Pitbull
23 Feb 2007, 01:54
A fi om într-un context inuman - "Letters From Iwo Jima"
Mai mult film de continut, decât violence show
Räzboiul din Pacific n-a avut nimic eroic. La fel ca tot ansamblul marii conflagratii a secolului XX, cu cele douä etape ale sale (impropriu numite "räzboaie mondiale"), n-a fost decât un scenariu cinic menit sä impunä prin fortä o nouä împärtire a sferelor de influentä politico-economicä în lume. Aici, miza era jumätatea de nord a Pacificului, vizatä sä devinä în cea mai mare mäsurä posibilä o "mare nostrum Americana". Pentru a înfrânge dominatia imperiului nipon aspra zonei, yankeii îmbrätisaserä o viziune întinsä pe mai multe decenii, dar dependentä direct de rezultatul primilor patru ani ai conflictului armat. Jocul demarase în 1941, an presärat cu provocäri si umilinte la adresa Japoniei, doar-doar va reactiona - ceea ce a si fäcut, într-un târziu de 7 decembrie la Pearl Harbor, cu stirea si acordul tacit ale lui Roosevelt, pe care O.S.S.-ul îl anuntase încä de-o säptämânä despre iminenta atacului (scenariu regäsit si îmbunätätit peste saptezeci de ani, în 9 septembrie la W.T.C.). Din acel moment, mersul räzboiului devenise ireversibil. S.U.A. aveau pretextul de a interveni aläturi de Regatul Unit si Uniunea Sovieticä (asa cum scria în text), nu de partea Axei, cum l-ar fi tentat pe Truman la un moment dat, în '41, când încä mai era senator - ceea ce au si fäcut. Începând cu Midway, au mäturat irezistibil arhipelagurile din Pacific, pregätindu-se sä-si aducä Japonia sub cälcâi - sub ambele cälcâie, cäci au cälcat în picioare si Hiroshima, si Nagasaki. Restul e... la fel de istorie pe cât fusese si începutul.
În aceastä configuratie strategicä, insulei Iwo Jima îi revenea un rol esential - acela de a deveni principala bazä pentru ofensiva finalä asupra Japoniei. Importanta ei era väditä, iar disputa, dinainte jucatä: în februarie 1945, Japoniei nu-i mai rämäsese nici mäcar iluzia victoriei. Flota navalä si cea aerianä erau decimate, resursele se ispräviserä, iar trupele imperiale nu mai puteau decât sä încerce o rezistentä disperatä în fata invaziei inexorabile a unei armate care avea capacitatea de a se reînnoi la nesfârsit. Guvernantii Împäratului stiau cä soarta tärii era pecetluitä, si continuau lupta exclusiv din patriotism si spirit al onoarei, constienti cä fiecare sacrificiu însemna încä o zi de libertate câstigatä pentru copiii lor.
Acest "fatalism eroic" (cam singura formä de eroism prezentä la Iwo Jima) caracteriza trupele nipone postate pe insulä, stiind dinainte cä erau osândite - si reprezintä principalul substrat al filmului. Providenta a fäcut ca respectiva stare de spirit sä fie transpusä în corespondenta Generalului Locotenent Tadarnichi Kuribayashi, publicatä ulterior de Tsuyuko Yoshida în volumul "Scrisori de la comandantul suprem" - aflat la originea scenariului construit de Iris Yamashita, împreunä cu numeroase alte misive ale militarilor de pe Iwo Jima, care n-au apucat sä mai fie trimise familiilor si au asteptat într-un pachet îngropat pe insulä timp de peste saizeci de ani.
Sub acest aspect, strict istorico-informativ, se descifreazä "copertile" filmului - cele douä scurte secvente contemporane, în care niste muncitori japonezi din zilele noastre exploreazä tunelurile din Iwo Jima si descoperä pachetul cu scrisori. În rest, povestea se structureazä temporal strict la nivelul trecutului, urmärind destinele acelor militari condamnati a priori cu o meticulozitate si sobrietate cvasi-documentare.
Pariul pe care si-l asumä astfel Spielberg, cu obsesiile lui despre Al Doilea Räzboi Mondial ("Empire of the Sun", "Schindler's List", "Saving Private Ryan", etc.), e realmente dificil - si câstigat, färä îndoialä, prin inspiratia de a fi încredintat proiectul unui regisor serios si non-veleitar, cum s-a dovedit în ultimii ani Clint Eastwood (una dintre rarele instante când un actor convertit nu sare nici peste cal, nici pe sub el). Cum spuneam, Eastwood beneficiazä din start de un material scriptic foarte solid, care-l înscrie ca regisor pe un drum dificil, dar clar (ori reusesti cu brio, ori ratezi lamentabil): subiect istoric, roman epistolar-documentar, scenariu marcat de aceste date si transpunându-le într-o structurä dramaturgicä pe cât de specialä, pe atât de riguroasä. Ca atare, autorul opteazä pentru o viziune detasatä, echilibratä, obiectivä, läsând sä se contureze treptat perspectivele eminamente umane care compun drama acestui episod legendar al istoriei.
Lucru de la sine înteles, principalul privitor este Generalul Kuribayashi, compus expresiv si subtil de Ken Watanabe (nominalizat în 2004 la Oscar pentru rolul secundar al lui Katsumoto, din "The Last Samurai"), care dä viatä unui luptätor pe cât de genial ca tactician, pe atât de sensibil si rafinat ca om. În jurul lui evolueazä câteva arhetipuri, dintre care se disting soldatul Saigo (omul simplu cu nevastä si copil - Kazunari Ninomyia), locotenentul Ito (tipul de ofiter brutal si limitat, eminamente cazon, cäruia-i e refuzatä pânä si sansa unui sacrificiu voit "eroic" si, în fond, doar ridicol si isteric - Shidou Nakamura), baronul Nishi (ofiterul de modä veche, dandy si onorabil, cäläret campion, al cärui cal e mäcelärit primul de bombele yankeilor - Tsuyoshi Ihara), Shimizu (fostul politist militar urât de toti sub suspiciunea de a fi turnätor, în realitate trimis sä moarä în linia întâi tocmai pentru cä a refuzat sä execute un ordin inuman - Ryo Kase), la care se adaugä amirali bätrâni si depäsiti de situatie, ofiteri derutati, oscilând între poncifele de comportament martial si creativitatea atipicä a noului comandant, si numerosi soldati care compun ca pietricelele unui mozaic sau ale unei mandala complexitatea umanä a celui mai de jos si mai întins esalon al armatei.
Ochiul regisorului parcurge discret si întelegätor toate aceste modele umane, atât în mizanscenele pragmatice ale situatiilor specific militare cât si în compozitiile abulice si aberante ale bätäliei, unde orice logicä pare sä se piardä. Labirintul relatiilor omenesti pare sä se calchieze peste reteaua derutantelor tuneluri säpate la ordinul lui Kuribayashi (geniala lui inventie strategicä, în urma cäreia lupta de la Iwo Jima, în locul unei invazii scurte, ca-n Normandia, s-a prelungit timp de patruzeci de zile), pe care Eastwood le filmeazä insistent si insinuant, transformând celebrul munte de pe insulä într-un adevärat furnicar uman, cu propriile sale reguli spatiale si comportamentale. Prezenta americanä rämâne în mare parte abstractä, compusä preponderent din "efecte" (raiduri aeriene, explozii, bubuiturile permanente ale artileriei), cärora li se adaugä câteva panorame ale colosalei desfäsuräri de forte menite sä înghitä biata insulä (neconvingätor de exagerate, si chiar stângaci compuse din efectele speciale - mai ales debarcarea initialä de pe plajä) si, spre final, câteva schite de portrete punctuale (un prizonier muribund, doi soldati care-si executä sumar prizonierii japonezi pentru cä le e lene sä-i supravegheze, sau topimea snob-arivistä a receptiilor californiene de care-si aminteste Kuribayashi).
Semnificativ si inspirat este faptul cä, în ton cu romanul epistolar de la origine si conceptia dramaturgicä pe care a inspirat-o, Eastwood nu se lasä atras nici un moment pe panta exceselor (oricât de mult le-ar fi justificat, pânä la un punct, subiectul). Secventele de luptä propriu-zisä sunt economice, atent controlate, atât cât sä întregeascä fresca umanä a povestirii. Violentele între oameni lipsesc aproape cu desävârsire - le puncteazä doar câteva inevitabile ciocniri, finalizate prin ucideri la modul scurt, sec si nesentimental, propriu unui räzboi ajuns în al patrulea an al ostilitätilor. Inerentul naturalism al unor incidente (sinuciderea colectivä cu grenade) e tratat cu decenta unei combinatii de dezinvolturä si lipsä a ostentatiei, iar arhetipalele "orori ale räzboiului" percuteazä prin câte un detaliu inspirat - o mânä încä înclestatä pe fotografia familiei, cäzând departe de trup, sau executarea (în flash-back) a câinelui unei familii inofnsive.
Foarte interesantä se relevä si decizia plasticä a filmului, modul de a transpune în imagini universul damnat si lipsit de glorie al fatidicei insule. Majoritatea cadrelor sunt compuse cu o neglijentä studiatä, tipicä documentarului (în conceptia regisoralä modernä, proprie unui anumit tip de subiecte hiper-realiste, pe care au asimilat-o atât de bine si tinerii nostri cineasti ca Puiu si Muntean, si din care bätrânetul cinematografic nu pricepe nimic). În secventele de noapte sau interior, în locul "bäilor de luminä" ce se practicau pânä prin anii optzeci, sau chiar al clar-obscururilor rembrandtiene încä functionale în cazul unor povestiri mai stilate, operatorul Tom Stern compune frust din dâre de raze si pete de întuneric. Peste toate acestea se asterne granulatia cântäritä farmaceutic a unei pelicule menite sä miroasä a semi-documentar, etalonatä stins, astfel încât majoritatea cadrelor plutesc undeva la jumätatea distantei între alb-negru si color (ceea ce, în plus, face ca petele de culoare ale exploziilor, aruncätoarelor de fläcäri si jerbelor de sânge sä fie cu atât mai penetrante).
Insistenta cu care scenariul tine sä urmäreascä bogätia de sensuri umane a materialului de pornire duce la o anumitä depäsire a justificärilor temporale, de la un moment dat filmul devenind peste mäsurä de lung - si ca duratä, si intrinsec - si, ca atare, empatic numai cu spectatorii dispusi sä uite putin de ticäitul ceasului si sä mediteze cam ca japonezii la ritualul ceaiului. Totusi, riscul meritä - mäcar pentru cä, dacä doritorii de show violent vor fi dezamägiti, cei dispusi sä chibzuiascä vor gäsi totusi în acest film un prilej de meditatie - nu la cine stie ce mari adeväruri filosofice, ci doar la ce înseamnä sä fii om într-un context inuman prin definitie. Si ne mai prilejuieste si multumirea de a vedea cä, uneori, actorii pot chiar sä asimileze regia în cheia filmului de continut (cel putin, dacä nu-i cheamä Mel Gibson).
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 februarie, 2002, h. 00:30-02:26
Bucuresti, România
Mai mult film de continut, decât violence show
Räzboiul din Pacific n-a avut nimic eroic. La fel ca tot ansamblul marii conflagratii a secolului XX, cu cele douä etape ale sale (impropriu numite "räzboaie mondiale"), n-a fost decât un scenariu cinic menit sä impunä prin fortä o nouä împärtire a sferelor de influentä politico-economicä în lume. Aici, miza era jumätatea de nord a Pacificului, vizatä sä devinä în cea mai mare mäsurä posibilä o "mare nostrum Americana". Pentru a înfrânge dominatia imperiului nipon aspra zonei, yankeii îmbrätisaserä o viziune întinsä pe mai multe decenii, dar dependentä direct de rezultatul primilor patru ani ai conflictului armat. Jocul demarase în 1941, an presärat cu provocäri si umilinte la adresa Japoniei, doar-doar va reactiona - ceea ce a si fäcut, într-un târziu de 7 decembrie la Pearl Harbor, cu stirea si acordul tacit ale lui Roosevelt, pe care O.S.S.-ul îl anuntase încä de-o säptämânä despre iminenta atacului (scenariu regäsit si îmbunätätit peste saptezeci de ani, în 9 septembrie la W.T.C.). Din acel moment, mersul räzboiului devenise ireversibil. S.U.A. aveau pretextul de a interveni aläturi de Regatul Unit si Uniunea Sovieticä (asa cum scria în text), nu de partea Axei, cum l-ar fi tentat pe Truman la un moment dat, în '41, când încä mai era senator - ceea ce au si fäcut. Începând cu Midway, au mäturat irezistibil arhipelagurile din Pacific, pregätindu-se sä-si aducä Japonia sub cälcâi - sub ambele cälcâie, cäci au cälcat în picioare si Hiroshima, si Nagasaki. Restul e... la fel de istorie pe cât fusese si începutul.
În aceastä configuratie strategicä, insulei Iwo Jima îi revenea un rol esential - acela de a deveni principala bazä pentru ofensiva finalä asupra Japoniei. Importanta ei era väditä, iar disputa, dinainte jucatä: în februarie 1945, Japoniei nu-i mai rämäsese nici mäcar iluzia victoriei. Flota navalä si cea aerianä erau decimate, resursele se ispräviserä, iar trupele imperiale nu mai puteau decât sä încerce o rezistentä disperatä în fata invaziei inexorabile a unei armate care avea capacitatea de a se reînnoi la nesfârsit. Guvernantii Împäratului stiau cä soarta tärii era pecetluitä, si continuau lupta exclusiv din patriotism si spirit al onoarei, constienti cä fiecare sacrificiu însemna încä o zi de libertate câstigatä pentru copiii lor.
Acest "fatalism eroic" (cam singura formä de eroism prezentä la Iwo Jima) caracteriza trupele nipone postate pe insulä, stiind dinainte cä erau osândite - si reprezintä principalul substrat al filmului. Providenta a fäcut ca respectiva stare de spirit sä fie transpusä în corespondenta Generalului Locotenent Tadarnichi Kuribayashi, publicatä ulterior de Tsuyuko Yoshida în volumul "Scrisori de la comandantul suprem" - aflat la originea scenariului construit de Iris Yamashita, împreunä cu numeroase alte misive ale militarilor de pe Iwo Jima, care n-au apucat sä mai fie trimise familiilor si au asteptat într-un pachet îngropat pe insulä timp de peste saizeci de ani.
Sub acest aspect, strict istorico-informativ, se descifreazä "copertile" filmului - cele douä scurte secvente contemporane, în care niste muncitori japonezi din zilele noastre exploreazä tunelurile din Iwo Jima si descoperä pachetul cu scrisori. În rest, povestea se structureazä temporal strict la nivelul trecutului, urmärind destinele acelor militari condamnati a priori cu o meticulozitate si sobrietate cvasi-documentare.
Pariul pe care si-l asumä astfel Spielberg, cu obsesiile lui despre Al Doilea Räzboi Mondial ("Empire of the Sun", "Schindler's List", "Saving Private Ryan", etc.), e realmente dificil - si câstigat, färä îndoialä, prin inspiratia de a fi încredintat proiectul unui regisor serios si non-veleitar, cum s-a dovedit în ultimii ani Clint Eastwood (una dintre rarele instante când un actor convertit nu sare nici peste cal, nici pe sub el). Cum spuneam, Eastwood beneficiazä din start de un material scriptic foarte solid, care-l înscrie ca regisor pe un drum dificil, dar clar (ori reusesti cu brio, ori ratezi lamentabil): subiect istoric, roman epistolar-documentar, scenariu marcat de aceste date si transpunându-le într-o structurä dramaturgicä pe cât de specialä, pe atât de riguroasä. Ca atare, autorul opteazä pentru o viziune detasatä, echilibratä, obiectivä, läsând sä se contureze treptat perspectivele eminamente umane care compun drama acestui episod legendar al istoriei.
Lucru de la sine înteles, principalul privitor este Generalul Kuribayashi, compus expresiv si subtil de Ken Watanabe (nominalizat în 2004 la Oscar pentru rolul secundar al lui Katsumoto, din "The Last Samurai"), care dä viatä unui luptätor pe cât de genial ca tactician, pe atât de sensibil si rafinat ca om. În jurul lui evolueazä câteva arhetipuri, dintre care se disting soldatul Saigo (omul simplu cu nevastä si copil - Kazunari Ninomyia), locotenentul Ito (tipul de ofiter brutal si limitat, eminamente cazon, cäruia-i e refuzatä pânä si sansa unui sacrificiu voit "eroic" si, în fond, doar ridicol si isteric - Shidou Nakamura), baronul Nishi (ofiterul de modä veche, dandy si onorabil, cäläret campion, al cärui cal e mäcelärit primul de bombele yankeilor - Tsuyoshi Ihara), Shimizu (fostul politist militar urât de toti sub suspiciunea de a fi turnätor, în realitate trimis sä moarä în linia întâi tocmai pentru cä a refuzat sä execute un ordin inuman - Ryo Kase), la care se adaugä amirali bätrâni si depäsiti de situatie, ofiteri derutati, oscilând între poncifele de comportament martial si creativitatea atipicä a noului comandant, si numerosi soldati care compun ca pietricelele unui mozaic sau ale unei mandala complexitatea umanä a celui mai de jos si mai întins esalon al armatei.
Ochiul regisorului parcurge discret si întelegätor toate aceste modele umane, atât în mizanscenele pragmatice ale situatiilor specific militare cât si în compozitiile abulice si aberante ale bätäliei, unde orice logicä pare sä se piardä. Labirintul relatiilor omenesti pare sä se calchieze peste reteaua derutantelor tuneluri säpate la ordinul lui Kuribayashi (geniala lui inventie strategicä, în urma cäreia lupta de la Iwo Jima, în locul unei invazii scurte, ca-n Normandia, s-a prelungit timp de patruzeci de zile), pe care Eastwood le filmeazä insistent si insinuant, transformând celebrul munte de pe insulä într-un adevärat furnicar uman, cu propriile sale reguli spatiale si comportamentale. Prezenta americanä rämâne în mare parte abstractä, compusä preponderent din "efecte" (raiduri aeriene, explozii, bubuiturile permanente ale artileriei), cärora li se adaugä câteva panorame ale colosalei desfäsuräri de forte menite sä înghitä biata insulä (neconvingätor de exagerate, si chiar stângaci compuse din efectele speciale - mai ales debarcarea initialä de pe plajä) si, spre final, câteva schite de portrete punctuale (un prizonier muribund, doi soldati care-si executä sumar prizonierii japonezi pentru cä le e lene sä-i supravegheze, sau topimea snob-arivistä a receptiilor californiene de care-si aminteste Kuribayashi).
Semnificativ si inspirat este faptul cä, în ton cu romanul epistolar de la origine si conceptia dramaturgicä pe care a inspirat-o, Eastwood nu se lasä atras nici un moment pe panta exceselor (oricât de mult le-ar fi justificat, pânä la un punct, subiectul). Secventele de luptä propriu-zisä sunt economice, atent controlate, atât cât sä întregeascä fresca umanä a povestirii. Violentele între oameni lipsesc aproape cu desävârsire - le puncteazä doar câteva inevitabile ciocniri, finalizate prin ucideri la modul scurt, sec si nesentimental, propriu unui räzboi ajuns în al patrulea an al ostilitätilor. Inerentul naturalism al unor incidente (sinuciderea colectivä cu grenade) e tratat cu decenta unei combinatii de dezinvolturä si lipsä a ostentatiei, iar arhetipalele "orori ale räzboiului" percuteazä prin câte un detaliu inspirat - o mânä încä înclestatä pe fotografia familiei, cäzând departe de trup, sau executarea (în flash-back) a câinelui unei familii inofnsive.
Foarte interesantä se relevä si decizia plasticä a filmului, modul de a transpune în imagini universul damnat si lipsit de glorie al fatidicei insule. Majoritatea cadrelor sunt compuse cu o neglijentä studiatä, tipicä documentarului (în conceptia regisoralä modernä, proprie unui anumit tip de subiecte hiper-realiste, pe care au asimilat-o atât de bine si tinerii nostri cineasti ca Puiu si Muntean, si din care bätrânetul cinematografic nu pricepe nimic). În secventele de noapte sau interior, în locul "bäilor de luminä" ce se practicau pânä prin anii optzeci, sau chiar al clar-obscururilor rembrandtiene încä functionale în cazul unor povestiri mai stilate, operatorul Tom Stern compune frust din dâre de raze si pete de întuneric. Peste toate acestea se asterne granulatia cântäritä farmaceutic a unei pelicule menite sä miroasä a semi-documentar, etalonatä stins, astfel încât majoritatea cadrelor plutesc undeva la jumätatea distantei între alb-negru si color (ceea ce, în plus, face ca petele de culoare ale exploziilor, aruncätoarelor de fläcäri si jerbelor de sânge sä fie cu atât mai penetrante).
Insistenta cu care scenariul tine sä urmäreascä bogätia de sensuri umane a materialului de pornire duce la o anumitä depäsire a justificärilor temporale, de la un moment dat filmul devenind peste mäsurä de lung - si ca duratä, si intrinsec - si, ca atare, empatic numai cu spectatorii dispusi sä uite putin de ticäitul ceasului si sä mediteze cam ca japonezii la ritualul ceaiului. Totusi, riscul meritä - mäcar pentru cä, dacä doritorii de show violent vor fi dezamägiti, cei dispusi sä chibzuiascä vor gäsi totusi în acest film un prilej de meditatie - nu la cine stie ce mari adeväruri filosofice, ci doar la ce înseamnä sä fii om într-un context inuman prin definitie. Si ne mai prilejuieste si multumirea de a vedea cä, uneori, actorii pot chiar sä asimileze regia în cheia filmului de continut (cel putin, dacä nu-i cheamä Mel Gibson).
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 februarie, 2002, h. 00:30-02:26
Bucuresti, România