Pitbull
11 May 2007, 08:02
"The Illusionist" - Benigna paranoia ocultism/iluzionism de la 1900
De savurat cu familia într-o dupã-amiazã de weekend
Sfârºitul epocii victoriene în Anglia ºi în întreaga Europã, pânã în anii imediat premergãtori Primului Rãzboi Mondial, a fost marcat de un val furtunos de interes pentru ocultism ºi iluzionism (magia realã ºi cea trucatã, vezi dumneata), determinat de motive... realmente oculte, în primul caz (nu s-a gãsit efectiv nici o explicaþie rezonabilã pentru recrudescenþa fenomenelor metapsihice din acele decenii, nici la nivel paranormal, nici pe planul ºtiinþelor mainstream), ºi la fel de realmente prozaice, în cazul al doilea: avântul pe care tocmai îl lua civilizaþia tehnologicã gestatã în secolul al XIX-lea propulsa ºi meºteºugul scamatoricesc, de la simplele numere anterioare de prestidigitaþie, la trucuri sofisticate, implicând atât mecanisme complexe, cât ºi, mai ales, o mult mai subtilã manipulare a psihologiei spectatorului.
Cum era ºi de aºteptat, cele douã fenomene au avut numeroase puncte de tangenþã ºi chiar incidenþã. Printre mediumii autentici forfoteau destui ºarlatani care le imitau "manifestãrile" ºi "emisiile de ectoplasmã" cu mijloacele iluzionismului. Convergent, numeroºi scamatori deveniserã adevãraþi experþi în demascarea fraudelor de acest gen, tocmai datoritã specializãrii lor în domeniul magiei simulate. Cel mai celebru caz este al notoriului Harry Houdini (Erich Weiss - pseudonimul "Houdini" fiind un omagiu pentru faimosul sãu înaintaº Robert Houdin), care dupã moartea mamei sale dorea cu o pasiune aproape bolnavã sã intre în comunicare cu ea ºi, dezamãgit de ceea ce i-au putut oferi mediumii, inclusiv vestita Lady Doyle, ºi-a consacrat ultimii ani de viaþã tentativelor de a-i "demasca" - prilej cu care n-a reuºit decât sã se facã de râs, când incapabil sã demonstreze o eventualã înºelãtorie a spiritistei "Margery", a încercat sã mãsluiascã expertiza, plantând false probe ale aºa-zisei fraude - ºi expuse ca atare de trimiºii revistei "Scientific American", prezenþi la experiment.
Fãrã a face nici o trimitere la Houdini ori alþi scamatori sau mediumi ai epocii, filmul lui Neil Burger îºi propune sã speculeze tocmai aceastã stare benign paranoicã din acei ani - oscilaþia mereu incertã dintre iluzionism ºi magie. Ce-i drept, scenariul îºi declarã limpede, cel puþin de pe la jumãtate, poziþia - chiar prin gura personajului principal. Toate sunt numai trucuri, nimic din ceea ce se întâmplã nu e mai mult sau mai puþin paranormal. Singurele fenomene aparent "vrãjitoreºti" apar într-o relatare din trecut (întâlnirea micului Eisenheim cu magicianul) oricum pusã declarat sub semnul îndoielii.
Cert este cã, în urma acelui incident, fiul de tâmplar austriac îºi descoperã pasiunea pentru prestidigitaþie, devine curând ciudãþelul oraºului, atrage atenþia tinerei ducese Sophie von Teschen, pun împreunã de-un amor adolescentin ilicit, pe care-l zãdãrnicesc rigorile de castã, creºte mare, ajunge un iluzionist celebru, ºi în aceastã calitate o reîntâlneºte pe Sophie, acum logoditã cu antipaticul Prinþ de Coroanã Leopold. Drept pentru care, intuim ce se va întâmpla: cum, necum, cei doi îndrãgostiþi vor fi nevoiþi sã scape de Nemesisul princiar, în acest scop talentele de scamator ale eroului urmând sã joace un rol decisiv. ªi, dacã pânã aici urmãriserãm povestea cu interes, nu peste mult plictisul devine imperial (Habsburgic, în speþã): de îndatã ce Sophie fuge pe poartã, Leopold o urmãreºte beat ºi furios, dispar amândoi, se aude un þipãt, iar majordomul din fereastrã o vede pe ducesã revenind, însângeratã ºi în agonie, gata - ºtim la perfecþie ce s-a întâmplat ºi ce va urma: Eisenheim ºi Sophie au înscenat un omor, ca sã-l înfunde pe mizerabilul prinþ. ªi tot ceea ce se petrece în ultima parte a filmului nu face decât sã ne confirme aºteptãrile, la modul cel mai banal: Sophie "moartã" culeasã din râu (unde plutea cu faþa-n sus, evident, sã nu se-nece Doamne fereºte!), flaconaº cu medicament ca sã parã moartã de tot când o examineazã doctorul (chestia asta parc-o mai fãcuse o fatã, la Verona, pare-mi-se...), rubinuþ prins în faldurile rochiei ei ºi smãrãndel picat în grajd (ulterior spre a se gãsi locaºurile de unde cãzuserã, pe sabia de aur a prinþului - exact ca-n Columbo), numere de "magie" cu "manifestãri spiritiste" printre care ºi Sophie, bãtând apropouri la ucigaº (apropo ºi noi: chiar în contextul propus de film, cu sugestiile de proiecþii pe fum cu aparatul Fraþilor Lumière, figura nu mergea nici de fricã - da' n-o sã intru acum în detalii tehnice ca sã explic de ce), ºi-ntr-n târziu, prinþul arestat pentru crimã, ºi ei doi hop în tren ºi pe-aci þi-e drumul - ºi, ce sã vezi, cum stã el pe peron ºi se uitã dupã þug, comisarul de poliþie Uhl are brusc un inspir de geniu ºi-i picã fisa, reconstituind în minte tot ce-a fost ºi s-a-ntâmplat (aidoma cu finalul din "The Usual Suspects"). ªi gata.
Pãcat. Povestea începuse bine, ºi s-ar fi putut termina la fel de bine, dacã-n toatã intriga asta ar fi existat mãcar una bucatã idee cu adevãrat originalã ºi imprevizibilã, ceva gen diversiunea cu F.B.I.-ul din "The Sting", sau fratele geamãn din "The Prestige", de la sfârºit sã stea mâþa-n coadã ºi sã zici: "Puuu... la asta nu m-am gândit!" Pe când aºa... Lipsa totalã de imaginaþie a lui Neil Burger (care degeaba s-a-ndrãgostit de povestirea lui Steven Millhauser, ºi tot degeaba a rafistolat-o ºi i-a adãugat personaje noi - Sophie ºi Leopold, ºi Uhl mult dezvoltat - cã tot n-a gãsit clenciul obligatoriu ca sã facã un scenariu de film din ea) trânteºte în derizoriu ºi-n uitare un film care, din pornire, avea toate datele pentru a deveni un divertisment uºurel onest ºi sãnãtos, de savurat cu familia într-o dupã-amiazã de weekend.
Dar cum, spre bafta producãtorilor (Brian Koppelman ºi David Levien, aceiaºi care-au realizat "Crash" ºi "Sideways"), majoritatea spectatorilor n-au naturelul atât de sensibil la fineþuri, nu e de mirare cã filmul are un succes decent. Oamenilor le place sã vadã bile migrând peste degete, le plac reconstituirile de epocã (Viena de-acum o sutã de ani, filmatã mai mult în Praga), decoruri fastuoase ºi speculând inspirat obsesiile psihopate ale diverºilor degeneraþi de viþã imperialã (unul dintre cele mai expresive spaþii ale filmului, conacul lui Leopold, e filmat în casa arhiducelui Ferdinand, halucinantã pânã la limita coºmarului prin miile de trofee de vânãtoare de pe pereþi - respectivul vlãstar cu sânge albastru vãrsase sângele roºu a vreo cincisprezece mii de cerbi, cãprioare, mistreþi, urºi ºi alte animale sãlbatice). Pe cât de împotmolit e Burger ca scenarist, pe atât de bine îi merge mintea ca narator în imagini - secvenþele au rotunjime, ritmul e susþinut, ºi totul e învãluit într-o imagine retro de real stil, inclusiv cu concursul excelentului plastician al camerei Dick Pope. Dar, cum Neil Burger pare un adevãrat împãtimit al principiului "una caldã, una rece", o dã din nou în barã, la construirea distribuþiei. Edward Norton, cu toate antecedentele sale numite "The People Vs. Larry Flynt", "American History X", "Fight Club", "Red Dragon" sau "The 25th Hour", compune un Eisenheim la fel de convenþional ºi neconvingãtor ca scamatoriile sale. Rufus Sewell întregeºte nedesãvârºirea prinþului Leopold - un personaj neterminat încã din scriiturã, de vreme ce, cum spuneam, singurele lui pãcate sunt cã-i antipatic, cã e logodit cu Sophie, ºi cã "se vorbeºte cã" vrea sã-ºi detroneze tatãl. Jessica Biel, evident, e aºa cum o ºtim: o mumuseþe de-þi cad ochii-n cizmã, care ºi tot atâta actorie ºtie - cât o cizmã. Singurul cu adevãrat interesant ºi complex e Paul Giamatti, autorul unui portret nuanþat ºi subtil, cu multiple faþete ºi dimensiuni umane reale, al comisarului Uhl.
* * *
Simultaneitatea ºi asemãnãrile marcate cu "The Prestige" au dat naºtere multor dezbateri comparative, aºa sã se impune sã tragem linie ºi aici:
Per ansamblu, "The Illusionist" e net mai bun - prin simplul fapt cã este mai corect cu sine însuºi: se doreºte un divertisment onest cu prestidigitaþie, ºi asta ºi este. E uºor de urmãrit în limitele proprii genului, îºi organizeazã bine materialul dramaturgic ºi ºi-l povesteºte fluent ºi tensionat - spre deosebire de haosul din "The Prestige", unde snobismele lui Nolan dislocau cronologic povestea fãrã nici o motivaþie, fãcând-o aproape imposibil de desluºit. E rotund ºi echilibrat nu numai compoziþional, ci ºi în profunzime, evitând capcana ambiþiilor prosteºti din "The Prestige", cu Tesla ºi clonele - care ducea la o hibridizare cu SF-ul complet ratatã. În schimb, cade mult sub "Prestige" prin moleºirea totalã a rezolvãrii (la nivel de jumãtate de film, nu doar de secvenþã finalã!) Evident, dincolo soluþia cu adevãrat inspiratã nu era aparatul miraculos, ci existenþa fratelui geamãn. Aici, nu existã inspiraþie nici mãcar la nivelul pretextului: dupã ce cã povestea se pierduse pe drum, în final nici mãcar nu apare vreun detaliu, un obiect, un cuvânt, ceva, care sã-l facã pe Uhl sã se prindã. Pur ºi simplu, Burger ne ia de mânuþã, ne bagã-n mintea lui ºi-i dã ordin sã punã toate piesele de puzzle la locul lor, cã altfel riscam sã plecãm acasã dezamãgiþi ºi sã nu ne trimitem la cinema ºi vecinii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 mai, 2005, h. 06:11-07:18
Bucureºti, România
De savurat cu familia într-o dupã-amiazã de weekend
Sfârºitul epocii victoriene în Anglia ºi în întreaga Europã, pânã în anii imediat premergãtori Primului Rãzboi Mondial, a fost marcat de un val furtunos de interes pentru ocultism ºi iluzionism (magia realã ºi cea trucatã, vezi dumneata), determinat de motive... realmente oculte, în primul caz (nu s-a gãsit efectiv nici o explicaþie rezonabilã pentru recrudescenþa fenomenelor metapsihice din acele decenii, nici la nivel paranormal, nici pe planul ºtiinþelor mainstream), ºi la fel de realmente prozaice, în cazul al doilea: avântul pe care tocmai îl lua civilizaþia tehnologicã gestatã în secolul al XIX-lea propulsa ºi meºteºugul scamatoricesc, de la simplele numere anterioare de prestidigitaþie, la trucuri sofisticate, implicând atât mecanisme complexe, cât ºi, mai ales, o mult mai subtilã manipulare a psihologiei spectatorului.
Cum era ºi de aºteptat, cele douã fenomene au avut numeroase puncte de tangenþã ºi chiar incidenþã. Printre mediumii autentici forfoteau destui ºarlatani care le imitau "manifestãrile" ºi "emisiile de ectoplasmã" cu mijloacele iluzionismului. Convergent, numeroºi scamatori deveniserã adevãraþi experþi în demascarea fraudelor de acest gen, tocmai datoritã specializãrii lor în domeniul magiei simulate. Cel mai celebru caz este al notoriului Harry Houdini (Erich Weiss - pseudonimul "Houdini" fiind un omagiu pentru faimosul sãu înaintaº Robert Houdin), care dupã moartea mamei sale dorea cu o pasiune aproape bolnavã sã intre în comunicare cu ea ºi, dezamãgit de ceea ce i-au putut oferi mediumii, inclusiv vestita Lady Doyle, ºi-a consacrat ultimii ani de viaþã tentativelor de a-i "demasca" - prilej cu care n-a reuºit decât sã se facã de râs, când incapabil sã demonstreze o eventualã înºelãtorie a spiritistei "Margery", a încercat sã mãsluiascã expertiza, plantând false probe ale aºa-zisei fraude - ºi expuse ca atare de trimiºii revistei "Scientific American", prezenþi la experiment.
Fãrã a face nici o trimitere la Houdini ori alþi scamatori sau mediumi ai epocii, filmul lui Neil Burger îºi propune sã speculeze tocmai aceastã stare benign paranoicã din acei ani - oscilaþia mereu incertã dintre iluzionism ºi magie. Ce-i drept, scenariul îºi declarã limpede, cel puþin de pe la jumãtate, poziþia - chiar prin gura personajului principal. Toate sunt numai trucuri, nimic din ceea ce se întâmplã nu e mai mult sau mai puþin paranormal. Singurele fenomene aparent "vrãjitoreºti" apar într-o relatare din trecut (întâlnirea micului Eisenheim cu magicianul) oricum pusã declarat sub semnul îndoielii.
Cert este cã, în urma acelui incident, fiul de tâmplar austriac îºi descoperã pasiunea pentru prestidigitaþie, devine curând ciudãþelul oraºului, atrage atenþia tinerei ducese Sophie von Teschen, pun împreunã de-un amor adolescentin ilicit, pe care-l zãdãrnicesc rigorile de castã, creºte mare, ajunge un iluzionist celebru, ºi în aceastã calitate o reîntâlneºte pe Sophie, acum logoditã cu antipaticul Prinþ de Coroanã Leopold. Drept pentru care, intuim ce se va întâmpla: cum, necum, cei doi îndrãgostiþi vor fi nevoiþi sã scape de Nemesisul princiar, în acest scop talentele de scamator ale eroului urmând sã joace un rol decisiv. ªi, dacã pânã aici urmãriserãm povestea cu interes, nu peste mult plictisul devine imperial (Habsburgic, în speþã): de îndatã ce Sophie fuge pe poartã, Leopold o urmãreºte beat ºi furios, dispar amândoi, se aude un þipãt, iar majordomul din fereastrã o vede pe ducesã revenind, însângeratã ºi în agonie, gata - ºtim la perfecþie ce s-a întâmplat ºi ce va urma: Eisenheim ºi Sophie au înscenat un omor, ca sã-l înfunde pe mizerabilul prinþ. ªi tot ceea ce se petrece în ultima parte a filmului nu face decât sã ne confirme aºteptãrile, la modul cel mai banal: Sophie "moartã" culeasã din râu (unde plutea cu faþa-n sus, evident, sã nu se-nece Doamne fereºte!), flaconaº cu medicament ca sã parã moartã de tot când o examineazã doctorul (chestia asta parc-o mai fãcuse o fatã, la Verona, pare-mi-se...), rubinuþ prins în faldurile rochiei ei ºi smãrãndel picat în grajd (ulterior spre a se gãsi locaºurile de unde cãzuserã, pe sabia de aur a prinþului - exact ca-n Columbo), numere de "magie" cu "manifestãri spiritiste" printre care ºi Sophie, bãtând apropouri la ucigaº (apropo ºi noi: chiar în contextul propus de film, cu sugestiile de proiecþii pe fum cu aparatul Fraþilor Lumière, figura nu mergea nici de fricã - da' n-o sã intru acum în detalii tehnice ca sã explic de ce), ºi-ntr-n târziu, prinþul arestat pentru crimã, ºi ei doi hop în tren ºi pe-aci þi-e drumul - ºi, ce sã vezi, cum stã el pe peron ºi se uitã dupã þug, comisarul de poliþie Uhl are brusc un inspir de geniu ºi-i picã fisa, reconstituind în minte tot ce-a fost ºi s-a-ntâmplat (aidoma cu finalul din "The Usual Suspects"). ªi gata.
Pãcat. Povestea începuse bine, ºi s-ar fi putut termina la fel de bine, dacã-n toatã intriga asta ar fi existat mãcar una bucatã idee cu adevãrat originalã ºi imprevizibilã, ceva gen diversiunea cu F.B.I.-ul din "The Sting", sau fratele geamãn din "The Prestige", de la sfârºit sã stea mâþa-n coadã ºi sã zici: "Puuu... la asta nu m-am gândit!" Pe când aºa... Lipsa totalã de imaginaþie a lui Neil Burger (care degeaba s-a-ndrãgostit de povestirea lui Steven Millhauser, ºi tot degeaba a rafistolat-o ºi i-a adãugat personaje noi - Sophie ºi Leopold, ºi Uhl mult dezvoltat - cã tot n-a gãsit clenciul obligatoriu ca sã facã un scenariu de film din ea) trânteºte în derizoriu ºi-n uitare un film care, din pornire, avea toate datele pentru a deveni un divertisment uºurel onest ºi sãnãtos, de savurat cu familia într-o dupã-amiazã de weekend.
Dar cum, spre bafta producãtorilor (Brian Koppelman ºi David Levien, aceiaºi care-au realizat "Crash" ºi "Sideways"), majoritatea spectatorilor n-au naturelul atât de sensibil la fineþuri, nu e de mirare cã filmul are un succes decent. Oamenilor le place sã vadã bile migrând peste degete, le plac reconstituirile de epocã (Viena de-acum o sutã de ani, filmatã mai mult în Praga), decoruri fastuoase ºi speculând inspirat obsesiile psihopate ale diverºilor degeneraþi de viþã imperialã (unul dintre cele mai expresive spaþii ale filmului, conacul lui Leopold, e filmat în casa arhiducelui Ferdinand, halucinantã pânã la limita coºmarului prin miile de trofee de vânãtoare de pe pereþi - respectivul vlãstar cu sânge albastru vãrsase sângele roºu a vreo cincisprezece mii de cerbi, cãprioare, mistreþi, urºi ºi alte animale sãlbatice). Pe cât de împotmolit e Burger ca scenarist, pe atât de bine îi merge mintea ca narator în imagini - secvenþele au rotunjime, ritmul e susþinut, ºi totul e învãluit într-o imagine retro de real stil, inclusiv cu concursul excelentului plastician al camerei Dick Pope. Dar, cum Neil Burger pare un adevãrat împãtimit al principiului "una caldã, una rece", o dã din nou în barã, la construirea distribuþiei. Edward Norton, cu toate antecedentele sale numite "The People Vs. Larry Flynt", "American History X", "Fight Club", "Red Dragon" sau "The 25th Hour", compune un Eisenheim la fel de convenþional ºi neconvingãtor ca scamatoriile sale. Rufus Sewell întregeºte nedesãvârºirea prinþului Leopold - un personaj neterminat încã din scriiturã, de vreme ce, cum spuneam, singurele lui pãcate sunt cã-i antipatic, cã e logodit cu Sophie, ºi cã "se vorbeºte cã" vrea sã-ºi detroneze tatãl. Jessica Biel, evident, e aºa cum o ºtim: o mumuseþe de-þi cad ochii-n cizmã, care ºi tot atâta actorie ºtie - cât o cizmã. Singurul cu adevãrat interesant ºi complex e Paul Giamatti, autorul unui portret nuanþat ºi subtil, cu multiple faþete ºi dimensiuni umane reale, al comisarului Uhl.
* * *
Simultaneitatea ºi asemãnãrile marcate cu "The Prestige" au dat naºtere multor dezbateri comparative, aºa sã se impune sã tragem linie ºi aici:
Per ansamblu, "The Illusionist" e net mai bun - prin simplul fapt cã este mai corect cu sine însuºi: se doreºte un divertisment onest cu prestidigitaþie, ºi asta ºi este. E uºor de urmãrit în limitele proprii genului, îºi organizeazã bine materialul dramaturgic ºi ºi-l povesteºte fluent ºi tensionat - spre deosebire de haosul din "The Prestige", unde snobismele lui Nolan dislocau cronologic povestea fãrã nici o motivaþie, fãcând-o aproape imposibil de desluºit. E rotund ºi echilibrat nu numai compoziþional, ci ºi în profunzime, evitând capcana ambiþiilor prosteºti din "The Prestige", cu Tesla ºi clonele - care ducea la o hibridizare cu SF-ul complet ratatã. În schimb, cade mult sub "Prestige" prin moleºirea totalã a rezolvãrii (la nivel de jumãtate de film, nu doar de secvenþã finalã!) Evident, dincolo soluþia cu adevãrat inspiratã nu era aparatul miraculos, ci existenþa fratelui geamãn. Aici, nu existã inspiraþie nici mãcar la nivelul pretextului: dupã ce cã povestea se pierduse pe drum, în final nici mãcar nu apare vreun detaliu, un obiect, un cuvânt, ceva, care sã-l facã pe Uhl sã se prindã. Pur ºi simplu, Burger ne ia de mânuþã, ne bagã-n mintea lui ºi-i dã ordin sã punã toate piesele de puzzle la locul lor, cã altfel riscam sã plecãm acasã dezamãgiþi ºi sã nu ne trimitem la cinema ºi vecinii.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 mai, 2005, h. 06:11-07:18
Bucureºti, România