Pitbull
19 Oct 2007, 03:53
"Stardust" - Basmul cult la ora tuturor posibilitãþilor
Simþit ºi lucrat cu mult har
A trebuit sã treacã circa o jumãtate de secol, pentru ca viziunile fantastice ale lui John Ronald Reuel Tolkien (1892-1973), schiþate în "The Hobbit" (1937) ºi dezvoltate spectaculos în "Lord of the Rings" (1954-55), sã irumpã intempestiv în conºtiinþa lumii întregi (dacã facem abstracþie de tentativa lãudabilã, dar fãrã rãsunet, a lui Ralph Bakshi, din 1978), prin megaproducþia trilogisticã a lui Peter Jackson, de la începuturile acestui mileniu. Nu atât intervalul de viaþã al autorului, cât mai ales aceastã acoladã temporalã, s-a suprapus în mare parte cu fenomenul reconsiderãrii basmului cult, care timp de un secol trecuse în subsidiarul literaturii, iar pe ecran nu fãcea decât sã-ºi caute drumul, printre genurile mult mai precis definite ale S.F.-ului ºi horror-ului. Deceniile respective au marcat devenirea unor scriitori ca Michael Moorcock ºi Piers Anthony, Marion Zimmer Bradley ºi J. K. Rowling, ba chiar ºi Stephen King sau Peter Straub, care în paralel (sau parþial suprapus) cu horrorismul lor esenþial, au îmbrãþiºat plenar, de mai multe ori, sub-genurile proprii fantasticului, inclusiv basmul propriu-zis (unul dintre cele mai reprezentative exemple fiind "Eyes of the Dragon" al lui King, un episod de sine stãtãtor din odiseea maleficului Flagg). În aceastã ambianþã ºi-a fãcut apariþia tânãrul scriitor britanic Neil R. Gaiman, de trei ori succesiv laureat al premiului Hugo, pentru "American Gods" (2002), "Coraline" (2003) ºi "A Study in Emerald" (2004).
Întrucât Gaiman lucra deja de ani buni în cinematografie, "Stardust" (un titlu eminamente de fantasy), romanul sãu scris împreunã cu Charles Vess, a ajuns pe ecran aproape instantaneu, în producþia propriului sãu autor, asociat cu Lorenzo di Bonaventura, Michael Dreyer. Charles Feghali, Matthew Vaugh ºi încã cinci producãtori asociaþi sau executivi. Riscul unui eºec prin implozie era mare, având în vedere atât aspectul semi-închis în sine, "familial" (deci foarte subiectiv), al întreprinderii, cât ºi viteza ei de desfãºurare - dar, fãrã îndoialã în bunã mãsurã datoritã contribuþiilor dramaturgice ale scenariºtilor Jane Goldman ºi Matthew Vaughn, ca ºi încredinþãrii regiei acestuia din urmã, miracolul s-a produs (cã tot suntem în lumea basmului!): printre atâtea minunãþii ºi nãstruºnicii câte produc pe bandã rulantã studiourile de filme americane în ultimii zece-douãzeci de ani, de când tehnica efectelor speciale digitalizate a deschis literalmente porþile tuturor posibilitãþilor, "Stardust" se evidenþiazã ca un basm cinematografic de o calitate, decenþã ºi bun gust impresionante.
Motivele sunt cât se poate de clare: povestea porneºte de la un roman fantastic inteligent, care se adreseazã în mod sincer ºi onest, fãrã compromisri, tuturor categoriilor de vârstã, prin abordarea abilã a principalelor ingrediente din reþetarul poveºtilor cu vrãjitori ºi zâne, printr-o echilibratã perspectivã contemporanã. Amplasarea acþiunii undeva într-un generic secol al XIX-lea (cum ar sugera telescopul din prima secvenþã ºi majoritatea elementelor de costume ºi decoruri) o fac accesibilã mentalitãþii moderne, creând totodatã ºi distanþarea optimã pentru romantismul retro propriu genului. Pornind de aici, scenariul se articuleazã precis ºi flexibil, oferind spectatorilor regalul unei aventuri heoric-fantasy trepidante, structuratã riguros ºi asezonatã cu umor de calitate la tot pasul. Convenþiile mitice ºi ludice sunt atât de precis aplicate, încât nimeni nu strâmbã din nas la vederea unei stele cãzute pe Pãmânt care este o frumoasã domniþã (Yvaine - Claire Danes), menitã sã strãluceascã (dar numai cât e împlinitã în dragoste, cãci "o stea cu inima frântã nu poate strãluci"), a unei corãbii-zeppelin care pescuieºte fulgere ca sã le vândã prin târguri, ºi a multor alte asemenea produse ale celei mai debordante imaginaþii de care pot da dovadã Gaiman ºi ai lui, ducându-ne adesea cu gândul la viziunile sans frontières ale lui Brussolo. Regia lui Vaughn e exactã ca un ceasornic ºi are marele merit de a construi o concepþie cinematograficã spectaculoasã fãrã a fi spectacularã: efectele speciale, neînfrânate aºa cum se cuvine în zilele noastre (mai ales când suntem în plin fairy-tale), nu au nimic gratuit, ostentativ sau kitschos, reuºind sã parcurgã cu deplinã dezinvolturã distanþele dintre lumi, dimensiuni ºi universuri (întru totul lãudabile vertiginoasele salturi prin spaþiu de la început - ºi abandonate imediat ce regisorul a simþit cã-ºi fãcuserã datoria). Pe deplin coerent ºi verosimil în imposibilitatea sa fantasmagoricã, universul conceput de Gaiman ºi Vaughn este filmat de acesta din urmã cu o combinaþie perfectã de dibãcie ºi haz, fãcându-le mereu cu ochiul spectatorilor ºi luându-se singur peste picior. Formeazã o echipã adorabilã cei ºapte fraþi care se tot asasineazã între ei pentru a moºteni tronul, atingând punctul culminant o datã cu moartea celui din urmã - secvenþa cu pãpuºa de tip voodoo aminteºte inevitabil de "Ratatouille" (sau viceversa), fiind la fel de iscusitã ºi amuzantã. Personal, aº plasa pe locul doi echipajul de piraþi al Cãpitanului Shakespeare (Robert De Niro, cam manierizat din pãcate, având aerul cã-ºi þine cele câteva expresii faciale verificate ºi confirmate undeva într-un folder de unde le scoate la comandã), cu permanentele sale licenþiozitãþi drãgãlaºe, urmat de obsesiile cochete ale celor trei vrãjitoare mereu în goanã dupã încã o porþie de tinereþe veºnicã: delicioasã ca de obicei, Michelle Pfeiffer, (de o frumuseþe nemuritoare la cei aproape cincizeci de ani ai ei, ºi de o urâþenie fermecãtoare sub machiajul scorpiei seculare cu vrãjile de întinerire consumate ca bateriile), secondatã de Sarah Alexader ºi Joanna Scanlan. La capitolul guest stars îi mai regãsim pe Peter O'Toole, în singulara apariþie a regelui muribund, ºi pe rafinatul Ian McKellen, ca voce a povestitorului. Charlie Cox se achitã onorabil de partitura eroului, compunând tandemuri credibile cu Sienna Miller ºi mai ales Claire Danes.
Multe n-ar mai fi de spus, fãrã a intra în detalii migãloase de interes mai mult profesional. Dar, ca o concluzie, îndrãznesc sã presupun cã "Stardust" are mari ºanse sã prindã inclusiv la o bunã parte din publicul care altminteri ar ridica din umeri la adresa basmelor (literare ºi cinematografice deopotrivã) - ºi dintr-un motiv cât se poate de legitim: pentru cã poartã marca profesionalismului ºi, înainte de toate, e simþit ºi lucrat cu mult har.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 octombrie, 2007, h. 01:15-02:48
Bucureºti, România
Simþit ºi lucrat cu mult har
A trebuit sã treacã circa o jumãtate de secol, pentru ca viziunile fantastice ale lui John Ronald Reuel Tolkien (1892-1973), schiþate în "The Hobbit" (1937) ºi dezvoltate spectaculos în "Lord of the Rings" (1954-55), sã irumpã intempestiv în conºtiinþa lumii întregi (dacã facem abstracþie de tentativa lãudabilã, dar fãrã rãsunet, a lui Ralph Bakshi, din 1978), prin megaproducþia trilogisticã a lui Peter Jackson, de la începuturile acestui mileniu. Nu atât intervalul de viaþã al autorului, cât mai ales aceastã acoladã temporalã, s-a suprapus în mare parte cu fenomenul reconsiderãrii basmului cult, care timp de un secol trecuse în subsidiarul literaturii, iar pe ecran nu fãcea decât sã-ºi caute drumul, printre genurile mult mai precis definite ale S.F.-ului ºi horror-ului. Deceniile respective au marcat devenirea unor scriitori ca Michael Moorcock ºi Piers Anthony, Marion Zimmer Bradley ºi J. K. Rowling, ba chiar ºi Stephen King sau Peter Straub, care în paralel (sau parþial suprapus) cu horrorismul lor esenþial, au îmbrãþiºat plenar, de mai multe ori, sub-genurile proprii fantasticului, inclusiv basmul propriu-zis (unul dintre cele mai reprezentative exemple fiind "Eyes of the Dragon" al lui King, un episod de sine stãtãtor din odiseea maleficului Flagg). În aceastã ambianþã ºi-a fãcut apariþia tânãrul scriitor britanic Neil R. Gaiman, de trei ori succesiv laureat al premiului Hugo, pentru "American Gods" (2002), "Coraline" (2003) ºi "A Study in Emerald" (2004).
Întrucât Gaiman lucra deja de ani buni în cinematografie, "Stardust" (un titlu eminamente de fantasy), romanul sãu scris împreunã cu Charles Vess, a ajuns pe ecran aproape instantaneu, în producþia propriului sãu autor, asociat cu Lorenzo di Bonaventura, Michael Dreyer. Charles Feghali, Matthew Vaugh ºi încã cinci producãtori asociaþi sau executivi. Riscul unui eºec prin implozie era mare, având în vedere atât aspectul semi-închis în sine, "familial" (deci foarte subiectiv), al întreprinderii, cât ºi viteza ei de desfãºurare - dar, fãrã îndoialã în bunã mãsurã datoritã contribuþiilor dramaturgice ale scenariºtilor Jane Goldman ºi Matthew Vaughn, ca ºi încredinþãrii regiei acestuia din urmã, miracolul s-a produs (cã tot suntem în lumea basmului!): printre atâtea minunãþii ºi nãstruºnicii câte produc pe bandã rulantã studiourile de filme americane în ultimii zece-douãzeci de ani, de când tehnica efectelor speciale digitalizate a deschis literalmente porþile tuturor posibilitãþilor, "Stardust" se evidenþiazã ca un basm cinematografic de o calitate, decenþã ºi bun gust impresionante.
Motivele sunt cât se poate de clare: povestea porneºte de la un roman fantastic inteligent, care se adreseazã în mod sincer ºi onest, fãrã compromisri, tuturor categoriilor de vârstã, prin abordarea abilã a principalelor ingrediente din reþetarul poveºtilor cu vrãjitori ºi zâne, printr-o echilibratã perspectivã contemporanã. Amplasarea acþiunii undeva într-un generic secol al XIX-lea (cum ar sugera telescopul din prima secvenþã ºi majoritatea elementelor de costume ºi decoruri) o fac accesibilã mentalitãþii moderne, creând totodatã ºi distanþarea optimã pentru romantismul retro propriu genului. Pornind de aici, scenariul se articuleazã precis ºi flexibil, oferind spectatorilor regalul unei aventuri heoric-fantasy trepidante, structuratã riguros ºi asezonatã cu umor de calitate la tot pasul. Convenþiile mitice ºi ludice sunt atât de precis aplicate, încât nimeni nu strâmbã din nas la vederea unei stele cãzute pe Pãmânt care este o frumoasã domniþã (Yvaine - Claire Danes), menitã sã strãluceascã (dar numai cât e împlinitã în dragoste, cãci "o stea cu inima frântã nu poate strãluci"), a unei corãbii-zeppelin care pescuieºte fulgere ca sã le vândã prin târguri, ºi a multor alte asemenea produse ale celei mai debordante imaginaþii de care pot da dovadã Gaiman ºi ai lui, ducându-ne adesea cu gândul la viziunile sans frontières ale lui Brussolo. Regia lui Vaughn e exactã ca un ceasornic ºi are marele merit de a construi o concepþie cinematograficã spectaculoasã fãrã a fi spectacularã: efectele speciale, neînfrânate aºa cum se cuvine în zilele noastre (mai ales când suntem în plin fairy-tale), nu au nimic gratuit, ostentativ sau kitschos, reuºind sã parcurgã cu deplinã dezinvolturã distanþele dintre lumi, dimensiuni ºi universuri (întru totul lãudabile vertiginoasele salturi prin spaþiu de la început - ºi abandonate imediat ce regisorul a simþit cã-ºi fãcuserã datoria). Pe deplin coerent ºi verosimil în imposibilitatea sa fantasmagoricã, universul conceput de Gaiman ºi Vaughn este filmat de acesta din urmã cu o combinaþie perfectã de dibãcie ºi haz, fãcându-le mereu cu ochiul spectatorilor ºi luându-se singur peste picior. Formeazã o echipã adorabilã cei ºapte fraþi care se tot asasineazã între ei pentru a moºteni tronul, atingând punctul culminant o datã cu moartea celui din urmã - secvenþa cu pãpuºa de tip voodoo aminteºte inevitabil de "Ratatouille" (sau viceversa), fiind la fel de iscusitã ºi amuzantã. Personal, aº plasa pe locul doi echipajul de piraþi al Cãpitanului Shakespeare (Robert De Niro, cam manierizat din pãcate, având aerul cã-ºi þine cele câteva expresii faciale verificate ºi confirmate undeva într-un folder de unde le scoate la comandã), cu permanentele sale licenþiozitãþi drãgãlaºe, urmat de obsesiile cochete ale celor trei vrãjitoare mereu în goanã dupã încã o porþie de tinereþe veºnicã: delicioasã ca de obicei, Michelle Pfeiffer, (de o frumuseþe nemuritoare la cei aproape cincizeci de ani ai ei, ºi de o urâþenie fermecãtoare sub machiajul scorpiei seculare cu vrãjile de întinerire consumate ca bateriile), secondatã de Sarah Alexader ºi Joanna Scanlan. La capitolul guest stars îi mai regãsim pe Peter O'Toole, în singulara apariþie a regelui muribund, ºi pe rafinatul Ian McKellen, ca voce a povestitorului. Charlie Cox se achitã onorabil de partitura eroului, compunând tandemuri credibile cu Sienna Miller ºi mai ales Claire Danes.
Multe n-ar mai fi de spus, fãrã a intra în detalii migãloase de interes mai mult profesional. Dar, ca o concluzie, îndrãznesc sã presupun cã "Stardust" are mari ºanse sã prindã inclusiv la o bunã parte din publicul care altminteri ar ridica din umeri la adresa basmelor (literare ºi cinematografice deopotrivã) - ºi dintr-un motiv cât se poate de legitim: pentru cã poartã marca profesionalismului ºi, înainte de toate, e simþit ºi lucrat cu mult har.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
19 octombrie, 2007, h. 01:15-02:48
Bucureºti, România