând o moralã valabilã încã de pe vremea lui La Fontaine: «Trompeurs, (...) attendez-vous �* la pareille!»
Din fericire, dincolo de aceste cliºee ale scenariului, lucrurile se remediazã în bunã mãsurã datoritã regiei precise ºi sigure a lui Buscemi, ºi calitãþilor actoriceºti ale celor doi protagoniºti. În mod extrem de agreabil, filmul stãpâneºte bine ingratitudinea situaþionalã de a avea de-a face cu aproape cea mai simplã formulã a celor trei unitãþi (doar doi actori într-un decor, pe parcursul a nouãzeci la sutã din duratã), reuºind sã pagineze dinamic ºi tensionat povestea relaþiei dintre personaje, cu accente hazlii susþinute ºi, mai ales, cu un vizibil fler al decupajului ºi montajului - mergând chiar pânã la fatalitatea unei stãri de frustrare accentuatã în final: o naraþiune atât de dramaticã ºi angajantã ar fi meritat un deznodãmânt mai puþin banal. Sienna Miller confirmã încã o datã cã remarcabila ei frumuseþe se combinã cu un talent autentic, mobil ºi cu sclipiri de umor rafinat - inclusiv în tuºele de atitudine autoironicã faþã de un personaj care, în ultimã instanþã, învinge pe toate planurile: intelectual, moral ºi practic. Despre Steve Buscemi, actorul, n-ar fi multe noutãþi de spus - decât, într-o perspectivã strict personalã, cã de astã datã mi-a amintit ºi prin rol, nu numai la nivel fizionomic, de paradoxalul nostru actor, jurnalist ºi scriitor Felix Anton Rizea, trecut la cele veºnice acum ºapte ani. Altminteri, pentru cei care ºtiu sã aprecieze just abilitatea de a conduce interesant un film cu numai douã personaje (în fond!), "Interview" rãmâne cât se poate de recomandabil. În rest, spectatorii fãrã apetenþe la asemenea formule economice ºi comprimate pot sã intre liniºtiþi alãturi, la "Elizabeth: The Golden Age" sau la "Hitman".
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 decembrie, 2007, h. 21:00-21:45
Bucureºti, România