Pitbull
04 Feb 2007, 19:52
Moartea Domnului Altman - "A Prairie Home Companion"
A fost sau n-a fost... mare?
Asa se îmbätrâneste si se trece în eternitate, ca un Maestru.
Din 1951 si pânä anul trecut, pe parcursul a cincizeci si cinci de ani, a fäcut nenumärate filme. Da, "nenumärate", pentru cä au fost atât de diversificate, ca lungime si gen de productie, încât cuantificarea e foarte dificilä. Punând la socotealä si diversele seriale de televiziune (inclusiv celebrele "Alfred Hitchcock Presents" si "Bonanza") cärora le-a regisat unele episoade, filmografia lui Robert Altman ar însuma optzeci si opt de titluri, printre care celebrele "The James Dean Story", "M.A.S.H.", "Brewster McCloud", "The Long Goodbye", "Thieves Like Us", "Nashville", "Bufallo Bill and the Indians" (aka "Sitting Bull's History Lesson"), "Three Women", "Popeye", "Vincent & Theo", "Prêt �* porter", sau "Kansas City". A lucrat non-stop, acoperind toate perioadele devenirii cinematografului american, de la buimäceala lâncedä din jurul lui 1950, trecând prin revolutiile efectelor speciale si ale mijloacelor de expresie, peste generatia furiosilor Coppola, Kubrick, Bogdanovich, Nichols, Woody Allen, si pânä în prolixa näucealä a acestui început de mileniu, când un cinematograf în care totul e posibil încä habar n-are încotro sä-si îndrepte estetica, acum dupä ce tehnica nu-i mai impune nici o limitä.
În acest context, bätrânul întelept, într-a cärui operä au convietuit printr-un incredibil de armonios paradox clasicismul si non-conformismul, traditia si individualitatea, spiritul conservator si curajul revolutionar, limpezimea si bizareria, îsi ia rämas bun de la lumina ecranului printr-o operä de o simplitate si rotunjime surprinzätoare - cu atât mai mult, cu cât filmul se urmäreste cu sufletul la gurä de la cap la coadä, desi nu constä decât în cântece, dialoguri si câteva gaguri pe ici, pe colo. Dar dincolo de toate acestea pulseazä o substantialä atmosferä, iar materia umanä care le dä chip constä într-o galerie de personaje vii si tangibile, fermecätoare si ridicole, fascinante în umanitatea lor. Bolnav de cancer cu complicatii în faza terminalä, väzând efectiv cum Doamna se apropia sä-l ia cu sine, Altman a däruit lumii un rämas bun robust si consistent, la fel de vital cum a fost el toatä viata, si färä pic de desuetudine.
"A Prairie Home Companion" (sau "The Last Radio Show") este, la rândul lui, un film despre moarte. Despre moartea ca trecere, despre încheieri si noi începuturi. Si despre radio. Si muzicä. Si oameni. Celebrul program radiofonic "A Prairie Home Companion" dä ultima reprezentatie, înainte ca teatrul de unde avea loc emisia sä fie demolat de compania ce a cumpärat terenul, pentru a face în locul lui o parcare. Pe parcursul celor douä ore ale ultimei emisii, artistii îndrägiti de o întreagä generatie de ascultätori cântä si glumesc, ca si cum sabia lui Damocles n-ar pândi suspendatä deasupra capetelor lor. Toti sunt bätrâni si tineri în acelasi timp - voci încä proaspete, pe care radioul le-a pästrat în afara timpului, chipuri "coapte", pe care machiajul si tunsoarea încä le mai pot face sä parä juvenile de la distantä, si trupuri pe ultima sutä de metri, gata oricând sä facä un stop cardiac în cabinä. Funesta misiune îi revine unui mosneag cu breton si plete adolescentine albe ca zäpada, Chuck Akers (L. Q. Jones), care dupä ce cântä pentru ultima oarä se retrage în cabinä, pentru a-si astepta iubita, cu sticla de bäuturä, pantalonii în vine si ascultând o romantä. Astfel îl gäseste "Femeia Periculoasä" (Virginia Madsen), o blondä enigmaticä în pardesiu alb, imaterialä si omniprezentä - Moartea ca Înger. Curtatä insistent de onctousul Guy Noir (Kevin Kline), managerul-narator, Angelica Doamnä cu... Trenciul se va îndupleca sä-l ia pe lumea cealaltä si pe Domnul cu... Securea (Tommy Lee Jones), executorul venit sä închidä teatrul, cândva un tânär cu veleitäti de rocker ratat, acum un puritan fundamentalist care nu consumä decât "apä färä lämâie sau gheatä"). Dar asta nu schimbä nimic, un alt emisar al firmei va sosi, iar programul din seara asta rämâne cu adevärat The Last Radio Show. Tipul de radiofonie retro, cu melodii western si country, despre prerii si Mississippi, cu glume pudic-sexuale si dulci-condimentate complicitäti cu publicul, e revolut. Artistii se duc, ascultätorii îi urmeazä - sau invers. Cercul se deschide si se închide la loc într-un bistro amenajat într-un travai pe veci oprit - ca fotografia îngälbenitä de vreme a unui moment din cultura americanä cotidianä ce nu va mai reveni...
Douä cupluri revin cu insistentä, sustinând aproape tot spectacolul: Dusty si Lefty (Woody Harrelson si John C. Reilly), cei doi cowboys care cântä western si spun bancuri porcosele, si
surorile Yolanda si Rhonda Johnson (Meryl Streep si Lily Tomlin), douä pustoaice bätrâne si candide cu zbenguieli sprintare la microfon, si o neverosimilä capacitate de a bârfi în cabinä. Nu întâmplätor, e prezentä si fiica Yolandei, Lola (Lindsay Lohan), care la cei optsprezece ani ai ei e preocupatä numai de sinucideri, si debuteazä la microfon în ultima searä a emisiunii, cântând despre asfixierea cu monoxid de carbon. Regisoarea tehnicä, Molly (Maya Rudolph), e gravidä (nu se stie cu cine), va naste la un moment dat (nu se stie când - dar la un moment dat mimeazä un început de travaliu, ca sä-i dinamizeze pe ceilalti). Caruselul se învârteste în clinchet de zurgäläi, zdrängänit de banjo si muget de sax, a nastere si a moarte, a viatä si iar a viatä - toate ciclice, toate suprapuse.
În simplitatea sa structuralä, construit mai mult pe treptele unei dramaturgii a sentimentelor si a amintirilor, scenariul lui Garrison Keillor (care duce filmul pe umeri si ca actor, în propriul säu rol), curge lin si firesc, färä nici un hiatus, acumulând pe nesimtite tensiuni emotionale. La brat cu Îngerul Mortii, Robert Altman filmeazä aceastä poveste trepidant-încremenitä cu mâna lui sigurä dintotdeauna, plimbând dezinvolt aparatul peste scenä, prin culise si printre cabine, citind tandru personajele, urmärind liniile afective si, mai ales, plutind pe acordurile cântecelor care se succed ca un liant perpetuu, din verigi melodice înläntuite. Umorul e cald si vibrant, pornind de la text pentru a se regäsi în lucrul cu actorii si în perspicacitatea aparatului (mânuit de Edward Lachman) care le surprinde cele mai subtile nuante. Cadrele sunt compuse atent si dinamic, suprapunând dinamismul vioi al momentului peste nostalgia poeticä a fundalului. Montajul lui Jacob Craycroft taie abil pe frazele muzicale, însufletind si mai mult scena, sau alternând-o dramatic cu culisele si cabinele. Pe scurt, o echipä de profesionisti demonstrându-si virtuozitatea nu pentru a da stare de real unor extraterestri pusi sä ne präpädeascä, ci unei povesti duios umane paginate de un monstru sacru care s-a hotärât sä se ducä si el sä moarä putin.
Nu-mi pot reprima tendinta de a face o trimitere la Scorsese ("The Last Waltz"), care în 1979 fixase pe peliculä într-o cheie similarä ultimul concert al formatiei The Band. Sau la Bob Fosse, cu al säu "All That Jazz" - în care, ca si aici, Moartea apärea sub chipul unei frumoase blonde în alb (Jessica Lange), asteptând sä îmbrätiseze un muritor ce-si sublimase întreaga viatä în artä. Sau, de ce nu, chiar si la al nostru Corneliu Porumboiu, care cu un an în urmä s-a aplecat si el asupra unei emisiuni (de televiziune) în timp real, pentru a o aduce pe ecran, în "A fost sau n-a fost", cu aceeasi caldä omenie.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2007, h. 18:15-19:13
Bucuresti, România
A fost sau n-a fost... mare?
Asa se îmbätrâneste si se trece în eternitate, ca un Maestru.
Din 1951 si pânä anul trecut, pe parcursul a cincizeci si cinci de ani, a fäcut nenumärate filme. Da, "nenumärate", pentru cä au fost atât de diversificate, ca lungime si gen de productie, încât cuantificarea e foarte dificilä. Punând la socotealä si diversele seriale de televiziune (inclusiv celebrele "Alfred Hitchcock Presents" si "Bonanza") cärora le-a regisat unele episoade, filmografia lui Robert Altman ar însuma optzeci si opt de titluri, printre care celebrele "The James Dean Story", "M.A.S.H.", "Brewster McCloud", "The Long Goodbye", "Thieves Like Us", "Nashville", "Bufallo Bill and the Indians" (aka "Sitting Bull's History Lesson"), "Three Women", "Popeye", "Vincent & Theo", "Prêt �* porter", sau "Kansas City". A lucrat non-stop, acoperind toate perioadele devenirii cinematografului american, de la buimäceala lâncedä din jurul lui 1950, trecând prin revolutiile efectelor speciale si ale mijloacelor de expresie, peste generatia furiosilor Coppola, Kubrick, Bogdanovich, Nichols, Woody Allen, si pânä în prolixa näucealä a acestui început de mileniu, când un cinematograf în care totul e posibil încä habar n-are încotro sä-si îndrepte estetica, acum dupä ce tehnica nu-i mai impune nici o limitä.
În acest context, bätrânul întelept, într-a cärui operä au convietuit printr-un incredibil de armonios paradox clasicismul si non-conformismul, traditia si individualitatea, spiritul conservator si curajul revolutionar, limpezimea si bizareria, îsi ia rämas bun de la lumina ecranului printr-o operä de o simplitate si rotunjime surprinzätoare - cu atât mai mult, cu cât filmul se urmäreste cu sufletul la gurä de la cap la coadä, desi nu constä decât în cântece, dialoguri si câteva gaguri pe ici, pe colo. Dar dincolo de toate acestea pulseazä o substantialä atmosferä, iar materia umanä care le dä chip constä într-o galerie de personaje vii si tangibile, fermecätoare si ridicole, fascinante în umanitatea lor. Bolnav de cancer cu complicatii în faza terminalä, väzând efectiv cum Doamna se apropia sä-l ia cu sine, Altman a däruit lumii un rämas bun robust si consistent, la fel de vital cum a fost el toatä viata, si färä pic de desuetudine.
"A Prairie Home Companion" (sau "The Last Radio Show") este, la rândul lui, un film despre moarte. Despre moartea ca trecere, despre încheieri si noi începuturi. Si despre radio. Si muzicä. Si oameni. Celebrul program radiofonic "A Prairie Home Companion" dä ultima reprezentatie, înainte ca teatrul de unde avea loc emisia sä fie demolat de compania ce a cumpärat terenul, pentru a face în locul lui o parcare. Pe parcursul celor douä ore ale ultimei emisii, artistii îndrägiti de o întreagä generatie de ascultätori cântä si glumesc, ca si cum sabia lui Damocles n-ar pândi suspendatä deasupra capetelor lor. Toti sunt bätrâni si tineri în acelasi timp - voci încä proaspete, pe care radioul le-a pästrat în afara timpului, chipuri "coapte", pe care machiajul si tunsoarea încä le mai pot face sä parä juvenile de la distantä, si trupuri pe ultima sutä de metri, gata oricând sä facä un stop cardiac în cabinä. Funesta misiune îi revine unui mosneag cu breton si plete adolescentine albe ca zäpada, Chuck Akers (L. Q. Jones), care dupä ce cântä pentru ultima oarä se retrage în cabinä, pentru a-si astepta iubita, cu sticla de bäuturä, pantalonii în vine si ascultând o romantä. Astfel îl gäseste "Femeia Periculoasä" (Virginia Madsen), o blondä enigmaticä în pardesiu alb, imaterialä si omniprezentä - Moartea ca Înger. Curtatä insistent de onctousul Guy Noir (Kevin Kline), managerul-narator, Angelica Doamnä cu... Trenciul se va îndupleca sä-l ia pe lumea cealaltä si pe Domnul cu... Securea (Tommy Lee Jones), executorul venit sä închidä teatrul, cândva un tânär cu veleitäti de rocker ratat, acum un puritan fundamentalist care nu consumä decât "apä färä lämâie sau gheatä"). Dar asta nu schimbä nimic, un alt emisar al firmei va sosi, iar programul din seara asta rämâne cu adevärat The Last Radio Show. Tipul de radiofonie retro, cu melodii western si country, despre prerii si Mississippi, cu glume pudic-sexuale si dulci-condimentate complicitäti cu publicul, e revolut. Artistii se duc, ascultätorii îi urmeazä - sau invers. Cercul se deschide si se închide la loc într-un bistro amenajat într-un travai pe veci oprit - ca fotografia îngälbenitä de vreme a unui moment din cultura americanä cotidianä ce nu va mai reveni...
Douä cupluri revin cu insistentä, sustinând aproape tot spectacolul: Dusty si Lefty (Woody Harrelson si John C. Reilly), cei doi cowboys care cântä western si spun bancuri porcosele, si
surorile Yolanda si Rhonda Johnson (Meryl Streep si Lily Tomlin), douä pustoaice bätrâne si candide cu zbenguieli sprintare la microfon, si o neverosimilä capacitate de a bârfi în cabinä. Nu întâmplätor, e prezentä si fiica Yolandei, Lola (Lindsay Lohan), care la cei optsprezece ani ai ei e preocupatä numai de sinucideri, si debuteazä la microfon în ultima searä a emisiunii, cântând despre asfixierea cu monoxid de carbon. Regisoarea tehnicä, Molly (Maya Rudolph), e gravidä (nu se stie cu cine), va naste la un moment dat (nu se stie când - dar la un moment dat mimeazä un început de travaliu, ca sä-i dinamizeze pe ceilalti). Caruselul se învârteste în clinchet de zurgäläi, zdrängänit de banjo si muget de sax, a nastere si a moarte, a viatä si iar a viatä - toate ciclice, toate suprapuse.
În simplitatea sa structuralä, construit mai mult pe treptele unei dramaturgii a sentimentelor si a amintirilor, scenariul lui Garrison Keillor (care duce filmul pe umeri si ca actor, în propriul säu rol), curge lin si firesc, färä nici un hiatus, acumulând pe nesimtite tensiuni emotionale. La brat cu Îngerul Mortii, Robert Altman filmeazä aceastä poveste trepidant-încremenitä cu mâna lui sigurä dintotdeauna, plimbând dezinvolt aparatul peste scenä, prin culise si printre cabine, citind tandru personajele, urmärind liniile afective si, mai ales, plutind pe acordurile cântecelor care se succed ca un liant perpetuu, din verigi melodice înläntuite. Umorul e cald si vibrant, pornind de la text pentru a se regäsi în lucrul cu actorii si în perspicacitatea aparatului (mânuit de Edward Lachman) care le surprinde cele mai subtile nuante. Cadrele sunt compuse atent si dinamic, suprapunând dinamismul vioi al momentului peste nostalgia poeticä a fundalului. Montajul lui Jacob Craycroft taie abil pe frazele muzicale, însufletind si mai mult scena, sau alternând-o dramatic cu culisele si cabinele. Pe scurt, o echipä de profesionisti demonstrându-si virtuozitatea nu pentru a da stare de real unor extraterestri pusi sä ne präpädeascä, ci unei povesti duios umane paginate de un monstru sacru care s-a hotärât sä se ducä si el sä moarä putin.
Nu-mi pot reprima tendinta de a face o trimitere la Scorsese ("The Last Waltz"), care în 1979 fixase pe peliculä într-o cheie similarä ultimul concert al formatiei The Band. Sau la Bob Fosse, cu al säu "All That Jazz" - în care, ca si aici, Moartea apärea sub chipul unei frumoase blonde în alb (Jessica Lange), asteptând sä îmbrätiseze un muritor ce-si sublimase întreaga viatä în artä. Sau, de ce nu, chiar si la al nostru Corneliu Porumboiu, care cu un an în urmä s-a aplecat si el asupra unei emisiuni (de televiziune) în timp real, pentru a o aduce pe ecran, în "A fost sau n-a fost", cu aceeasi caldä omenie.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2007, h. 18:15-19:13
Bucuresti, România