Pitbull
21 Aug 2007, 21:44
"The Grudge 2" - Un almagam nipon în curs de globalizare
O.M.F.G.!!!
"Ce-i almagamu' ãsta?!" e exclamat tovarãºul profesor Costache Ciubotaru, pe-atunci operator la "Secretul cifrului" de Lucian Bratu (1959), pãºind pe platoul unde echipa de imagine pusese corpurile de iluminat pentru un cadru.
Cum în acele vremuri eram ocupat sã plutesc în lichidul amniotic, savurând ultimele luni dinaintea aventurãrii într-o lume populatã de Costachi Ciubotari ºi Takashi Shimizi (la singular, Shimizu), n-aveam a ºti dacã almagamu' exista ºi pe platou, sau doar în mintea (ºi lexicul) Ciubotarului.
Dar azi s-a întâmplat sã-mi simt mai abitir ca oricând ponderabilitatea, într-un fotoliu d-alea dure de multiplex, îndurând una sutã douã minute de almagam Shimizian cât se poate de real ºi de confirmat, spre limita suportabilitãþii tinzând doar în virtutea 'ºtoului fãcut de întregul corp de presã cinemacronicãreascã dornic a supravieþui cu un numãr acceptabil de neuroni nesiluiþi.
Cu siguranþã, este unul dintre acele cazuri speciale în care autorii (producãtor, scenarist, regisor, ºi ce s-o mai fi întâmplat sã-i cadã lui Dumnezeu din buzunare pe-acolo), se întreabã consecvent: "Ia sã vedem, mai cretini de-atâta putem fi?" (Rãspunsul l-aþi ghicit.) Adicã au fãcut un "Ju-on: The Grudge" în 2003, produs de Takashige Ikitse ºi bãgat în budã de acelaºi Takashi Shimizu. De bine, de rãu, varianta asta îºi adunase un numãr de fani, care i-au îngrãmãdit vreo opt steluþe pe IMDB, mai ales cã era cât de cât onestã, bazându-se pe extrapolarea horror a unei vechi credinþe japoneze: cã cicã dacã cineva moare asasinat în timp ce e furios, furia i se transformã într-un fel de entitate rãzbunãtoare (aºa, în general), care nu doar cã ºade la locul faptei (ca-n culturile occidentale), ci se mai ºi ia de om ºi face prãpãd ºi prin lume. Treacã-meargã - sã facã prãpãd acolo, la ei, nu la noi. Da' vezi dumneata cã, un an mai târziu, acelaºi Taka Ikitse, ce ºi-a zis: "Hai înc-odatã, sã mai punem niscaiva yeni la teºcherea!" - ºi l-a cooptat pe Sam Raimi (care periodic face dovada unor abisuri de imbecilitate de-a dreptul angoasante - mult mai horror decât propriile-i filme), ca sã înjghebe un remake scurt, la botul calului. Aºa c-au îmbârligat din nou povestea, punându-l pe unu' Stephen Susco sã rafistoleze story-ul lui Shimizu (da' regia i-au lãsat-o), corupând ºi niscaiva actorime americanã (Sarah Michelle Gellar, Grace Zabriskie ºi alþii), ºi au lãbãrþat-o prin tot Tokyo-ul, sub forma lui "The Grudge" (fãrã "Ju-on"). Dintr-un foc, au zburat vreo douã steluþe de la varianta iniþialã. Au vãzut ce bine le merge, ºi peste doi ani, hai s-o futem ºi mai abitir (tot Ikitse ºi Raimi, tot Susco ºi Shimizu, tot Sarah Michelle Gellar, care-apare ca sã moarã). IMDB-iºtii, conºtiincioºi, au reuºit sã-i încropeascã cu chin cu vai patru steluþe amãrâte, iar restul lumii dârdâie - cãci "The Grudge: 2", adicã "Râca Two", sau "Ranchiuna Doi", sau "Discordia Secundã" (ah, nu, "Capcana" i-au zis vajnicii românaºi, deºi nici urmã de capcanã-n toatã povestea), a ieºit ºi din casã, ºi din Tokyo, acum face urât prin State, ºi dupã cum se vede, a ajuns chiar ºi la noi - în Vitan ºi Eroii Revoluþiei ºi Vasile Milea, ºi prin cine ºtie ce malluri ale patriei o sã mai ruleze.
Deci, pe scurt, care-i chestia? Un mârlan îºi ia la refec nevasta cã i-a rasolit micul dejun. Nevasta se supãrã ºi-i toarnã uleiu-ncins în cap. Omu', mârlan-mârlan, da-l frige, aºa cã face: "Yeaaaaaaarrrggghhhhhh...!!!", chestie pe care femeia o rezolvã scurt, tot cu tigaia, tot în cap: "Boinggg!!!" Gata.
Douã fete de la un liceu internaþional din Tokyo o aduc în casa bântuitã pe-o a treia (Arielle Kebell), fraiera gãºtii, ca s-o sperie. (Nu vã forþaþi memoria, n-o sã vã amintiþi unde-aþi mai vãzut figura asta.) Evident, iese naºpa.
O tânãrã (Amber Tamblyn) vine din Pasadena la Tokyo, ca sã rezolve cumva boacãna fãcutã de sorã-sa (Sarah Michelle Gellar), care-a dat foc la o casã astfel ucigând ºi un tânãr, cicã (de fapt, voise sã exorcizeze coºmelia, chestie petrecutã-n filmu hãl dintâi), iar acum e-n spital, cu poliþia la uºã. Ele erau certate. (De ce? De chichi; truc ieftin ca sã dea "complexitate" relaþiei, mã-nþelegi.) Acum se-mpacã, drept pentru care sora o previne: "Sã nu intri în casa aia...!" (Righttt!) Cinci minute mai târziu, când iese din spital, fata se trezeºte cu sorã-sa fãcându-se fleaºcã pe trotuar în faþa ei.
Noroc c-un ziarist de treabã (Edison Chen) care se oferã s-o ajute, ºi-n continuare va tot blowupiza, ba butonând fotogramã cu fotogramã pe-o înregistrare video, ba chiar developând poze ca sã vadã mai bine fantomele - pânã iese stahia din tasa cu revelator ºi-l omoarã puþin.
Da' mai e ºi-un copil din State (Matthew Knight) care are o problemã cã i-a murit mama ºi ta-su (Christopher Cousins) ºi-a tras o logodnicã mult tânãrã (Jennifer Beals), care devine cea mai bunã prietenã a surorii lui mai mari (Sarah Roemer). ªi mai au ºi niºte vecini ciudaþi, printre care un personaj care mereu poartã hanorac cu glugã, ºi aia de-i dete consortului cu tigaia-n cap (adicã o sã-i dea mai acaná, cã fusese un flash-forward). Toþi ãºtia n-au nici o legãturã cu ãia din Japonia, decât cã fantomele de-acolo s-au exportat ºi-aici, ºi tulburã liniºtea locatarilor.
Deci iatã trei ploturi, care ba se-ntâlnesc, ba mai degrabã nu, da-n schimb se tot complicã (prin almagamare - cã "amalga..." nu pot sã zic). ªi se complicã degeaba, cãci creºtere, pauzã! Fantomele alea tot apar, tot apar, ºi mai devreme sau mai târziu, tot îi omoarã - exact ca-n viaþã! Cum îi omoarã? Pãi simplu: mai întâi, încep sã pârâie toate cele (prin pereþi, prin tavan, prin podele, toate fac scââârþ-vrrrr-criiiii-trosc de jur-împrejur, dovedind încã o datã cât de enervant poate fi sistemul dobly stereo când e folosit abuziv ºi prost); pe urmã, iese la înaintare fantoma-plod, care nu face decât sã se holbeze câte-o clipã, din unghere beznoase; în sfârºit, se implicã fantomãmica, pe nume Kayaku (Takako Fuji), care ºtie ce vrea de la viaþã (de la viaþa altora, cã pe-a ei a terminat-o bestia de bãrbatu-sãu): ea tot apare-n kimono alb mortuar, cu lungu-i pãr negru despletit sinistru (conotaþii de cult al morþilor japonezi ºi alte tradiþii ºi semnificaþii nipone aici, care pentru noi, evropenii, îºi consumã vizualitatea din vreo douã apariþii, maximum trei), ieºind în genere din fluide (cã-i Kayak, de!), cum ar fi cada de la baie, apa de pe duºumeaua inundatã, sau tasa de developat, ºi-ncet-încet cuprinde capul victimei cu mâinile-i livid-albãstrui sau chiar cu pãru-i pana-corbulúi, ºi-odatã face zvâccc! ºi smuciurleºte prada spre ea; soundtracku' zbiarã, monteurul taie, ºi-ncepe altã secvenþã.
Cum de la un moment dat unele personaje criminalizate pe parcurs de nefericita asta încep sã aparã din nou, aºijderea albãstrui ºi holbate, deducem cã beleaua se rãspândeºte ca un virus, globalizându-se conºtiincios, ºi-n curând serialul îºi va da mâna cu ãla cu câte "28 (...) After" (zile, sãptãmâni, etc.). Dar nu apucãm sã ne convingem, cã-ntre timp au murit toate personajele pe care le cunoscuserãm (aºa, pe rând; nu tu creºtere dramaticã, nu tu luptã cu punct culminant, nu tu nimic) ºi când n-a mai rãmas nimeni de lichidat, începe genericul final.
Da' nu-i nimic, cã dacã dai un IMDB, ce gãseºti?
"The Grudge: 3" (2008)
OMFG!!!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 august, 2007, h. 21:30-22:12
Bucureºti, România
O.M.F.G.!!!
"Ce-i almagamu' ãsta?!" e exclamat tovarãºul profesor Costache Ciubotaru, pe-atunci operator la "Secretul cifrului" de Lucian Bratu (1959), pãºind pe platoul unde echipa de imagine pusese corpurile de iluminat pentru un cadru.
Cum în acele vremuri eram ocupat sã plutesc în lichidul amniotic, savurând ultimele luni dinaintea aventurãrii într-o lume populatã de Costachi Ciubotari ºi Takashi Shimizi (la singular, Shimizu), n-aveam a ºti dacã almagamu' exista ºi pe platou, sau doar în mintea (ºi lexicul) Ciubotarului.
Dar azi s-a întâmplat sã-mi simt mai abitir ca oricând ponderabilitatea, într-un fotoliu d-alea dure de multiplex, îndurând una sutã douã minute de almagam Shimizian cât se poate de real ºi de confirmat, spre limita suportabilitãþii tinzând doar în virtutea 'ºtoului fãcut de întregul corp de presã cinemacronicãreascã dornic a supravieþui cu un numãr acceptabil de neuroni nesiluiþi.
Cu siguranþã, este unul dintre acele cazuri speciale în care autorii (producãtor, scenarist, regisor, ºi ce s-o mai fi întâmplat sã-i cadã lui Dumnezeu din buzunare pe-acolo), se întreabã consecvent: "Ia sã vedem, mai cretini de-atâta putem fi?" (Rãspunsul l-aþi ghicit.) Adicã au fãcut un "Ju-on: The Grudge" în 2003, produs de Takashige Ikitse ºi bãgat în budã de acelaºi Takashi Shimizu. De bine, de rãu, varianta asta îºi adunase un numãr de fani, care i-au îngrãmãdit vreo opt steluþe pe IMDB, mai ales cã era cât de cât onestã, bazându-se pe extrapolarea horror a unei vechi credinþe japoneze: cã cicã dacã cineva moare asasinat în timp ce e furios, furia i se transformã într-un fel de entitate rãzbunãtoare (aºa, în general), care nu doar cã ºade la locul faptei (ca-n culturile occidentale), ci se mai ºi ia de om ºi face prãpãd ºi prin lume. Treacã-meargã - sã facã prãpãd acolo, la ei, nu la noi. Da' vezi dumneata cã, un an mai târziu, acelaºi Taka Ikitse, ce ºi-a zis: "Hai înc-odatã, sã mai punem niscaiva yeni la teºcherea!" - ºi l-a cooptat pe Sam Raimi (care periodic face dovada unor abisuri de imbecilitate de-a dreptul angoasante - mult mai horror decât propriile-i filme), ca sã înjghebe un remake scurt, la botul calului. Aºa c-au îmbârligat din nou povestea, punându-l pe unu' Stephen Susco sã rafistoleze story-ul lui Shimizu (da' regia i-au lãsat-o), corupând ºi niscaiva actorime americanã (Sarah Michelle Gellar, Grace Zabriskie ºi alþii), ºi au lãbãrþat-o prin tot Tokyo-ul, sub forma lui "The Grudge" (fãrã "Ju-on"). Dintr-un foc, au zburat vreo douã steluþe de la varianta iniþialã. Au vãzut ce bine le merge, ºi peste doi ani, hai s-o futem ºi mai abitir (tot Ikitse ºi Raimi, tot Susco ºi Shimizu, tot Sarah Michelle Gellar, care-apare ca sã moarã). IMDB-iºtii, conºtiincioºi, au reuºit sã-i încropeascã cu chin cu vai patru steluþe amãrâte, iar restul lumii dârdâie - cãci "The Grudge: 2", adicã "Râca Two", sau "Ranchiuna Doi", sau "Discordia Secundã" (ah, nu, "Capcana" i-au zis vajnicii românaºi, deºi nici urmã de capcanã-n toatã povestea), a ieºit ºi din casã, ºi din Tokyo, acum face urât prin State, ºi dupã cum se vede, a ajuns chiar ºi la noi - în Vitan ºi Eroii Revoluþiei ºi Vasile Milea, ºi prin cine ºtie ce malluri ale patriei o sã mai ruleze.
Deci, pe scurt, care-i chestia? Un mârlan îºi ia la refec nevasta cã i-a rasolit micul dejun. Nevasta se supãrã ºi-i toarnã uleiu-ncins în cap. Omu', mârlan-mârlan, da-l frige, aºa cã face: "Yeaaaaaaarrrggghhhhhh...!!!", chestie pe care femeia o rezolvã scurt, tot cu tigaia, tot în cap: "Boinggg!!!" Gata.
Douã fete de la un liceu internaþional din Tokyo o aduc în casa bântuitã pe-o a treia (Arielle Kebell), fraiera gãºtii, ca s-o sperie. (Nu vã forþaþi memoria, n-o sã vã amintiþi unde-aþi mai vãzut figura asta.) Evident, iese naºpa.
O tânãrã (Amber Tamblyn) vine din Pasadena la Tokyo, ca sã rezolve cumva boacãna fãcutã de sorã-sa (Sarah Michelle Gellar), care-a dat foc la o casã astfel ucigând ºi un tânãr, cicã (de fapt, voise sã exorcizeze coºmelia, chestie petrecutã-n filmu hãl dintâi), iar acum e-n spital, cu poliþia la uºã. Ele erau certate. (De ce? De chichi; truc ieftin ca sã dea "complexitate" relaþiei, mã-nþelegi.) Acum se-mpacã, drept pentru care sora o previne: "Sã nu intri în casa aia...!" (Righttt!) Cinci minute mai târziu, când iese din spital, fata se trezeºte cu sorã-sa fãcându-se fleaºcã pe trotuar în faþa ei.
Noroc c-un ziarist de treabã (Edison Chen) care se oferã s-o ajute, ºi-n continuare va tot blowupiza, ba butonând fotogramã cu fotogramã pe-o înregistrare video, ba chiar developând poze ca sã vadã mai bine fantomele - pânã iese stahia din tasa cu revelator ºi-l omoarã puþin.
Da' mai e ºi-un copil din State (Matthew Knight) care are o problemã cã i-a murit mama ºi ta-su (Christopher Cousins) ºi-a tras o logodnicã mult tânãrã (Jennifer Beals), care devine cea mai bunã prietenã a surorii lui mai mari (Sarah Roemer). ªi mai au ºi niºte vecini ciudaþi, printre care un personaj care mereu poartã hanorac cu glugã, ºi aia de-i dete consortului cu tigaia-n cap (adicã o sã-i dea mai acaná, cã fusese un flash-forward). Toþi ãºtia n-au nici o legãturã cu ãia din Japonia, decât cã fantomele de-acolo s-au exportat ºi-aici, ºi tulburã liniºtea locatarilor.
Deci iatã trei ploturi, care ba se-ntâlnesc, ba mai degrabã nu, da-n schimb se tot complicã (prin almagamare - cã "amalga..." nu pot sã zic). ªi se complicã degeaba, cãci creºtere, pauzã! Fantomele alea tot apar, tot apar, ºi mai devreme sau mai târziu, tot îi omoarã - exact ca-n viaþã! Cum îi omoarã? Pãi simplu: mai întâi, încep sã pârâie toate cele (prin pereþi, prin tavan, prin podele, toate fac scââârþ-vrrrr-criiiii-trosc de jur-împrejur, dovedind încã o datã cât de enervant poate fi sistemul dobly stereo când e folosit abuziv ºi prost); pe urmã, iese la înaintare fantoma-plod, care nu face decât sã se holbeze câte-o clipã, din unghere beznoase; în sfârºit, se implicã fantomãmica, pe nume Kayaku (Takako Fuji), care ºtie ce vrea de la viaþã (de la viaþa altora, cã pe-a ei a terminat-o bestia de bãrbatu-sãu): ea tot apare-n kimono alb mortuar, cu lungu-i pãr negru despletit sinistru (conotaþii de cult al morþilor japonezi ºi alte tradiþii ºi semnificaþii nipone aici, care pentru noi, evropenii, îºi consumã vizualitatea din vreo douã apariþii, maximum trei), ieºind în genere din fluide (cã-i Kayak, de!), cum ar fi cada de la baie, apa de pe duºumeaua inundatã, sau tasa de developat, ºi-ncet-încet cuprinde capul victimei cu mâinile-i livid-albãstrui sau chiar cu pãru-i pana-corbulúi, ºi-odatã face zvâccc! ºi smuciurleºte prada spre ea; soundtracku' zbiarã, monteurul taie, ºi-ncepe altã secvenþã.
Cum de la un moment dat unele personaje criminalizate pe parcurs de nefericita asta încep sã aparã din nou, aºijderea albãstrui ºi holbate, deducem cã beleaua se rãspândeºte ca un virus, globalizându-se conºtiincios, ºi-n curând serialul îºi va da mâna cu ãla cu câte "28 (...) After" (zile, sãptãmâni, etc.). Dar nu apucãm sã ne convingem, cã-ntre timp au murit toate personajele pe care le cunoscuserãm (aºa, pe rând; nu tu creºtere dramaticã, nu tu luptã cu punct culminant, nu tu nimic) ºi când n-a mai rãmas nimeni de lichidat, începe genericul final.
Da' nu-i nimic, cã dacã dai un IMDB, ce gãseºti?
"The Grudge: 3" (2008)
OMFG!!!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 august, 2007, h. 21:30-22:12
Bucureºti, România