Venus

[StefanDo]

Probabil cel mai inspirat de anul acesta, afisul lui Venus este o parodie dupa "La Venus del espejo" al lui Velásquez si e perfect ales (ca si titlul) pentru filmul lui Roger Michell. Foarte comentat de experti, tabloul infatiseaza in oglinda in care se reflecta Venus imaginea unei femei mai in varsta, incercand probabil sa sugereze vanitatea, dar si vremelnicia frumusetii. Iar dimensiunea fetei reflectate, substantial mai mare decat ar fi fost in realitate, ca si pozitionarea oglinzii, care ar trebui sa reflecte o alta parte a corpului zeitei, sugereaza lejera isterie, explozivul bucatilor refractare de puzzle care sunt punctul de pornire al scenariului lui Hanif Kureishi („The Mother”, „Intimacy”, „My Beautiful Laundrette”). Pentru ca filmul distorsioneaza cu entuziasm componentele unei relatii de dragoste, ingroasa si reduce, revolutioneaza si rasuceste, devenind un Picasso amoros, in care perspectivele celor cateva personaje principale se chinuie sa se imbuce perfect, nu reusesc si se darama, imprastiindu-se zglobiu intr-o gramada absurda din care nu se mai poate ghici decat o imensa dragoste de viata. Neaparat de vazut cu sufletul deshis, eventual urmat de „Enduring Love”, o alta dovada ca Roger Michell are o imensa atractie pentru iubiri neverosimile. Categoric pe lista de Best Movies de anul acesta... :love:

[gionloc]

@ StefanDo - vazut prin intermediu' lu' Velasquez si Picasso, cumva, asa, tiris-grapis, Venus poate fi unul dintre cele mai bune filme ale anului... dar intre ceea ce vine pela noi...



Venus e un film-omagiu adus lui O'Toole. e construit in asa fel incit sa puna in valoare tot ceea ce inseamna actorul O'Toole - face un fel de arheologie actoriceasca in cariera irlandezului (dupa nastere).

ati avut vreodata senzatia ca vi se da prea mult, ca ceea ce e pe ecran ii mai mult decit suficient pentru a sublinia ceva?... si atunci sa apara senzatia evidentei cautari a tuturor celor prezentate acolo!
eu asta am simtit in Venus.

ca in reclama aia tembela, cea in care Dero scoate 99 de pete, cea cu bunicul descoperit in mina si adus nepotilor... cam asta e O'Toole in Venus. un bunic adus in fata generatiei tinere (care nu-l recunoaste pe Shakespeare, dar care detine nurii lui Kylie Minogue, astfel ca poate da suflu si poate motiva batrina generatie...) unde tre sa arate cit e el de valoros. astfel ca O'Toole face in 90 de minute cit a facut intr-o intreaga cariera: e si comic (impreuna cu Ian - un fel de Matthau/Lemmon scaldind gloria din The Front Page in Grumpy Old Men), e si tandru, inocent si mingiietor (ultima vizita facuta Vanessei Redgrave), e si operat, e si vulgar (cit de frumos suna injuraturile in tactul vocii sale), e si amorezat - cind inocent, cind cuceritor, cind libidinos... e de toate!! deci... e prea mult!

cariera unui actor se alcatuieste rol cu rol prin adaugire, ca un bulgare de zapada prin rostogolire. totul se leaga si devine valoros in acea crestere prin partituri diferite. atunci cind toate partiturile iti vin deodata.. e ca si cum iti cade in cap bulgarele ala imens care a crescut in... vreo 50 de ani de activitate...

mie imi place Richard Farnsworth in The Straingt Story. el e bunicu' meu cinematografic. si legat de intelepciunea bunicilor, metamorfozei lu' Jessie in Venus - model pentru pictori, si oricarei ironii sau oricarui omagiu adus filmului prin Velasquez, ii prefer imbratisarea frateasca din finalul povestii lui Lynch, aceea care urca prin copilarie la stele!

[pantagruel]

venus - moartea domnului maurice-escu

ei bine, cam asa mi-ar placea sa imi gasesc si eu sfarsitul (peste ani si ani...) ca maurice cel decrepit si agreabil. undeva la malul marii ori pe crestele inalte si crete ale muntelui (of, ce falic suna!), impovarat de ani si amintiri si musai langa o fatuca tandra si priceputa (provinciala de s-ar putea si usor durdulie. n-ar strica nici sa aiba nume de floare pentru o versificatie cat mai inspirata).

in nici un caz nu vreau sa pasesc in hades ca dante remus (lazarescu). va rog, nu ma dati pe mana lui cristi puiu (cu sau fara covor la cannes), sa ma plimbe asta cu pasiune si cu asistente mamoase prin micul paris doldora de spitale si doftori (ca-mi place mai mult londra lui roger michell)

insa una e dorinta si alta putinta. cum, se pare, una este venus-ul lui velazquez si alta fata cu basma galbena a lui grigorescu pe muzica emotionanta de tudor gheorghe (aia cu neamul si tara) - acu' sa nu se inteleaga ca occidentalii sunt mai artisti si mai talentati ca ai nostri, ca ma oftic.

in concluzie,
o poveste despre moarte poate fi spusa in multe feluri. michell si kureishi (regizorul si scenaristul) ne ofera una plina de umor si melancolie. un amurg dulce duios (departe de zei si nietzschi si kitch) alaturi de prieteni vechi si pretiosi precum vinul.
ca viata ne rezerva surprize (plus amoruri ghiduse) exact cand ne asteptam mai putin, nu mai e vina noastra si nici a unchesului maurice.

admirabila aparitia debutantei j. whittaker as venus of London. aduce si putin (mai mult) cu celebra j. aniston (look & perform).
incantatoare, de asemenea, diminetile batranesti cu cafeluta si ziar.
ca sa nu mai zic de ardoarea (cu tot cu criminalele lui gaguri) inamoratului o'toole, maurice, don quijote sau cum l-o mai chema pe cavalerul nostru prabusit la picioarele preafrumoasei lui dulcinee.

spuneam ca asa mi-ar placea si mie sa dau coltul (peste ani si ani...) dar nu chiar asa simplu, mai lipsea ceva - 'negresit cu mana la pupaza si cu versul liber'!