Pitbull
18 Apr 2007, 23:59
"Teenage Mutant Ninja Turtles: The Network" - Din nou "movie", dar mai onest...
Chiar dacä furä cam pe fatä
Nu m-am omorât niciodatä dupä cei patru adolescenti cu carapace si tehnici de arte martiale, desi am fost tot timpul constient de valentele povestii lor. Încä din anii '90, când ca tânär tatä îi observam inevitabil la televizor, am remarcat complexitatea scenariului - îndeajuns de elaborat pentru a stimula creierele telespectatorilor prescolari si de clasele I-IV, dar nici atât de prolix încât sä-i decupleze - inventivitatea narativä în registrul filmului de actiune, calitatea graficii si, evident, umorul. În contextul primei generatii "Cartoon Network" (care, iatä, tocmai päseste în maturitate), "Testoasele Ninja" era un serial de animatie dintre cele mai bune.
Foarte rapid, eroii lui Peter Laird si Kevin Eastman s-au transplantat si în mediumul filmului cu actori - într-una dintre cele mai neizbutite adaptäri ale tuturor timpurilor, care mai comitea si päcatul trilogizärii. Cu toatä coregrafia unor maestri ai artelor martiale si contributia celor mai state-of-the-art animatronics din ultimul deceniu al secolului trecut, filmele erau greoaie, dezlânate, fortate si plicticoase - în special ultimul, cel cu întoarcerea în timp în Japonia warlorzilor feudali, friza insuportabilul. Se pärea cä Ninja Turtles erau condamnate sä rämânä la nivelul comicsurilor si al desenelor animate dinainte.
Numai cä marca T.M.N.T. s-a dovedit mai puternicä si decât timpul, si decât impactul negativ al hibrizilor filmici de-acu' zece ani si mai bine. Ce-i drept, trilogia reusise mäcar säli pline sä facä (ochiul critic al copiilor functionând dupä alti parametri decât cel adult - nu neapärat în sens räu - iar pärintii rezistând cam greu la tentatia weekendului familial cu popcorn si cola), asa cä era firesc ca Thomas K. Gray, producätorul primului film din serie, sä miroasä sansa ca ugerul cu dolari sä se fi umplut la loc, acum, în epoca animatiei 3-D pseudorealiste, generate pe computer.
Si, din fericire, se dovedeste cä e mai mult decât atât. În viziunea acestei conceptii (cinemato)grafice, Testoasele Ninja si-au gäsit cel putin un format mult mai în ton cu contemporanitatea decât "...The Movie"s-urile din 1990-1993, dacä nu chiar ideal în sine. Plastica lui Simon Murton are acel tip de substantä si stil propriu acestui gen de povestiri, marcate de mostenirea imageriei bidimensionale si dezvoltate la amplitudinea unei iluzii complexe a realului. New York-ul paralel si aproape mereu nocturn are mister si atmosferä, amintind de crâncena melancolie schizoidä a Gotham-ului batmanian. Culorile se deschid dintr-o paletä bogatä care stie sä evite abil kitschul, iar "efectele de luminä", atât de tentante pentru vanitatea posibilitätilor nelimitate a sintezei de imagine, reusesc sä-si pästreze dezinvoltura de la farurile masinilor si reflexele vitrinelor, pânä la cele mai nästrusnice avânturi ale imaginatiei în decor galactic.
Personajele care populeazä acest univers sunt în general corect construite, pe primul loc situându-se detasat "negativii" (cele câteva "statui" însufletite - mä rog, mai mult decât atât, dar asta tine de scenariu), urmati de membrii Foot Clan-ului, si de imaginativii monstri buclucasi pe care respectivii îi captureazä rând pe rând. April, Casey si restul "oamenilor normali" sunt tratati în stil cvasi-anime, adecvat conceptiei generale, dar putin cam prea stilizat - i-as fi simtit cu un pas mai spre realism. La fel de semi-inspiratä e masca lui Winters, prea banal-caricatural pentru un personaj cu importanta si complexitatea lui, în schimb rämâne destul de convingätor Splinter, într-o viziune de asemenea elaboratä spre grotescul non-credibil, dar în cheie sobrä.
Din päcate, la fel ca în cele trei filme cu actori, cvartetul eroilor titulari se prezintä cel mai prost. Se repetä si aici aceeasi gresealä: simplitatea liniarä a chipurilor era proprie eminamente animatiei bidimensionale, unde-si putea gäsi echilibrul perfect între mobilitate si simplitate, între expresivitate si stilizare. Mästile de cauciuc din trilogia anilor nouäzeci erau rigide si, prin tridimensionalizare, complet neconvingätoare, iar aceleasi lacune se gäsesc si aici - amplificate de faptul cä posibilitätile CG sunt nelimitate, iar cele patru chipuri ar fi putut aräta (în principiu), oricum. Donatello, Leonardo, Michelangelo si Rafaello continuä sä se deosebeascä, vizual, numai prin culorile mästilor (ale mästilor propriu-zise - precizare necesarä cäci, din päcate, si fizionomiile lor tot ca niste mästi aratä, oricât ar fi ele de digitalizate).
Ca un exemplu al conventiei de animatie care, dimpotrivä, poate fnctiona si bine, se poate cita mobilitatea tuturor personajelor, dar mai ales a eroilor - o coregrafie complet neveridicä, sfidând cele mai elementare legi ale cinematicii si dinamicii, dar atât de gratios si elegant compusä încât reuseste sä-si atingä pe deplin scopul integrärii în estetica basmului - ca pentru a spune: dacä acceptati testoase ninja mutante si alinieri de stele care deschid portaluri în New York, întelegeti si cä într-o asemenea lume miscarea e mai mult balet aerian decât realism fizic.
Si din nou, în planul gafelor - incredibilä ratare a celor treisprezece monstri: expediati schematic, rezumativ, în antitezä deplinä cu semnificatia lor monumentalä (mä-ntelegi, "räul" care bântuie prin lume de trei mii de ani - da' pân-acum unde-au fost, cä noi nu i-am väzut? Si nu-i vede nimeni, nici de data asta, numai cei ce-i vâneazä), complet inofensivi, capturati usor ca niste fluturi, si rämânând multumitori doar la nivelul inventiei caricatural-fantastice.
Lucru cu atât mai dezamägitor, cu cât scenariul, în ansamblul lui, articuleazä bine elementele de heroic-fantasy modern, la limita dintre infantil si divertisment matur usor. Chiar dacä furä cam pe fatä din "Lord of the Rings", "The Dark Crystal" si alte surse, cel putin rämâne onest în planul intentiilor finale: acelea de a oferi o distractie färä pretentii, pentru fanii francizei Ninja Turtles - si ai animatiei în general. Dupä cum reiese din rândurile de mai sus, nu fac parte din nici una dintre categorii - dar am urmärit filmuletul cu destulä pläcere.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 aprilie, 2007
Bucuresti, România
Chiar dacä furä cam pe fatä
Nu m-am omorât niciodatä dupä cei patru adolescenti cu carapace si tehnici de arte martiale, desi am fost tot timpul constient de valentele povestii lor. Încä din anii '90, când ca tânär tatä îi observam inevitabil la televizor, am remarcat complexitatea scenariului - îndeajuns de elaborat pentru a stimula creierele telespectatorilor prescolari si de clasele I-IV, dar nici atât de prolix încât sä-i decupleze - inventivitatea narativä în registrul filmului de actiune, calitatea graficii si, evident, umorul. În contextul primei generatii "Cartoon Network" (care, iatä, tocmai päseste în maturitate), "Testoasele Ninja" era un serial de animatie dintre cele mai bune.
Foarte rapid, eroii lui Peter Laird si Kevin Eastman s-au transplantat si în mediumul filmului cu actori - într-una dintre cele mai neizbutite adaptäri ale tuturor timpurilor, care mai comitea si päcatul trilogizärii. Cu toatä coregrafia unor maestri ai artelor martiale si contributia celor mai state-of-the-art animatronics din ultimul deceniu al secolului trecut, filmele erau greoaie, dezlânate, fortate si plicticoase - în special ultimul, cel cu întoarcerea în timp în Japonia warlorzilor feudali, friza insuportabilul. Se pärea cä Ninja Turtles erau condamnate sä rämânä la nivelul comicsurilor si al desenelor animate dinainte.
Numai cä marca T.M.N.T. s-a dovedit mai puternicä si decât timpul, si decât impactul negativ al hibrizilor filmici de-acu' zece ani si mai bine. Ce-i drept, trilogia reusise mäcar säli pline sä facä (ochiul critic al copiilor functionând dupä alti parametri decât cel adult - nu neapärat în sens räu - iar pärintii rezistând cam greu la tentatia weekendului familial cu popcorn si cola), asa cä era firesc ca Thomas K. Gray, producätorul primului film din serie, sä miroasä sansa ca ugerul cu dolari sä se fi umplut la loc, acum, în epoca animatiei 3-D pseudorealiste, generate pe computer.
Si, din fericire, se dovedeste cä e mai mult decât atât. În viziunea acestei conceptii (cinemato)grafice, Testoasele Ninja si-au gäsit cel putin un format mult mai în ton cu contemporanitatea decât "...The Movie"s-urile din 1990-1993, dacä nu chiar ideal în sine. Plastica lui Simon Murton are acel tip de substantä si stil propriu acestui gen de povestiri, marcate de mostenirea imageriei bidimensionale si dezvoltate la amplitudinea unei iluzii complexe a realului. New York-ul paralel si aproape mereu nocturn are mister si atmosferä, amintind de crâncena melancolie schizoidä a Gotham-ului batmanian. Culorile se deschid dintr-o paletä bogatä care stie sä evite abil kitschul, iar "efectele de luminä", atât de tentante pentru vanitatea posibilitätilor nelimitate a sintezei de imagine, reusesc sä-si pästreze dezinvoltura de la farurile masinilor si reflexele vitrinelor, pânä la cele mai nästrusnice avânturi ale imaginatiei în decor galactic.
Personajele care populeazä acest univers sunt în general corect construite, pe primul loc situându-se detasat "negativii" (cele câteva "statui" însufletite - mä rog, mai mult decât atât, dar asta tine de scenariu), urmati de membrii Foot Clan-ului, si de imaginativii monstri buclucasi pe care respectivii îi captureazä rând pe rând. April, Casey si restul "oamenilor normali" sunt tratati în stil cvasi-anime, adecvat conceptiei generale, dar putin cam prea stilizat - i-as fi simtit cu un pas mai spre realism. La fel de semi-inspiratä e masca lui Winters, prea banal-caricatural pentru un personaj cu importanta si complexitatea lui, în schimb rämâne destul de convingätor Splinter, într-o viziune de asemenea elaboratä spre grotescul non-credibil, dar în cheie sobrä.
Din päcate, la fel ca în cele trei filme cu actori, cvartetul eroilor titulari se prezintä cel mai prost. Se repetä si aici aceeasi gresealä: simplitatea liniarä a chipurilor era proprie eminamente animatiei bidimensionale, unde-si putea gäsi echilibrul perfect între mobilitate si simplitate, între expresivitate si stilizare. Mästile de cauciuc din trilogia anilor nouäzeci erau rigide si, prin tridimensionalizare, complet neconvingätoare, iar aceleasi lacune se gäsesc si aici - amplificate de faptul cä posibilitätile CG sunt nelimitate, iar cele patru chipuri ar fi putut aräta (în principiu), oricum. Donatello, Leonardo, Michelangelo si Rafaello continuä sä se deosebeascä, vizual, numai prin culorile mästilor (ale mästilor propriu-zise - precizare necesarä cäci, din päcate, si fizionomiile lor tot ca niste mästi aratä, oricât ar fi ele de digitalizate).
Ca un exemplu al conventiei de animatie care, dimpotrivä, poate fnctiona si bine, se poate cita mobilitatea tuturor personajelor, dar mai ales a eroilor - o coregrafie complet neveridicä, sfidând cele mai elementare legi ale cinematicii si dinamicii, dar atât de gratios si elegant compusä încât reuseste sä-si atingä pe deplin scopul integrärii în estetica basmului - ca pentru a spune: dacä acceptati testoase ninja mutante si alinieri de stele care deschid portaluri în New York, întelegeti si cä într-o asemenea lume miscarea e mai mult balet aerian decât realism fizic.
Si din nou, în planul gafelor - incredibilä ratare a celor treisprezece monstri: expediati schematic, rezumativ, în antitezä deplinä cu semnificatia lor monumentalä (mä-ntelegi, "räul" care bântuie prin lume de trei mii de ani - da' pân-acum unde-au fost, cä noi nu i-am väzut? Si nu-i vede nimeni, nici de data asta, numai cei ce-i vâneazä), complet inofensivi, capturati usor ca niste fluturi, si rämânând multumitori doar la nivelul inventiei caricatural-fantastice.
Lucru cu atât mai dezamägitor, cu cât scenariul, în ansamblul lui, articuleazä bine elementele de heroic-fantasy modern, la limita dintre infantil si divertisment matur usor. Chiar dacä furä cam pe fatä din "Lord of the Rings", "The Dark Crystal" si alte surse, cel putin rämâne onest în planul intentiilor finale: acelea de a oferi o distractie färä pretentii, pentru fanii francizei Ninja Turtles - si ai animatiei în general. Dupä cum reiese din rândurile de mai sus, nu fac parte din nici una dintre categorii - dar am urmärit filmuletul cu destulä pläcere.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 aprilie, 2007
Bucuresti, România