Pitbull
02 Mar 2007, 07:08
Falsa ispitä a päcatului - «La Môme» / «La Vie en Rose»
Spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil si... divin
În fata încä unei biografii a lui Edith Piaf, dupä câte s-au scris, filmat si pus în scenä, nu poti sä nu te întrebi: de ce? Nu cu reavointä, nu neapärat cu scepticism - ci cu interes sincer: ce anume ar mai putea spune, nou si important, un alt film despre viata tumultuoasä, abisalä, întinsä pe toatä scara dintre bolgiile «bas fonds»-urilor din Belleville si Olimpul gloriei mondiale, a binecuvântatei posesoare a unuia dintre cele mai divine talente muzicale din câte le-a däruit Dumnezeu oamenilor?
Ei bine... tocmai am räspuns la întrebare! Recititi rândurile de mai sus.
Filmul lui Olivier Dahan, scris de el însusi împreunä cu Isabelle Sobelman, îsi propune din start o cheie nouä de abordare a acestui celebru material biografic - exact pe coordonatele explicitate anterior. Viziunea lui Dahan, compusä nu cronologic, ci urmärind "dramaturgia afectivä" a povestirii, cuprinde în primul rând relatia dintre extremele vietii lui Edith Piaf, sinteza lor aparent imposibilä si, mai cu seamä, raza de divinitate care sträbate permanent destinul marii artiste, pornind chiar de la miracolele care, în copilärie, au fäcut-o sä se vindece inexplicabil de conjunctivitä - si, ulterior... surzenie! Desi neabordatä în film, nu ne poate scäpa atentiei paralela cu un alt mare geniu al muzicii, pe care Marea Täcere l-a înväluit în ultima parte a vietii.
Asadar, avem o cântäreatä de cârciumä (Clotilde Courau), decäzutä în alcoolism si cântat pe stradä (filmul sugereazä discret o voce splendidä, dar distrusä de bäuturä, urlete si neîngrijire), si un contorsionist de circ doar cu un pas mai räsärit (Jean-Paul Rouve), cersindu-si si el subzistenta prin stat într-un picior la coltul sträzii. Fiica lor neglijatä ajunge sä creascä la bunica ei, o notorie cuplärai-mutter din Normandia - adicä în plin bordel! Ca si cum nici atâta n-ar fi fost de ajuns, bolile îi räpesc si auzul, si vederea. De ce anume ar mai putea fi nevoie, ca s-o arunce în haznaua unui destin finalizat la groapa comunä, sub o lopatä de var nestins?
Sau - de ce ar fi nevoie pentru a rästurna radical aceastä soartä?
De o rugäciune rostitä din adâncul sufletului pur al unei fetite, spre Sfânta Tereza.
Minunea se produce, dar este totusi cu efect întârziat: desi complet vindecatä, copila rämâne deocamdatä în acelasi räu famat Belleville, unde vârsta de douäzeci de ani o gäseste sub persoana unei tinere urâte, betive, pierdute printre legäturi promiscue si vânzându-si vocea prin crâsme si pe trotuare, ca odinioarä maicä-sa - care acum cerseste la propriu, chiar de la fiica ei, ceea ce prilejuieste alte înjuräturi ca la usa cortului. În acest context survine fatidica întâlnire cu Louis Leplée (Gérard Depardieu, într-un inspirat cameo) - al doilea brânci înainte pe calea mântuirii. Si, în sfârsit, dupä alti câtiva ani de urcus chinuit, cultivat vocea, exersat, practicat, repetat si muncit ca o sclavä, Edith Giovanna Gassion, aka La Môme Piaf, devine EDITH PIAF, cea ajunsä în pantehonul nemuririi.
Si totusi...
Straniul destin al artistei nu se dezminte nici un moment. Perioada de glorie si fericire e scurtä, urmatä rapid de o bätrânete prematurä, marcatä de decrepitudine, boli si toxicomanie, în care präbusirile fizice ale cântäretei, în fata publicului, devin loc comun. Nimeni nu pare surprins când Edith Piaf päräseste aceastä lume, în 1963, la vârsta de patruzeci si opt de ani mergând pe o sutä.
Scenariul lui Dahan si Sobelman se structureazä pe abordarea concomitentä a acestor trei etape (mizer - sublim - degenerat), urmärite combinat, într-o dislocare cronologicä foarte elaboratä si meticulos compusä. În ultima vreme, constructiile de acest gen au ajuns sä fie exploatate abuziv pânä la epuizare, rezultatele fiind de obicei fie banale, fie complet confuze. Nu la fel stau lucrurile cu scenariul de fatä. Pe Dahan nu-l intereseazä nici sä relateze încä o datä o poveste arhicunoscutä, nici sä jongleze cu timpii narativi doar ca sä facä pe originalul. Trama lui urmäreste - si reuseste - sä analizeze coordonatele unui destin. În prima parte a filmului, alterneazä cu regularitate momentele din ultimii ani de viatä cu cele din copilärie; mijlocul urmäreste, previzibil, apogeul carierei artistei, iar finalul revine la dialogul dintre sfârsit si început, jalonat acum de alte episoade, mult mai esentiale (ca de pildä, referirea la fiica tinerei Edith, fäcutä din flori cu un amant de faubourg si moartä de meningitä - incident care, dupä cum sugereazä includerea sa în acest fragment concluziv al filmului, avea sä marcheze toatä viata neconsolatei mame, în ciuda pojghitei de cinism si frivolitate, iar mai târziu succes si triumf, care avea sä-i asigure supravietuirea).
Remarcabil este, de asemenea, faptul cä acest story non-narativ recurge si la un mod extrem de economic si sugestiv al construirii secventelor. Majoritatea acestora sunt scurte, eliptice, organizate strict în jurul câte unui element definitoriu din viata cântäretei, adeseori doar sugerat - de exemplu, morfinomania dintre maturitate si prematura senectute e transmisä doar prin douä imagini scurte: tasa medicalä cu seringi, si schimbul de replici, laconic, precis si la obiect, cu medicul american. Se insistä relativ mai mult pe relatia amoroasä cu boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins), marea dragoste a vietii ei, în schimb portretele celor doi soti - dintre care al doilea, Théo Sarapo, a îngrijit-o devotat pânä la moarte - sunt abia schitate. Una dintre cele mai reusite secvente, articulatä chiar ca un fel de pivot central al filmului, este cea a mortii lui Marcel - un exemplu de îmbinare armonioasä a realului cu imaginarul, de construire a tensiunii prin mici socuri relationale cu celelalte personaje, totul sudat cu un foarte lung cadru din mânä care sträbate circular imensul apartament, pe urmele eroinei, de douä ori, pentru ca în final explozia ei de durere, altfel pânditä de riscul unui melodramatism nedrept de ieftin, sä se suprapunä exact peste atingerea masei critice.
Aceeasi inventivitate si abilitate regisoralä se fac simtite si în stilul (sau, mai bine zis, stilurile) lui Dahan de a filma diverse alte medii si situatii, care de care mai felurite. Casa de tolerantä se insinueazä ca un labirint de tenebre unsuroase prin care plutesc partiale nuditäti plictisite (sugerând nelinistitor impactul pe care trebuie sä-l fi avut asupra personalitätii viitoarei artiste care a copilärit în bratele prostituatelor). Localurile unde se desfäsoarä atât de mult din viata cântäretei acoperä toatä gama de la bombe pline de fum si urlete pânä la restaurante cu lumânäri pe mese, filmate mobil, substantial, "tactil" aproape. Interioarele si exterioarele casei unde Edith îsi va astepta si întâmpina moartea se compun din câte o încäpere filmatä fix, mohorât, sau cât un colt de grädinä prin care silueta ei inuman cocârjatä se prelinge spre câte un sezlong. Sau, aproape de final, ca un preludiu al seninei treceri spre nemurire, plaja unde o reporteritä simpaticä si modernä îi ia ultimul interviu, iar prim-planurile o izoleazä pe eroinä ca retrasä într-o altä sferä, a beatitudinii si împäcärii cu sine.
...Împäcare cu sine, într-adevär - cäci concluzia vietii lui Edith Piaf a fost, cum bine stim, celebrul hit «Je ne regrette rien». Spatiul acordat acestui cântec de lebädä e economic si dens, începând cu vizita compozitorului care-l oferä, spre entuziasmul prompt al actritei ce-si regäseste în piesä toatä viata si renaste, parcä, pentru o ultimä meteoricä trecere prin fata adoratorilor - filmatä, de asemenea, färä suprapuneri pleonastice, �* la videoclip, peste piesä, ci mai degrabä ca un corolar al întregii ei vieti, inclusiv momentul mortii (o discretä stingere, pe pernä, în acordurile finale ale melodiei).
Numai cä, evident, dincolo de viziunea atât de inteligentä si creatoare a lui Olivier Dahan, care cu acest film de impune ca un cinesat de mare talent si profesionalism, rolul decisiv pentru finalizarea portretului îi revine lui Marion Cotillard, o actritä care färä sä semene fizic cu Piaf decât la un nivel foarte subtil, aproape imperceptibil la prima vedere, reuseste ca la vârsta de treizeci si unu de ani sä acopere metamorfoza eroinei de la douäzeci la patruzeci si sapte. Categoric, maestrii de machiaj si coafurä Didier Lavergne si Jan Archibald au reusit un adevärat tur de fortä, reconstituind o fizionomie din capul locului unicä si stranie, iar în plus marcatä, pe parcursul a douäzeci si sapte de ani, de trei mästi total diferite. Însä marele merit rämâne evident cel al actritei, capabilä sä extragä esenta personalitätii lui Piaf, asa cum au imortalizat-o materialele filmate, rolurile jucate în câteva filme, interviurile si, evident, interpretärile live, s-o combine cu resorturile absconse ale acestei personalitäti aflatä tot timpul sub semnul unicitätii si al paradoxului psihologic, si în sfârsit s-o transpunä în imagini cu tot ceea ce a însemnat ea în materie de spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil si... divin, în sens sacru si artistic. Rareori am mai observat o asemenea capacitate de a transmite vibratia durerii de dincolo de privirea tâmpä a tinerei cu ochii cât farfuriile, modestia si nesiguranta de sine dinapoia zâmbetelor vesel-autoritare ale vedetei în culmea gloriei (mai ales în meticuloasa reconstituire a întâlnirii cu Marlene Dietrich - Caroline Sihol), arderea vulcanicä a artistei care nu poate träi färä sä cânte, luptându-se sä ajungä iar în fata microfonului unde va lesina din nou dupä douä versuri, sau räsfätul copiläresc al femeii îmbätrânite prea de timpuriu, care dupä ce s-a näscut sub un felinar de stradä (cum spune legenda), a gravitat prin sferele gloriei si a träit într-un stil pentru care arhiepiscopul de Paris avea sä-i refuze înmormântarea crestineascä, acum se pregäteste pentru întâlnirea cu Dumnezeu si... nu regretä nimic.
Iar dacä revenim pentru o ultimä oarä la întrebarea cu care am demarat aceastä analizä, cred cä putem da si räspunsul final: «La Môme», aka «La Vie en rose», aratä din nou cä artistii sunt îngerii lui Dumnezeu pe Pämânt - chiar dacä, de multe ori, ne iau ochii cu ispita falsä a päcatului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 martie, 2006, 06:00-07:34
Bucuresti, România
Spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil si... divin
În fata încä unei biografii a lui Edith Piaf, dupä câte s-au scris, filmat si pus în scenä, nu poti sä nu te întrebi: de ce? Nu cu reavointä, nu neapärat cu scepticism - ci cu interes sincer: ce anume ar mai putea spune, nou si important, un alt film despre viata tumultuoasä, abisalä, întinsä pe toatä scara dintre bolgiile «bas fonds»-urilor din Belleville si Olimpul gloriei mondiale, a binecuvântatei posesoare a unuia dintre cele mai divine talente muzicale din câte le-a däruit Dumnezeu oamenilor?
Ei bine... tocmai am räspuns la întrebare! Recititi rândurile de mai sus.
Filmul lui Olivier Dahan, scris de el însusi împreunä cu Isabelle Sobelman, îsi propune din start o cheie nouä de abordare a acestui celebru material biografic - exact pe coordonatele explicitate anterior. Viziunea lui Dahan, compusä nu cronologic, ci urmärind "dramaturgia afectivä" a povestirii, cuprinde în primul rând relatia dintre extremele vietii lui Edith Piaf, sinteza lor aparent imposibilä si, mai cu seamä, raza de divinitate care sträbate permanent destinul marii artiste, pornind chiar de la miracolele care, în copilärie, au fäcut-o sä se vindece inexplicabil de conjunctivitä - si, ulterior... surzenie! Desi neabordatä în film, nu ne poate scäpa atentiei paralela cu un alt mare geniu al muzicii, pe care Marea Täcere l-a înväluit în ultima parte a vietii.
Asadar, avem o cântäreatä de cârciumä (Clotilde Courau), decäzutä în alcoolism si cântat pe stradä (filmul sugereazä discret o voce splendidä, dar distrusä de bäuturä, urlete si neîngrijire), si un contorsionist de circ doar cu un pas mai räsärit (Jean-Paul Rouve), cersindu-si si el subzistenta prin stat într-un picior la coltul sträzii. Fiica lor neglijatä ajunge sä creascä la bunica ei, o notorie cuplärai-mutter din Normandia - adicä în plin bordel! Ca si cum nici atâta n-ar fi fost de ajuns, bolile îi räpesc si auzul, si vederea. De ce anume ar mai putea fi nevoie, ca s-o arunce în haznaua unui destin finalizat la groapa comunä, sub o lopatä de var nestins?
Sau - de ce ar fi nevoie pentru a rästurna radical aceastä soartä?
De o rugäciune rostitä din adâncul sufletului pur al unei fetite, spre Sfânta Tereza.
Minunea se produce, dar este totusi cu efect întârziat: desi complet vindecatä, copila rämâne deocamdatä în acelasi räu famat Belleville, unde vârsta de douäzeci de ani o gäseste sub persoana unei tinere urâte, betive, pierdute printre legäturi promiscue si vânzându-si vocea prin crâsme si pe trotuare, ca odinioarä maicä-sa - care acum cerseste la propriu, chiar de la fiica ei, ceea ce prilejuieste alte înjuräturi ca la usa cortului. În acest context survine fatidica întâlnire cu Louis Leplée (Gérard Depardieu, într-un inspirat cameo) - al doilea brânci înainte pe calea mântuirii. Si, în sfârsit, dupä alti câtiva ani de urcus chinuit, cultivat vocea, exersat, practicat, repetat si muncit ca o sclavä, Edith Giovanna Gassion, aka La Môme Piaf, devine EDITH PIAF, cea ajunsä în pantehonul nemuririi.
Si totusi...
Straniul destin al artistei nu se dezminte nici un moment. Perioada de glorie si fericire e scurtä, urmatä rapid de o bätrânete prematurä, marcatä de decrepitudine, boli si toxicomanie, în care präbusirile fizice ale cântäretei, în fata publicului, devin loc comun. Nimeni nu pare surprins când Edith Piaf päräseste aceastä lume, în 1963, la vârsta de patruzeci si opt de ani mergând pe o sutä.
Scenariul lui Dahan si Sobelman se structureazä pe abordarea concomitentä a acestor trei etape (mizer - sublim - degenerat), urmärite combinat, într-o dislocare cronologicä foarte elaboratä si meticulos compusä. În ultima vreme, constructiile de acest gen au ajuns sä fie exploatate abuziv pânä la epuizare, rezultatele fiind de obicei fie banale, fie complet confuze. Nu la fel stau lucrurile cu scenariul de fatä. Pe Dahan nu-l intereseazä nici sä relateze încä o datä o poveste arhicunoscutä, nici sä jongleze cu timpii narativi doar ca sä facä pe originalul. Trama lui urmäreste - si reuseste - sä analizeze coordonatele unui destin. În prima parte a filmului, alterneazä cu regularitate momentele din ultimii ani de viatä cu cele din copilärie; mijlocul urmäreste, previzibil, apogeul carierei artistei, iar finalul revine la dialogul dintre sfârsit si început, jalonat acum de alte episoade, mult mai esentiale (ca de pildä, referirea la fiica tinerei Edith, fäcutä din flori cu un amant de faubourg si moartä de meningitä - incident care, dupä cum sugereazä includerea sa în acest fragment concluziv al filmului, avea sä marcheze toatä viata neconsolatei mame, în ciuda pojghitei de cinism si frivolitate, iar mai târziu succes si triumf, care avea sä-i asigure supravietuirea).
Remarcabil este, de asemenea, faptul cä acest story non-narativ recurge si la un mod extrem de economic si sugestiv al construirii secventelor. Majoritatea acestora sunt scurte, eliptice, organizate strict în jurul câte unui element definitoriu din viata cântäretei, adeseori doar sugerat - de exemplu, morfinomania dintre maturitate si prematura senectute e transmisä doar prin douä imagini scurte: tasa medicalä cu seringi, si schimbul de replici, laconic, precis si la obiect, cu medicul american. Se insistä relativ mai mult pe relatia amoroasä cu boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins), marea dragoste a vietii ei, în schimb portretele celor doi soti - dintre care al doilea, Théo Sarapo, a îngrijit-o devotat pânä la moarte - sunt abia schitate. Una dintre cele mai reusite secvente, articulatä chiar ca un fel de pivot central al filmului, este cea a mortii lui Marcel - un exemplu de îmbinare armonioasä a realului cu imaginarul, de construire a tensiunii prin mici socuri relationale cu celelalte personaje, totul sudat cu un foarte lung cadru din mânä care sträbate circular imensul apartament, pe urmele eroinei, de douä ori, pentru ca în final explozia ei de durere, altfel pânditä de riscul unui melodramatism nedrept de ieftin, sä se suprapunä exact peste atingerea masei critice.
Aceeasi inventivitate si abilitate regisoralä se fac simtite si în stilul (sau, mai bine zis, stilurile) lui Dahan de a filma diverse alte medii si situatii, care de care mai felurite. Casa de tolerantä se insinueazä ca un labirint de tenebre unsuroase prin care plutesc partiale nuditäti plictisite (sugerând nelinistitor impactul pe care trebuie sä-l fi avut asupra personalitätii viitoarei artiste care a copilärit în bratele prostituatelor). Localurile unde se desfäsoarä atât de mult din viata cântäretei acoperä toatä gama de la bombe pline de fum si urlete pânä la restaurante cu lumânäri pe mese, filmate mobil, substantial, "tactil" aproape. Interioarele si exterioarele casei unde Edith îsi va astepta si întâmpina moartea se compun din câte o încäpere filmatä fix, mohorât, sau cât un colt de grädinä prin care silueta ei inuman cocârjatä se prelinge spre câte un sezlong. Sau, aproape de final, ca un preludiu al seninei treceri spre nemurire, plaja unde o reporteritä simpaticä si modernä îi ia ultimul interviu, iar prim-planurile o izoleazä pe eroinä ca retrasä într-o altä sferä, a beatitudinii si împäcärii cu sine.
...Împäcare cu sine, într-adevär - cäci concluzia vietii lui Edith Piaf a fost, cum bine stim, celebrul hit «Je ne regrette rien». Spatiul acordat acestui cântec de lebädä e economic si dens, începând cu vizita compozitorului care-l oferä, spre entuziasmul prompt al actritei ce-si regäseste în piesä toatä viata si renaste, parcä, pentru o ultimä meteoricä trecere prin fata adoratorilor - filmatä, de asemenea, färä suprapuneri pleonastice, �* la videoclip, peste piesä, ci mai degrabä ca un corolar al întregii ei vieti, inclusiv momentul mortii (o discretä stingere, pe pernä, în acordurile finale ale melodiei).
Numai cä, evident, dincolo de viziunea atât de inteligentä si creatoare a lui Olivier Dahan, care cu acest film de impune ca un cinesat de mare talent si profesionalism, rolul decisiv pentru finalizarea portretului îi revine lui Marion Cotillard, o actritä care färä sä semene fizic cu Piaf decât la un nivel foarte subtil, aproape imperceptibil la prima vedere, reuseste ca la vârsta de treizeci si unu de ani sä acopere metamorfoza eroinei de la douäzeci la patruzeci si sapte. Categoric, maestrii de machiaj si coafurä Didier Lavergne si Jan Archibald au reusit un adevärat tur de fortä, reconstituind o fizionomie din capul locului unicä si stranie, iar în plus marcatä, pe parcursul a douäzeci si sapte de ani, de trei mästi total diferite. Însä marele merit rämâne evident cel al actritei, capabilä sä extragä esenta personalitätii lui Piaf, asa cum au imortalizat-o materialele filmate, rolurile jucate în câteva filme, interviurile si, evident, interpretärile live, s-o combine cu resorturile absconse ale acestei personalitäti aflatä tot timpul sub semnul unicitätii si al paradoxului psihologic, si în sfârsit s-o transpunä în imagini cu tot ceea ce a însemnat ea în materie de spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil si... divin, în sens sacru si artistic. Rareori am mai observat o asemenea capacitate de a transmite vibratia durerii de dincolo de privirea tâmpä a tinerei cu ochii cât farfuriile, modestia si nesiguranta de sine dinapoia zâmbetelor vesel-autoritare ale vedetei în culmea gloriei (mai ales în meticuloasa reconstituire a întâlnirii cu Marlene Dietrich - Caroline Sihol), arderea vulcanicä a artistei care nu poate träi färä sä cânte, luptându-se sä ajungä iar în fata microfonului unde va lesina din nou dupä douä versuri, sau räsfätul copiläresc al femeii îmbätrânite prea de timpuriu, care dupä ce s-a näscut sub un felinar de stradä (cum spune legenda), a gravitat prin sferele gloriei si a träit într-un stil pentru care arhiepiscopul de Paris avea sä-i refuze înmormântarea crestineascä, acum se pregäteste pentru întâlnirea cu Dumnezeu si... nu regretä nimic.
Iar dacä revenim pentru o ultimä oarä la întrebarea cu care am demarat aceastä analizä, cred cä putem da si räspunsul final: «La Môme», aka «La Vie en rose», aratä din nou cä artistii sunt îngerii lui Dumnezeu pe Pämânt - chiar dacä, de multe ori, ne iau ochii cu ispita falsä a päcatului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 martie, 2006, 06:00-07:34
Bucuresti, România