StefanDo
12 Oct 2007, 18:51
Traseul lui Albastru inchis aproape negru de-acasa pana la a ajunge unul dintre cele doua filme spaniole din cinematografele noastre a fost unul destul de lung (a durat aproape un an) si deloc obscur: premiul publicului la TIFF, trei premii Goya si trofeul Label Europe Cinemas la Venetia (in ordine invers cronologica). Unul dintre cele mai apreciate titluri iberice ale anului, AIAN este un film de debut, regizat de (pana acum) necunoscutul Daniel Sanchez Arevalo.
Dupa o serie de scurte cu titluri tehnice (Fisica II, Profilaxis etc), Arevalo devine poetic, entuziasmant si induiosator cu Azul oscuro casi nero, in care se dezlantuie si ne dezlantuie cu o vioiciune contagioasa. Cu un scenariu bezmetic scris de acelasi „nou Almodovar” (eticheta i-a fost urgent aplicata regizorului), "Albastru inchis aproape negru" e un film colorat, deloc "inchis", ci luminos si plin de optimism. Film despre tot ceea ce facem macinati de indoiala in fata prea multor perspective (sau in fata aparentei lipse de perspective?), Azul oscuro discuta frenetic, cu candoare si umor, despre o lume in care totul e posibil: tatii au atacuri cerebrale si ascund conturi babane, fiii fac sex in inchisoare pentru a face fii fratilor, prietenii isi descopera sexualitatea cu ajutorul masorilor care presteaza felatiuni tatilor, iar totul este analizat, disecat sau, si mai simplu, trecut sub tacere, in indelungi si amuzante conversatii ce au loc pe acoperisurile cladirilor. Daca ar fi sa te iei dupa Arevalo, tot ce nu s-ar putea intampla sfarseste inevitabil (sau inexorabil!) sa se intample.
Pe afisul original, titlul este scris intr-un singur cuvant, de parca ar trebui pronuntat dintr-o suflare. Asa se petrec si evenimentele din film, care aluneca extrem de usor, fara hopuri, dar cu surprize si momente de un haz nebun. Povestea tanarului Jorge (Quim Gutierrez, premiu Goya pentru debut), obligat de atacul cerebral al tatalui sau sa-i preia acestuia insipida functie de portar intr-un bloc de apartamente, se dezvaluie sprinten, intr-un mediu si cu un stil lipsite de rezerve si inhibitii, in care decizii definitive se iau cu usurinta cu care rotesti un robinet de chiuveta. Deci "Don't worry, be happy" pe spaniola.
Fratele lui Jorge, Antonio (Antonio de la Torre, il stiti din Volver, unde sfarseste hacuit de cutitul muzicalei Penelope Cruz), este in inchisoare, unde o intalneste (la un cerc de teatru!) pe frumoasa Paula (Marta Etura), care vede in el mai mult un automat de spermatozoizi. Miza e mare: daca ramane insarcinata, Paula va fi transferata intr-o alta sectie a inchisorii, mai putin periculoasa. Dar Antonio afla ca nu poate avea copii, asa ca-i cere un favor fratelui sau.... Cu ochii deschisi de tot mai neasteptatele evenimente care-i guverneaza viata, Jorge realizeaza ca este stapanul propriului sau destin si-si revizuieste elanurile taiate initial de chinul de a-si ingriji tatal exilat in propria sa lume.
Dar mai interesant si categoric mai distractiv decat atasantul Jorge este prietenul sau cel mai bun si partenerul de discutii cocotate pe acoperis, Israel (Raul Arevalo, care joaca si in cealalta pelicula spaniola a anului, Ploaie de vara). De o amoralitate daramatoare, Israel isi petrece timpul tragand cu ochiul la ferestrele vecinilor si trimitand plicuri. Cu fotografii! Din cele deloc placute pentru protagonisti, care prefera sa-i lase fotografului anonim recompense grase, pentru a face totul uitat.
Personaj reprezentativ pentru chimia exploziv-coroziva a filmului, Israel subliniaza tocmai acea "potentialitate" care fascineaza la Arevalo: Albastru... este o galeata de samburi, tine numai de tine s-o transformi intr-o livada.
Dupa o serie de scurte cu titluri tehnice (Fisica II, Profilaxis etc), Arevalo devine poetic, entuziasmant si induiosator cu Azul oscuro casi nero, in care se dezlantuie si ne dezlantuie cu o vioiciune contagioasa. Cu un scenariu bezmetic scris de acelasi „nou Almodovar” (eticheta i-a fost urgent aplicata regizorului), "Albastru inchis aproape negru" e un film colorat, deloc "inchis", ci luminos si plin de optimism. Film despre tot ceea ce facem macinati de indoiala in fata prea multor perspective (sau in fata aparentei lipse de perspective?), Azul oscuro discuta frenetic, cu candoare si umor, despre o lume in care totul e posibil: tatii au atacuri cerebrale si ascund conturi babane, fiii fac sex in inchisoare pentru a face fii fratilor, prietenii isi descopera sexualitatea cu ajutorul masorilor care presteaza felatiuni tatilor, iar totul este analizat, disecat sau, si mai simplu, trecut sub tacere, in indelungi si amuzante conversatii ce au loc pe acoperisurile cladirilor. Daca ar fi sa te iei dupa Arevalo, tot ce nu s-ar putea intampla sfarseste inevitabil (sau inexorabil!) sa se intample.
Pe afisul original, titlul este scris intr-un singur cuvant, de parca ar trebui pronuntat dintr-o suflare. Asa se petrec si evenimentele din film, care aluneca extrem de usor, fara hopuri, dar cu surprize si momente de un haz nebun. Povestea tanarului Jorge (Quim Gutierrez, premiu Goya pentru debut), obligat de atacul cerebral al tatalui sau sa-i preia acestuia insipida functie de portar intr-un bloc de apartamente, se dezvaluie sprinten, intr-un mediu si cu un stil lipsite de rezerve si inhibitii, in care decizii definitive se iau cu usurinta cu care rotesti un robinet de chiuveta. Deci "Don't worry, be happy" pe spaniola.
Fratele lui Jorge, Antonio (Antonio de la Torre, il stiti din Volver, unde sfarseste hacuit de cutitul muzicalei Penelope Cruz), este in inchisoare, unde o intalneste (la un cerc de teatru!) pe frumoasa Paula (Marta Etura), care vede in el mai mult un automat de spermatozoizi. Miza e mare: daca ramane insarcinata, Paula va fi transferata intr-o alta sectie a inchisorii, mai putin periculoasa. Dar Antonio afla ca nu poate avea copii, asa ca-i cere un favor fratelui sau.... Cu ochii deschisi de tot mai neasteptatele evenimente care-i guverneaza viata, Jorge realizeaza ca este stapanul propriului sau destin si-si revizuieste elanurile taiate initial de chinul de a-si ingriji tatal exilat in propria sa lume.
Dar mai interesant si categoric mai distractiv decat atasantul Jorge este prietenul sau cel mai bun si partenerul de discutii cocotate pe acoperis, Israel (Raul Arevalo, care joaca si in cealalta pelicula spaniola a anului, Ploaie de vara). De o amoralitate daramatoare, Israel isi petrece timpul tragand cu ochiul la ferestrele vecinilor si trimitand plicuri. Cu fotografii! Din cele deloc placute pentru protagonisti, care prefera sa-i lase fotografului anonim recompense grase, pentru a face totul uitat.
Personaj reprezentativ pentru chimia exploziv-coroziva a filmului, Israel subliniaza tocmai acea "potentialitate" care fascineaza la Arevalo: Albastru... este o galeata de samburi, tine numai de tine s-o transformi intr-o livada.