Pitbull
21 Jun 2007, 07:31
"Ocean's 13" - O rãzbunare ce n-a vãzut... Las Vegas-ul
Trechela trechelitã trechelizându-ºi trechelia ca trechineloza
N-aº vrea, dar trebuie. N-am încotro. Sunt nevoit. Deºi am mai folosit recent, în analizele filmelor "The Prestige" ºi "The Illusionist," rapeluri la celebrul "The Sting" al lui George Roy Hill, este inevitabilã revenirea la cea mai celebrã "Þeapã" (mai degrabã decât "Cacealma" - vezi ºi versiunea francezã: «L'Arnaque», cum pe bunã dreptate preciza Romulus Vulpescu) din istoria cinematografului. Dar, ca sã nu mã repet, vã invit sã meditaþi ºi la alte titluri de referinþã ale genului - bunãoarã «Le Cerveau», de Gérard Oury, «Sept hommes d'or», al lui Marco Vicario, neuitatul "How to Steal a Million", al titanului Wiliam Wyler, simontemplarianul "The Fiction Makers", de Roy Ward Baker, "Diamonds", de Menahem Golan, sau numeroase episoade cu subiect similar din "Mission: Impossible" (întâmplãtor, în România, serialul s-a lansat cu acea misiune în care trimiteau mâþu' dresat pe puntea suspendatã sã fure colierul) - sau, de ce nu, tot prin acea perioadã, serialul de bandã desenatã «Les Aristocrates», din «Pif Gadget». Toate fac parte din acelaºi gen: povestiri cu "misiuni imposibile" (de obicei, furturi) îndeplinite de câte o echipã heteroclitã, amuzantã, compusã din personalitãþi distincte ºi tensiuni interne creatoare, ºi care chiar ºi când dã cu stângu-n dreptu', tot ceas merge.
În siajul acestui onorabil gen de entertainment pur vine ºi serialul "Ocean..." care, din pãcate, dã ºi el cu stângu-n dreptu', da' decât ceas, merge mai mult clepsidrã - adicã, tot cu capu-n jos.
Primul episod, "Ocean's 11", fusese un exerciþiu onorabil, completat oarecum acceptabil de "Ocean's 12" - cã rãmãseserã niscai cozi de peºte la sfârºit. Dar, vorba neamþului, "alle gutte dinge sind drei" (adicã "toate lucrurile... aºa, sunt trei"), deci a trebuit musai sã scoatã ºi trechela - care, sãrmana, trechelitã rãu fiind, îºi trechelizeazã trechelia mai ceva ca trechineloza - nu, cã asta era cu "tri"... în fine.
Paraponul pleacã de la scenariu, care e inutil de încâlcit. Va sã zicã, marele rechin al cazinourilor, Willie Bank (Al Pacino), îl nenoroceºte pe concurentul sãu Reuben Tishkoff (Elliott Gould). De ce? De chichi - mai bine zis: 1) fiindcã poate; 2) ca sã avem un film. Aºa cã Danny Ocean (acelaºi George Clooney) îºi adunã gaºca veselã ºi pun la cale o rãzbunare ce n-a vãzut... Las Vegas-ul. ªi asta-i ceea ce vom vedea în film.
Primele secvenþe abundã în vorbãrie, încercând sã ne explice cam 10% din ce s-a întâmplat cu Bank ºi Tishkoff. Multe elipse, jargon financiar ºi de business, contãri pe "las-cã lumea ºtie", deci pricepem doar vreo 3%. În continuare, când Ocean ºi ai lui îºi încep pregãtirile, procedeul se repetã - de data asta, þinându-ne în ceaþã pe principiul "las' c-o sã vedeþi voi!" Foarte frumos, oricine ºtie cã e interzis ca într-un film, roman, etc., sã-þi arãþi toatã mâna de la început - dar întâiul sfert ale acestui 13 Oceanic e atât de confuz, încât când în sfârºit începi sã te lãmureºti cam ce miºcã ºi încotro, e cam prea târziu: te-a pierdut, ca spectator. De unde acum ar fi trebuit sã tragem aer în piept ºi sã ne zicem: "Mamããã, ia sã vedem ce-o sã se-ntâmple!", mai degrabã cugetãm: "Aha. Bine. Pãi... sã vedem..."
(Asta-mi aminteºte comentariul cuiva despre "Fântâna" lui Aronoffsky, în sensul cã, în prima jumãtate a filmului, te tot întrebi: "Ce se-ntâmpl-aicea, dom'le?", iar în a doua îþi tot spui: "A, da.")
Ei, ºi de la acest început stufos (ºi trenaaant, maicã, pic de haz ºi pic de nerv!) se trage toatã boala filmului - care comite un pãcat de neiertat pentru genul respectiv, al "misiunilor imposibile": marºeazã strict pe cartea spectacolului (oricum îndoielnic), eludând complet mecanismele logice ale acþiunii. Pãi, Brian ºi David, dragilor (Koppelman ºi Levien, ãia cu scenariul), ºi Steven (Soderbergh, ãla cu regia - ºi cu imaginea, cã noi suntem policalificaþi!), nu merge aºa! Nu merge sã imaginaþi o însãilãturã vagã ºi aproximativã de miºmaºuri, matrapazlâcuri ºi machiaverlâcuri, lãsatã doar în linii mari ºi punctatã pe ici pe colo cu câte-un momenþel din funcþionarea complicatei maºinãrii, pe ideea cã spectatorul o sã umple el golurile, cã-i bãiat bun. Spectatorul nu-i bãiat bun, spectatorul e un aparat psihologic pe care dacã nu-l respecþi, îl pierzi. Amintiþi-vã cum mergeau acele incredibile ceasornice ale lui Jim Phelps (Peter Graves), ale lui Simon Dermott (Peter O'Toole), ale inegalabililor Henry Gondorff ºi Johnny Hooker (Newman ºi Redford). Acolo era evident cã fiecare þeapã era gânditã pânã-n cele mai mici amãnunte, iar elementele alese spre explicitare se articulau atât de precis ºi sclipitor, încât elipsele se completau de la sine, ºi nu-þi mai rãmânea decât sã sufli: "Phiuuu... Bã-ccce le-a dat prin minte!" Aici, intriga e confuzã, cacealmalele scârþâie, subploturile abundã (cretinoid de inutil - ºi lipsit de imaginaþie - cel cu fabrica din Mexic unde se preparã plasticul pentru zaruri), dramaturgia se târãºte, iar regia e conºtiincioasã ºi atât - ºi complet lipsitã de har. Soderbergh ãsta filmeazã... bãi nene, de zici cã-l doare burta! Nu ºtiu dac-a vãzut cum plimba Scorsese camera peste jetoane, rulete, cãrþi, jackpoturi ºi toate cele în "Casino", sã zicem cã da - da' vorba aia: ºi la ce i-a folosit?
(ªi dacã tot suntem la Soderbergh, el semneazã ºi imaginea, cu pseudonimu-i "Peter Andrews"; frumos cã se vrea filmmaker total, da' ce se vede pe peliculã e un kitsch total - acelaºi ghiveci de culori suprasaturate, ceruri sinilii, lampadare super-portocalii, rochii roºii de zici cã-i Carrie White cu gãleata de sânge vãrsatã pe ea - aºa cã vã-nchipuiþi ce se-ntâmplã cu plastica filmului când intrãm în cazinou, care-i un univers kitsch prin definiþie. Jalea de pe lume!)
Culmea - singurul fir al tramei care poate fi urmãrit cap-coadã e ºi cel mai redundant: povestea inspectorului hotelier cãruia ºmecheraºii noºtri îi asigurã un sejur de infern la Bank. Ca sã nu mai spun cã diverse scamatorii, pe lângã cã-s tautologice, mai sunt marcate ºi de puericulturã - ãsta, puerilitate - ca de pildã seismograful de hohã împins sub nasul lui Bank în cel mai neverosimil mod, pentru a fi pus apoi la loc de cinste în cabinet - pentru cã are-n el camerã de monitorizare! Adicã, las-o jos cã gâgâie! (Ca sã nu mã repet.)
De fapt, secvenþa asta e simptomaticã - pentru cã filmul ni-l prezentase din start pe Bank ca pe un tip invincibil, nu numai putred de bogat, dar ºi impenetrabil cu tot cu fortãreaþa lui. Or, pe tot parcursul acþiunii marele baºtan reacþioneazã fix ca ultimul ageamiu, iar amicii noºtri intrã ca-n brânzã - sau, cã rog, ca-n caºcaval, pentru cã aproape fiecare truc dã greº, aºa cã ei aplicã "planul B", ºi-atuncea merge. A, ºi încã o chestie: cam la fiecare componentã a misiunii, expertul de resort declarã solemn: "N-o sã meargã în veci!", echipa insistã: "Hai te rugãm!", el se înduplecã, "Okay, daþi-mi un laptop", ºi peste cinci minute: "Gata, aºa o facem!" Nici când ne jucam de-a hoþii ºi vardiºtii, în spatele blocului, acu' patruj de ani, nu eram chiar atât de tâmpiþi.
Probabil aþi dedus deja cã pe lista de pãcate a celor Treispce Oceanici se înscrie la loc de cinste ºi supralicitarea. Adicã ei vor sã-l... (începe cu f) nu doar pe-o direcþie, nu pe douã, ci pe vreo patru, cinci în acelaºi timp - ºi le merge, dom'le! Le merge!
Altã belea, sã vezi ºi sã nu crezi, e Al Pacino - într-unul dintre cele mai negândite contre-emploiuri din viaþa lui. A fost el Milton (Milton... adicã Dracul), a fost Frank Slade, a fost Vincent Hanna (ca sã alegem doar unele roluri vag apropiate de Bank, tipologic, caracteriologic ºi temperamental), dar aici nu rimeazã nici de fricã. Practic, nu intrã deloc în rezonanþã cu armonicele celorlalte personaje - în speþã, ale celor treiºpe care-i fac limba cravatã. Rãmâne exterior, convenþional, fals pân-la Dumnezeu. Dacã tot voiau un superstar superheavy în rolul supernegativ, puteau sã comande ºi ei un Nicholson, un Tommy Lee Jones, un Gheorghe Dinicã, ceva - nu pe Pacino!
Altfel, restul bãieþilor sunt de comitet. Clooney, Pitt, Damon & Co. sunt simpatici, joacã-n doru' lelii, mai mult bucuroºi cã iar s-au întâlnit decât cu gându' la personaje, aºa cã afiºul e asigurat. O sã dea buluc destulã lume.
ªi, ca sã fim drepþi, o sã zâmbeascã. De vreo patru, cinci ori... hai ºase.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 iunie, 2007, 05:15-06:11
Bucureºti, România
Trechela trechelitã trechelizându-ºi trechelia ca trechineloza
N-aº vrea, dar trebuie. N-am încotro. Sunt nevoit. Deºi am mai folosit recent, în analizele filmelor "The Prestige" ºi "The Illusionist," rapeluri la celebrul "The Sting" al lui George Roy Hill, este inevitabilã revenirea la cea mai celebrã "Þeapã" (mai degrabã decât "Cacealma" - vezi ºi versiunea francezã: «L'Arnaque», cum pe bunã dreptate preciza Romulus Vulpescu) din istoria cinematografului. Dar, ca sã nu mã repet, vã invit sã meditaþi ºi la alte titluri de referinþã ale genului - bunãoarã «Le Cerveau», de Gérard Oury, «Sept hommes d'or», al lui Marco Vicario, neuitatul "How to Steal a Million", al titanului Wiliam Wyler, simontemplarianul "The Fiction Makers", de Roy Ward Baker, "Diamonds", de Menahem Golan, sau numeroase episoade cu subiect similar din "Mission: Impossible" (întâmplãtor, în România, serialul s-a lansat cu acea misiune în care trimiteau mâþu' dresat pe puntea suspendatã sã fure colierul) - sau, de ce nu, tot prin acea perioadã, serialul de bandã desenatã «Les Aristocrates», din «Pif Gadget». Toate fac parte din acelaºi gen: povestiri cu "misiuni imposibile" (de obicei, furturi) îndeplinite de câte o echipã heteroclitã, amuzantã, compusã din personalitãþi distincte ºi tensiuni interne creatoare, ºi care chiar ºi când dã cu stângu-n dreptu', tot ceas merge.
În siajul acestui onorabil gen de entertainment pur vine ºi serialul "Ocean..." care, din pãcate, dã ºi el cu stângu-n dreptu', da' decât ceas, merge mai mult clepsidrã - adicã, tot cu capu-n jos.
Primul episod, "Ocean's 11", fusese un exerciþiu onorabil, completat oarecum acceptabil de "Ocean's 12" - cã rãmãseserã niscai cozi de peºte la sfârºit. Dar, vorba neamþului, "alle gutte dinge sind drei" (adicã "toate lucrurile... aºa, sunt trei"), deci a trebuit musai sã scoatã ºi trechela - care, sãrmana, trechelitã rãu fiind, îºi trechelizeazã trechelia mai ceva ca trechineloza - nu, cã asta era cu "tri"... în fine.
Paraponul pleacã de la scenariu, care e inutil de încâlcit. Va sã zicã, marele rechin al cazinourilor, Willie Bank (Al Pacino), îl nenoroceºte pe concurentul sãu Reuben Tishkoff (Elliott Gould). De ce? De chichi - mai bine zis: 1) fiindcã poate; 2) ca sã avem un film. Aºa cã Danny Ocean (acelaºi George Clooney) îºi adunã gaºca veselã ºi pun la cale o rãzbunare ce n-a vãzut... Las Vegas-ul. ªi asta-i ceea ce vom vedea în film.
Primele secvenþe abundã în vorbãrie, încercând sã ne explice cam 10% din ce s-a întâmplat cu Bank ºi Tishkoff. Multe elipse, jargon financiar ºi de business, contãri pe "las-cã lumea ºtie", deci pricepem doar vreo 3%. În continuare, când Ocean ºi ai lui îºi încep pregãtirile, procedeul se repetã - de data asta, þinându-ne în ceaþã pe principiul "las' c-o sã vedeþi voi!" Foarte frumos, oricine ºtie cã e interzis ca într-un film, roman, etc., sã-þi arãþi toatã mâna de la început - dar întâiul sfert ale acestui 13 Oceanic e atât de confuz, încât când în sfârºit începi sã te lãmureºti cam ce miºcã ºi încotro, e cam prea târziu: te-a pierdut, ca spectator. De unde acum ar fi trebuit sã tragem aer în piept ºi sã ne zicem: "Mamããã, ia sã vedem ce-o sã se-ntâmple!", mai degrabã cugetãm: "Aha. Bine. Pãi... sã vedem..."
(Asta-mi aminteºte comentariul cuiva despre "Fântâna" lui Aronoffsky, în sensul cã, în prima jumãtate a filmului, te tot întrebi: "Ce se-ntâmpl-aicea, dom'le?", iar în a doua îþi tot spui: "A, da.")
Ei, ºi de la acest început stufos (ºi trenaaant, maicã, pic de haz ºi pic de nerv!) se trage toatã boala filmului - care comite un pãcat de neiertat pentru genul respectiv, al "misiunilor imposibile": marºeazã strict pe cartea spectacolului (oricum îndoielnic), eludând complet mecanismele logice ale acþiunii. Pãi, Brian ºi David, dragilor (Koppelman ºi Levien, ãia cu scenariul), ºi Steven (Soderbergh, ãla cu regia - ºi cu imaginea, cã noi suntem policalificaþi!), nu merge aºa! Nu merge sã imaginaþi o însãilãturã vagã ºi aproximativã de miºmaºuri, matrapazlâcuri ºi machiaverlâcuri, lãsatã doar în linii mari ºi punctatã pe ici pe colo cu câte-un momenþel din funcþionarea complicatei maºinãrii, pe ideea cã spectatorul o sã umple el golurile, cã-i bãiat bun. Spectatorul nu-i bãiat bun, spectatorul e un aparat psihologic pe care dacã nu-l respecþi, îl pierzi. Amintiþi-vã cum mergeau acele incredibile ceasornice ale lui Jim Phelps (Peter Graves), ale lui Simon Dermott (Peter O'Toole), ale inegalabililor Henry Gondorff ºi Johnny Hooker (Newman ºi Redford). Acolo era evident cã fiecare þeapã era gânditã pânã-n cele mai mici amãnunte, iar elementele alese spre explicitare se articulau atât de precis ºi sclipitor, încât elipsele se completau de la sine, ºi nu-þi mai rãmânea decât sã sufli: "Phiuuu... Bã-ccce le-a dat prin minte!" Aici, intriga e confuzã, cacealmalele scârþâie, subploturile abundã (cretinoid de inutil - ºi lipsit de imaginaþie - cel cu fabrica din Mexic unde se preparã plasticul pentru zaruri), dramaturgia se târãºte, iar regia e conºtiincioasã ºi atât - ºi complet lipsitã de har. Soderbergh ãsta filmeazã... bãi nene, de zici cã-l doare burta! Nu ºtiu dac-a vãzut cum plimba Scorsese camera peste jetoane, rulete, cãrþi, jackpoturi ºi toate cele în "Casino", sã zicem cã da - da' vorba aia: ºi la ce i-a folosit?
(ªi dacã tot suntem la Soderbergh, el semneazã ºi imaginea, cu pseudonimu-i "Peter Andrews"; frumos cã se vrea filmmaker total, da' ce se vede pe peliculã e un kitsch total - acelaºi ghiveci de culori suprasaturate, ceruri sinilii, lampadare super-portocalii, rochii roºii de zici cã-i Carrie White cu gãleata de sânge vãrsatã pe ea - aºa cã vã-nchipuiþi ce se-ntâmplã cu plastica filmului când intrãm în cazinou, care-i un univers kitsch prin definiþie. Jalea de pe lume!)
Culmea - singurul fir al tramei care poate fi urmãrit cap-coadã e ºi cel mai redundant: povestea inspectorului hotelier cãruia ºmecheraºii noºtri îi asigurã un sejur de infern la Bank. Ca sã nu mai spun cã diverse scamatorii, pe lângã cã-s tautologice, mai sunt marcate ºi de puericulturã - ãsta, puerilitate - ca de pildã seismograful de hohã împins sub nasul lui Bank în cel mai neverosimil mod, pentru a fi pus apoi la loc de cinste în cabinet - pentru cã are-n el camerã de monitorizare! Adicã, las-o jos cã gâgâie! (Ca sã nu mã repet.)
De fapt, secvenþa asta e simptomaticã - pentru cã filmul ni-l prezentase din start pe Bank ca pe un tip invincibil, nu numai putred de bogat, dar ºi impenetrabil cu tot cu fortãreaþa lui. Or, pe tot parcursul acþiunii marele baºtan reacþioneazã fix ca ultimul ageamiu, iar amicii noºtri intrã ca-n brânzã - sau, cã rog, ca-n caºcaval, pentru cã aproape fiecare truc dã greº, aºa cã ei aplicã "planul B", ºi-atuncea merge. A, ºi încã o chestie: cam la fiecare componentã a misiunii, expertul de resort declarã solemn: "N-o sã meargã în veci!", echipa insistã: "Hai te rugãm!", el se înduplecã, "Okay, daþi-mi un laptop", ºi peste cinci minute: "Gata, aºa o facem!" Nici când ne jucam de-a hoþii ºi vardiºtii, în spatele blocului, acu' patruj de ani, nu eram chiar atât de tâmpiþi.
Probabil aþi dedus deja cã pe lista de pãcate a celor Treispce Oceanici se înscrie la loc de cinste ºi supralicitarea. Adicã ei vor sã-l... (începe cu f) nu doar pe-o direcþie, nu pe douã, ci pe vreo patru, cinci în acelaºi timp - ºi le merge, dom'le! Le merge!
Altã belea, sã vezi ºi sã nu crezi, e Al Pacino - într-unul dintre cele mai negândite contre-emploiuri din viaþa lui. A fost el Milton (Milton... adicã Dracul), a fost Frank Slade, a fost Vincent Hanna (ca sã alegem doar unele roluri vag apropiate de Bank, tipologic, caracteriologic ºi temperamental), dar aici nu rimeazã nici de fricã. Practic, nu intrã deloc în rezonanþã cu armonicele celorlalte personaje - în speþã, ale celor treiºpe care-i fac limba cravatã. Rãmâne exterior, convenþional, fals pân-la Dumnezeu. Dacã tot voiau un superstar superheavy în rolul supernegativ, puteau sã comande ºi ei un Nicholson, un Tommy Lee Jones, un Gheorghe Dinicã, ceva - nu pe Pacino!
Altfel, restul bãieþilor sunt de comitet. Clooney, Pitt, Damon & Co. sunt simpatici, joacã-n doru' lelii, mai mult bucuroºi cã iar s-au întâlnit decât cu gându' la personaje, aºa cã afiºul e asigurat. O sã dea buluc destulã lume.
ªi, ca sã fim drepþi, o sã zâmbeascã. De vreo patru, cinci ori... hai ºase.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 iunie, 2007, 05:15-06:11
Bucureºti, România