Pitbull
11 Sep 2007, 00:51
"Ratatouille" - Quo vadis, Walt Méliès?
This is the question!
Norman MacLaren desena cu penelul gãini pe fotogramele de peliculã.
Walt Disney avea o echipã întreagã care picta pe folii de acetofan.
Supervizoarea procesului de simulare pentru "Ratatouille", Christine Wagoner, ne informeazã: "Am avut fiºiere uriaºe doar pentru blanã!"
Mi s-a pãrut cel mai semnificativ detaliu privind cotitura pe care o marcheazã "Ratatouille" în filmul de animaþie - ºi, îndrãznesc sã presupun, în imageria cinematograficã în general.
Dar, sã nu ne pripim. Sã începem cu începutul.
Ar fi absurd sã povestim, fie ºi doar parþial, scenariul. Articulaþiile precise între reperele epice, relaþionarea dinamicã ºi inventivã a personajelor, construcþia atent elaboratã a povestirii ºi a tensiunii, treptele dramaturgice, surprizele, loviturile de teatru (unele de o înduioºãtoare previzibilitate melodramaticã - voitã, cred, ca în cazul dezvãluirii despre Linguini) - toate fac din story-ul ratatouillian un deliciu care meritã sã fie savurat proaspãt. Chiar dacã deja cunoaºteþi unele date de bazã ale povestirii, staþi liniºtiþi: vã va cuceri totuºi, prin bogãþia ei, prin rafinamentul intelectual, prin ingeniozitatea zglobie a detaliilor, prin vioiciunea sprinþarã a naraþiunii.
Pe scurt: un scenariu beton-(articulat)-armat, comis de acelaºi Brad Bird care se avântã ºi la regie, cu concursul lui Jan Pinkava.
La regie, care va sã zicã...
Cea atât de specialã ºi specificã în cazul filmului de animaþie - acea regie care trebuie sã preia toatã încãrcãtura esteticã moºtenitã de la Cehov ºi Griffith, de la Gordon Craig ºi Eisenstein, de la Vachtangov ºi René Clair, de la Peter Brook ºi Fritz Lang... pentru a o reºapa, remodela ºi reitera cu mijloace eminamente grafice. Noroc cã, la început de tot, a existat un Georges Méliès, cam scamator de la mama lui, pentru care filmul însemna în primul rând magie - adicã, Lumière plus Robert Houdin, fotografie plus picturã, sinceritate plus ºmecherie. Lansatã sub semnul lui, arta cinematograficã ºi-a bazat mereu sustentaþia pe aripa realitãþii ºi cea a iluziei - sub aceasta din urmã gestând, de la deceniu la deceniu ºi de la cloºti la extratereºti, cea care a ajuns sã fie numitã, pe bunã dreptate, "a opta artã": animaþia.
Zeci de ani de-a rândul, posibilitãþile fizice ºi tehnice au integrat filmul de animaþie într-un context cât se poate de precis - bidimensional ºi foarte "plastic" (în genere, polarizat între caricatural ºi pictural). Numai cã, în timp, inevitabilul s-a produs, iar tehnica animaþiei a dobândit treptat capacitatea de a imita realitatea materialã la un nivel tot mai apropiat de perfecþiune. Recunosc cã am fost ºocat, în 1996, sã constat cã oraºul însorit, cu clãdiri, copaci, strãzi ºi maºini, din "Toy Story", pe care vãzând în fugã trailerul îl crezusem un decor real pentru personajele animate, era de fapt desenat la rândul lui. Personal, pentru mine acela a fost primul caz de simulare cvasi-perfectã a realitãþii cu mijloacele animaþiei - implicând nu numai tridimensionalitate, volum ºi valoraþie, ci ºi iluminare, profunzime, personalitate completã a respectivului univers. Din acel moment, toate animaþiile asistate de computer s-au înscris într-o altã paradigmã - ºi am senzaþia cã "Ratatouille" jaloneazã un nou punct de rãscruce (nu atât la nivelul tehnicii, cât al esteticii).
Începusem sã vorbim despre regie - cum, va sã zicã, aduci pe ecran, cu mijloace grafice, ºobolani, oameni, mâncãruri gourmet, bucãtãrie industrialã, salon de restaurant select ºi-n jur ditamai Parisul? Deja nu ne mai intereseazã cã personajele se miºcã firesc, cã apa are reflexe realiste, cã lumina cade logic ºi se reflectã ca-n viaþã. Toate astea au devenit rutinã. Iar Brad Bird nu-ºi mai pierde vremea cu detaliile de rutinã (care cad în sarcina acelor oameni minunaþi cu computerele lor zburãtoare), ci face, pur ºi simplu, artã.
Ca sã nu copiez aici paginile întregi din caietul de presã în care sunt descrise studiile, experimentele, documentarea, tatonãrile, explorãrile ºi descoperirile echipei de creaþie, în raport cu ceea ce înseamnã artã culinarã, ambianþã conservator-tradiþionalã, atmosferã, arome, miresme, inefabil, voi spune numai cã universul construit aici de maeºtrii de la Pixar e inepuizabil. Nu conteneºti niciodatã sã-i descoperi valenþele ºi fineþurile. Ca sã ne rezumãm numai la decorul principal al povestirii, bucãtãria (eludând casa de la þarã, canalizarea, strãzile Parisului, etc., etc.), ajunge sã spunem cã autorii au creat un spaþiu complex ºi viu, pe cât de palpabil pe atât de angajant: o bucãtãrie de restaurant, cu toate complicaþiile sale, care din perspectiva unui ºobolan devine o adevãratã lume - ispititoare ºi terifiantã, incitantã ºi înspãimântãtoare, presãratã la tot pasul cu cele mai fascinante atracþii ºi cele mai letale primejdii. Arta regisorului de a depãna povestea în acest decor este atât de substanþialã, încât momentele de maxim suspense (închiderea lui Rémi în cuptor, numeroasele slalomuri printre cuþite ºi alte ustensile, etc.) devin la fel de convingãtoare ca sub bagheta unui Hitchcock sau Spielberg. Umorul inteligent ºi ingenios, cursiv-frenetic în dinamicele slalomuri ale eroului, sau împiedicat-abracadabrant în momentele de manipulare a lui Linguini, se situeazã mereu în contrapunct cu paternalismul duios al lui Gusteau, frãmântãrile sentimentale ale Collettei sau posomorala morbidã a lui Ego. La drept vorbind, se impune sã remarcãm cã trucul central al poveºtii face toþi banii: ºobolanul maestru culinar care acþioneazã manipulându-l pe ucenicul gunoier prin tragere de pãr e pe cât de originalã, pe atât de aiuritã - în sensul cel mai bun al cuvântului. Nu întâmplãtor, singurele specimene spectatoriceºti care au strâmbat din nas la adresa ei fãceau parte din categoria pentru care umorul e o abstracþie pe veci inaccesibilã.
Prin aceeaºi zonã a comparaþiilor de-amorul artei, bazate pe doze nesãnãtoase de snobism cadaveric, au palpitat ºi unele paralelificãri neghioabe cu recentul "The Simpsons Movie". Orice apropiere e nu numai de prisos, ci totalmente neavenitã. Ca sã rãmânem în ton cu contextul, sunt cu totul alte mâncãruri de peºte. "Simpsons" este o francizã, un brand, o marcã uriaºã, consacratã, consistentã, unicã ºi inimitabilã, pe când "Ratatouille" nu e decât o excelentã poveste de sine stãtãtoare. La "Simpsons", cum am spus ºi în deschiderea analizei, râzi de te prãpãdeºti - râzi ca un nebun, râzi de ei, de tine ºi de lume în general. La "Ratatouille" zâmbeºti - calm, fericit, cu deliciu ºi savoare. Pânã ºi punctul culminant al filmului, ºi cea mai inspiratã poantã - evidenta trimitere la madlena proustianã ataºatã specialitãþii culinare ratatouille - te face sã râzi cu poftã, da, dar nu tãvãlindu-te pe jos, ci mai degrabã cu un ºugubãþ aer de connaisseur. Nu întâmplãtor, secvenþa respectivã evolueazã în jurul unui personaj însufleþit de vocea lui Peter O'Toole!
Cum însã nimeni ºi nimic nu e perfect, mã vãd nevoit sã remarc cã cel mai puþin convingãtoare din tot filmul rãmân, din pãcate, mãºtile personajelor ºobolãneºti - o combinaþie neinspiratã, aº zice, între realism ºi caricaturã, care nu convinge. Pãcat - ar fi fost cu adevãrat un tur de forþã, dacã Rémi, Émile ºi ceilalþi erau la fel de expresivi ºi fermecãtori ca tagma bucãtarilor umani.
De asemenea, am început prin a ridica în slãvi scenariul, dar obiectivitatea mã obligã sã taxez stângãcia din final, când douã sub-ploturi cu pondere majorã (deznodãmântul poveºtii cu inspectorul sanitar, ºi recrutarea lui Ego în gaºca "celor buni") se rezolvã expediat ºi rezumativ, în contradicþie cu dezvoltarea dramaturgicã meticuloasã de pânã atunci.
Însã aspectul cel mai semnificativ, aº zice, rãmâne cel pe care l-am abordat în prima parte a acestei analize. Nu încape nici o îndoialã cã "Ratatouille" face parte din acele filme care tatoneazã, incipient dar nu timid, viitorul drum al esteticii cinematografice în epoca "tuturor posibilitãþilor". Deja nu ne mai intereseazã, ca spectatori, câþi giga au ocupat fiºierele de blanã ale animatorilor - vedem cã blãniþele ºobolanilor se miºcã firesc ºi le asimilãm din mers. Ceea ce ne preocupã e sã trecem dincolo de nivelul noii blazãri în raport cu efectele speciale, grafica pe computer ºi perfecþiunea credibilitãþii, ºi sã începem descifrarea unei noi estetici a imaginii de film. Iar "Ratatouille", în cheia sa glumeþ-nebunaticã, oferã mãcar schiþa unui posibil rãspuns.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 septembrie, 2007, h. 21:45-23:04
Bucureºti, România
This is the question!
Norman MacLaren desena cu penelul gãini pe fotogramele de peliculã.
Walt Disney avea o echipã întreagã care picta pe folii de acetofan.
Supervizoarea procesului de simulare pentru "Ratatouille", Christine Wagoner, ne informeazã: "Am avut fiºiere uriaºe doar pentru blanã!"
Mi s-a pãrut cel mai semnificativ detaliu privind cotitura pe care o marcheazã "Ratatouille" în filmul de animaþie - ºi, îndrãznesc sã presupun, în imageria cinematograficã în general.
Dar, sã nu ne pripim. Sã începem cu începutul.
Ar fi absurd sã povestim, fie ºi doar parþial, scenariul. Articulaþiile precise între reperele epice, relaþionarea dinamicã ºi inventivã a personajelor, construcþia atent elaboratã a povestirii ºi a tensiunii, treptele dramaturgice, surprizele, loviturile de teatru (unele de o înduioºãtoare previzibilitate melodramaticã - voitã, cred, ca în cazul dezvãluirii despre Linguini) - toate fac din story-ul ratatouillian un deliciu care meritã sã fie savurat proaspãt. Chiar dacã deja cunoaºteþi unele date de bazã ale povestirii, staþi liniºtiþi: vã va cuceri totuºi, prin bogãþia ei, prin rafinamentul intelectual, prin ingeniozitatea zglobie a detaliilor, prin vioiciunea sprinþarã a naraþiunii.
Pe scurt: un scenariu beton-(articulat)-armat, comis de acelaºi Brad Bird care se avântã ºi la regie, cu concursul lui Jan Pinkava.
La regie, care va sã zicã...
Cea atât de specialã ºi specificã în cazul filmului de animaþie - acea regie care trebuie sã preia toatã încãrcãtura esteticã moºtenitã de la Cehov ºi Griffith, de la Gordon Craig ºi Eisenstein, de la Vachtangov ºi René Clair, de la Peter Brook ºi Fritz Lang... pentru a o reºapa, remodela ºi reitera cu mijloace eminamente grafice. Noroc cã, la început de tot, a existat un Georges Méliès, cam scamator de la mama lui, pentru care filmul însemna în primul rând magie - adicã, Lumière plus Robert Houdin, fotografie plus picturã, sinceritate plus ºmecherie. Lansatã sub semnul lui, arta cinematograficã ºi-a bazat mereu sustentaþia pe aripa realitãþii ºi cea a iluziei - sub aceasta din urmã gestând, de la deceniu la deceniu ºi de la cloºti la extratereºti, cea care a ajuns sã fie numitã, pe bunã dreptate, "a opta artã": animaþia.
Zeci de ani de-a rândul, posibilitãþile fizice ºi tehnice au integrat filmul de animaþie într-un context cât se poate de precis - bidimensional ºi foarte "plastic" (în genere, polarizat între caricatural ºi pictural). Numai cã, în timp, inevitabilul s-a produs, iar tehnica animaþiei a dobândit treptat capacitatea de a imita realitatea materialã la un nivel tot mai apropiat de perfecþiune. Recunosc cã am fost ºocat, în 1996, sã constat cã oraºul însorit, cu clãdiri, copaci, strãzi ºi maºini, din "Toy Story", pe care vãzând în fugã trailerul îl crezusem un decor real pentru personajele animate, era de fapt desenat la rândul lui. Personal, pentru mine acela a fost primul caz de simulare cvasi-perfectã a realitãþii cu mijloacele animaþiei - implicând nu numai tridimensionalitate, volum ºi valoraþie, ci ºi iluminare, profunzime, personalitate completã a respectivului univers. Din acel moment, toate animaþiile asistate de computer s-au înscris într-o altã paradigmã - ºi am senzaþia cã "Ratatouille" jaloneazã un nou punct de rãscruce (nu atât la nivelul tehnicii, cât al esteticii).
Începusem sã vorbim despre regie - cum, va sã zicã, aduci pe ecran, cu mijloace grafice, ºobolani, oameni, mâncãruri gourmet, bucãtãrie industrialã, salon de restaurant select ºi-n jur ditamai Parisul? Deja nu ne mai intereseazã cã personajele se miºcã firesc, cã apa are reflexe realiste, cã lumina cade logic ºi se reflectã ca-n viaþã. Toate astea au devenit rutinã. Iar Brad Bird nu-ºi mai pierde vremea cu detaliile de rutinã (care cad în sarcina acelor oameni minunaþi cu computerele lor zburãtoare), ci face, pur ºi simplu, artã.
Ca sã nu copiez aici paginile întregi din caietul de presã în care sunt descrise studiile, experimentele, documentarea, tatonãrile, explorãrile ºi descoperirile echipei de creaþie, în raport cu ceea ce înseamnã artã culinarã, ambianþã conservator-tradiþionalã, atmosferã, arome, miresme, inefabil, voi spune numai cã universul construit aici de maeºtrii de la Pixar e inepuizabil. Nu conteneºti niciodatã sã-i descoperi valenþele ºi fineþurile. Ca sã ne rezumãm numai la decorul principal al povestirii, bucãtãria (eludând casa de la þarã, canalizarea, strãzile Parisului, etc., etc.), ajunge sã spunem cã autorii au creat un spaþiu complex ºi viu, pe cât de palpabil pe atât de angajant: o bucãtãrie de restaurant, cu toate complicaþiile sale, care din perspectiva unui ºobolan devine o adevãratã lume - ispititoare ºi terifiantã, incitantã ºi înspãimântãtoare, presãratã la tot pasul cu cele mai fascinante atracþii ºi cele mai letale primejdii. Arta regisorului de a depãna povestea în acest decor este atât de substanþialã, încât momentele de maxim suspense (închiderea lui Rémi în cuptor, numeroasele slalomuri printre cuþite ºi alte ustensile, etc.) devin la fel de convingãtoare ca sub bagheta unui Hitchcock sau Spielberg. Umorul inteligent ºi ingenios, cursiv-frenetic în dinamicele slalomuri ale eroului, sau împiedicat-abracadabrant în momentele de manipulare a lui Linguini, se situeazã mereu în contrapunct cu paternalismul duios al lui Gusteau, frãmântãrile sentimentale ale Collettei sau posomorala morbidã a lui Ego. La drept vorbind, se impune sã remarcãm cã trucul central al poveºtii face toþi banii: ºobolanul maestru culinar care acþioneazã manipulându-l pe ucenicul gunoier prin tragere de pãr e pe cât de originalã, pe atât de aiuritã - în sensul cel mai bun al cuvântului. Nu întâmplãtor, singurele specimene spectatoriceºti care au strâmbat din nas la adresa ei fãceau parte din categoria pentru care umorul e o abstracþie pe veci inaccesibilã.
Prin aceeaºi zonã a comparaþiilor de-amorul artei, bazate pe doze nesãnãtoase de snobism cadaveric, au palpitat ºi unele paralelificãri neghioabe cu recentul "The Simpsons Movie". Orice apropiere e nu numai de prisos, ci totalmente neavenitã. Ca sã rãmânem în ton cu contextul, sunt cu totul alte mâncãruri de peºte. "Simpsons" este o francizã, un brand, o marcã uriaºã, consacratã, consistentã, unicã ºi inimitabilã, pe când "Ratatouille" nu e decât o excelentã poveste de sine stãtãtoare. La "Simpsons", cum am spus ºi în deschiderea analizei, râzi de te prãpãdeºti - râzi ca un nebun, râzi de ei, de tine ºi de lume în general. La "Ratatouille" zâmbeºti - calm, fericit, cu deliciu ºi savoare. Pânã ºi punctul culminant al filmului, ºi cea mai inspiratã poantã - evidenta trimitere la madlena proustianã ataºatã specialitãþii culinare ratatouille - te face sã râzi cu poftã, da, dar nu tãvãlindu-te pe jos, ci mai degrabã cu un ºugubãþ aer de connaisseur. Nu întâmplãtor, secvenþa respectivã evolueazã în jurul unui personaj însufleþit de vocea lui Peter O'Toole!
Cum însã nimeni ºi nimic nu e perfect, mã vãd nevoit sã remarc cã cel mai puþin convingãtoare din tot filmul rãmân, din pãcate, mãºtile personajelor ºobolãneºti - o combinaþie neinspiratã, aº zice, între realism ºi caricaturã, care nu convinge. Pãcat - ar fi fost cu adevãrat un tur de forþã, dacã Rémi, Émile ºi ceilalþi erau la fel de expresivi ºi fermecãtori ca tagma bucãtarilor umani.
De asemenea, am început prin a ridica în slãvi scenariul, dar obiectivitatea mã obligã sã taxez stângãcia din final, când douã sub-ploturi cu pondere majorã (deznodãmântul poveºtii cu inspectorul sanitar, ºi recrutarea lui Ego în gaºca "celor buni") se rezolvã expediat ºi rezumativ, în contradicþie cu dezvoltarea dramaturgicã meticuloasã de pânã atunci.
Însã aspectul cel mai semnificativ, aº zice, rãmâne cel pe care l-am abordat în prima parte a acestei analize. Nu încape nici o îndoialã cã "Ratatouille" face parte din acele filme care tatoneazã, incipient dar nu timid, viitorul drum al esteticii cinematografice în epoca "tuturor posibilitãþilor". Deja nu ne mai intereseazã, ca spectatori, câþi giga au ocupat fiºierele de blanã ale animatorilor - vedem cã blãniþele ºobolanilor se miºcã firesc ºi le asimilãm din mers. Ceea ce ne preocupã e sã trecem dincolo de nivelul noii blazãri în raport cu efectele speciale, grafica pe computer ºi perfecþiunea credibilitãþii, ºi sã începem descifrarea unei noi estetici a imaginii de film. Iar "Ratatouille", în cheia sa glumeþ-nebunaticã, oferã mãcar schiþa unui posibil rãspuns.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 septembrie, 2007, h. 21:45-23:04
Bucureºti, România