Louis Malle

[nume]

Louis Malle, Un provocator singuratic
Magda Mihailescu

Acest "fils a papa", vlastar al unei instarite burghezii din nordul Frantei (detinator, printe altele, al faimoaselor fabrici de zahar Beguin) a detestat tot atat de mult "le cinema de papa" precum colegii sai de generatie Truffaut, Chabrol. Avand insa bani, nu a fost nevoit sa astepte, precum acestia, aparitia unor socri pentru a-si realiza primul film. Cand cei de la "Cahiers du Cinema" puneau la cale dinamitarea cinematografului academic prin articole incendiare, Louis Malle invata la IDHEC pentru ca imediat sa devina asistentul comandantului Cousteau (Le monde du silence, Palme d'Or, Cannes 1953) si al lui Bresson (Un condamne a mort s'est echappe). Cand aceiasi Truffaut, Chabrol, Rivette visau sa ajunga pe platou, el semnase deja o prima "opera de autor" (nu-i va spune insa niciodata astfel), Ascenseur pour l'echafaud ( :love: ), dupa romanul lui Noel Calef si dobandea premiul Louis Delluc. In sfarsit, in anul urmator, cel al aparitiei filmelor prevestitoare "Noului Val", Les Mistons (Truffaut), Le beau Serge (Chabrol), Paris nous appartient (Rivette), autorul Ascensorului... starneste scandal, primul dintr-o lunga serie, cu Les amants-premiul special al juriului Venetia 1958). In felul sau, Louis Malle a fost cu un pas inaintea Noului Val, dar istoria cinematografului prefera sa-l fixeze "intr-un moment de coincidenta" cu explozia innoitoare de la sfarsitul anilor '50. Ar fi, cu alte cuvinte (ale lui Serge Daney), "un var apropiat". De ce ?"
(va urma)

[marx]

Louis Malle a fost un adevart enfant terrible al cinemaului. Implicat intr-un scandal - legat de filmul Lacombe Lucien - a parasit Franta ( un fel de Jules Dassin inversat care parasea America preferand Franta) pt naravasul Hollywood. Dar mai bine sa continue nume articolul....

[nume]

Ok Marx :) :
" Louise de Vilmorin, una dintre primele sale colaboratoare (cu ea a lucrat scenariul Amantii, dupa o uitata scriere din 1777, "Point de lendemain", a baronului de Denan) i-a alcatuit cel mai exact portret :
"Daca as fi functionara de la politie si ar trebui sa-i intocmesc pasaportul , pe foaia semnalmentelor as scrie : Talia: -1,72. Ochii: ironici. Parul: negru. Semne particulare : nici o vulgaritate. Insotit - de el insusi."
Acesta este Louis Malle: un navigator singuratic. Cu exceptia "Cannes 1968" cand a demisionat din juriu sub presiunea lui Truffaut si a lui Godard, nu i-au placut aventurile in grup. A fost insa, intr-o masura mult mai mare decat cea atribuita in general turbulentelor de la "Cahiers", un om al scandalului, dar al celui asumat de unul singur, aidoma atatora dintre personajele sale. Cineastul a acumulat teme cel putin indraznete cat toti "nouvelle vague-istii" la un loc. Amantii impinge vointa de a iubi dincolo de limitele unei epoci de abia se pregatea sa cunoasca eliberarea moravurilor. Truffaut il numea atunci, la aparitie , "prima noapte de dragoste a cinematografului francez (...) Louis Malle a realizat filmul pe care toata lumea il purta in inima, visand sa-l realizeze: povestea minutioasa a unui coup de foudre, contactul arzator a doua epiderme ce nu va mai aparea decat mult mai tarziu ca un schimb intre doua fantezii[/b]"
Imbratisarile "amantilor" (Jeanne Moreau, dezabuzata nevasta a unui inalt reprezentant al marii burghezii si Jean - Marc Borry, tanarul intalnit intamplator), extazul erotic rareori mimat pana atunci in fata unui aparat ne pot aparea astazi suficient de pudice in comparatie cu una dintre ultimele creatii ale lui Malle, Fatale (1992), in care Juliette Binoche si Jeremy Irons, nora si socru, par a-si sfasia nu numai hainele de pe ei, ci insasi carnea in scene mai degraba ale unei deznadejdi de sfarsit de lume decat ale vointei vointei simturilor". (...)
L-am vazut, nu e printre favoritele mele.

[Leonard]

din pãcate, n-am vãzut decît 2 din filmele lui mai puþin celebre ºi premiate: Pretty Baby ºi Damage dar care mi s-au pãrut demenþiale, mai ales ultimul

[nume]

Cu cativa ani mai inainte, aceeasi disperare a unei tinere mame parasite de iubit se intalnea cu senzualitatea ambigua, abia nascanda a fiului. Pragul incestului este trecut ca intr-o alunecare de vis in Le souffle au coeur (1971), unul dintre cele mai tulburatoare filme semnate de Malle, si el insotit de mare valva. Putin sunt, de altfel pasii sai tacuti. Paradoxul acestui om care a tinut sa paseasca prin lume in varful picioarelor este acela de a-si fi ales, mai intotdeauna, zonele minate, singurele la capatul carora s-ar mai putea ascunde o enigma. Una dintre ele a fost literatura scriitorului condamnat, a fostului colaborationist Pierre Drieu la Rochelle. Sinuciderea ca forma a contestarii definitive deja enuntate in Vie privee (1962). Filmul cu si, intr-un anume chip, despre Brigitte Bardot are in Le feu follet/ Focul fatidic (1963) un termen fix. Obosit de lasitatea altora, dar si de propria sa incapacitate de a mai iubi, speriat de vidul care se casca tot mai mult in jurul sau, Alain Leroy (Maurice Ronet) hotaraste sa-si puna capat zilelor. Cele 24 de ore pe care si le acorda drept ragaz sunt ale unui lung adio, dar si ale firavei sperante ca ceva-ceva l-ar mai putea intoarce din drum. Nimeni nu are insa timp, nimeni nu este acasa. Singuratatea , ratacirea pe strazi, noaptea, intr-un oras strivitor, alienat, teme aflate in miezul multor dintre filmele lui Malle, tasnesc acum cu o acuitate dureroasa. "Si mai ales sa nu te duci la Paris", ii recomanda medicul lui Alain, cel care se destainuise : "Mi-e teama de Paris". "Paris, Paris, nu te-ai saturat de el ?"(Amantii")- sunt replici mai greu de imaginat in gura personajelor lui Gadard, Rivette, Truffaut, mai toate indragostite de orasul ce-si poarta cu nonsalanta propria mitologie.

[marx]

Malle reuseste sa intensifice atmosfera si prin muzica: in Ascenseur pour l'echafaud jazz-man-ul Miles Davis impune o substanta terifianta, iar in Les Amants Malle il distribuie pe Brahms sa comploteze impreuna cu el la fascinatia impudica a subiectului.

[nume]

Am sa sar capitolul cu Zazie dans le metro(1960), un film jetabil din punctul meu de vedere si am sa trec direct la preferatele mele ....

".... Dar nici Zazie... nici amintitul Le souffle au coeur nu au cunoscut febra polemicilor starnite in 1974 de Lacombe Lucien (dupa un scenariu scris impreuna cu Patrick Modiano). "Marea istorie" privita din unghiuri catusi de putin magulitoare era cea mai potrivita alegere la inceputul intens politizatilor ani '70. Istoria ca intamplare era si ea o provocare a pasiunilor deloc pe placul celor sfasiati de pasiuni ideologizante. Tanarul taran Lacombe Lucien ajunge printre colaborationisti asa cum tot atat de bine ar fi putut nimeri printre rezistenti, iubeste o evreica, omoara un neamt si va fi el insusi executat de Rezistenta, nefiind niciodata acolo unde, potrivit legilor societatii ar fi trebuit sa se afle. In 1977, Louis Malle se stabileste in Statele Unite urmand calea europenilor adaptabili, dar nu intr-atat incat sa-si americanizeze filmele, sa se lepede de propriile obsesii. Filmul cel mai important al acestei perioade, Atlantic City (Leul de Aur, Venetia 1980), film de gen, cu gangsteri crepusculari, este o replica, peste vreme si spatiu, a temei de altadata - moartea timpului ce-i este dat fiecaruia. Dupa un deceniu, cineastul se intorce in Franta pentru a realiza ceea ce el avea sa numeasca filmul vietii sale, Au revoir les enfants (alt Leu de Aur, la Venetia 1987).
Ani si ani, Malle a purtat cu el amintirea despartirii de colegul sau de banca, evreu, in anii ocupatiei. 25 de ani a amanat proiectul cel mai drag inimii sale. Creatorul cel mai putin autobiografic dintr-o epoca in care cinematograful nu jura decat pe persoana intai singular vorbea, in sfarsit despre sine, despre copilul care a fost si care a inteles, prea devreme, fara sa spuna insa nimanui, cum se frange istoria.

[illotempore2002]

Am vazut Le feu follet si Milou en mai.

Primul o drama, al doilea o comedie. Primul foarte plastic, elegant, adanc si tulburator, al doilea comedios, porcesc pe alocuri, suculent si moozaical (din punctul de vedere al personajelor, intamplarilor).

Pe cat de individual si analitic este Feu Follet, pe atat de colectiv si de expozitional este Milou en mai(numeroasa familie care se ascunde in munti in padure de teama stirilor deformate despre mai '68 auzite la radio este emblematica pentru intreaga societate franceza- obiceiuri, mod de gandire, vocabular, expresie, comportament).

Doua filme pt care ai baga mana in foc ca sunt facute de 2 regizori diferiti. Feu follet de Bergman si Milou en mai de Fellini.

Dintre cele doua, fara cuvinte ma lasa Feu follet. Un barbat tanar, alcoolic si despartit de sotia lui, hotaraste sa se sinucida, nu inainte insa de a mai reflecta, pt ultima data, asupra relatiilor cu oamenii din viata lui (si pe care ii viziteaza pe rand, in aceasta ultima zi), asupra iubirii, sensului vietii, societatii, asupra propriei fiinte. Intereant ca atat personajul cat si regizorul ne anunta de la bunul inceput al filmului ca primul se va sinucide, fara a incerca pe parcurs o inducere in eroare (sau inducere a erorii?), sau o directionare pe o pista gresita.

[marx]

pe atat de colectiv si de expozitional este Milou en mai(numeroasa familie care se ascunde in munti in padure de teama stirilor deformate despre mai '68 auzite la radio este emblematica pentru intreaga societate franceza- obiceiuri, mod de gandire, vocabular, expresie, comportament).

"Milou en mai"e un film complet, Malle reuseste incredibil sa manevreze nu numai povestile personale ale numeroaselor personaje, ci si amplasarea lor in cadre pt a crea acea factura emotionala de "grup" in deriva (atat ca familie, si extrapoland, ca societate).
Jocul asta aglomerat, manipulativ & speculativ cu personaje "abundente" este perpetuat de Arnaud Desplechin (inca de la filmul lui de debut "La vie des morts").

[illotempore2002]

Bai oameni buni, aia de tot scrieti la cafenea si la acum pe ecrane, la filme odios de comerciale si urate, voi aia care scrieti la reclamatii si despre toate inutilitatile posibile, voi mai vedeti si filme mah? sau sunteti ca studentii de la UNATC, voi nu va uitati niciodata la filme si nici nu mergeti la teatru?

Am reusit sa vad Vie privee, cu Brigitte Bardot si Mastroiani. Nu m-a innebunit filmul asta, cam sclifosita madama Bardot, personajul ei e tare cliseic, ba chiar kitsch. Nu stiu de ce si-a imaginat Malle ca ar putea fi interesanta in vreun fel. O domnisoara rebela care pleaca sa se faca dansatoare dar pt ca e rebela nu suporta antrenamentele drastice si atunci se face actrita de filme de mana a doua, avand o popularitate teribila.

Nimic nu se compara deocamdata cu Le feu follet, cel putin raportant la cate filme am vazut eu de Malle.

Ma duc si la Noul Val Francez caci am vazut Cleo de 5 a 7 al lui Agnes Varda.

[nume]

Bai oameni buni, aia de tot scrieti la cafenea si la acum pe ecrane, la filme odios de comerciale si urate, voi aia care scrieti la reclamatii si despre toate inutilitatile posibile, voi mai vedeti si filme mah? sau sunteti ca studentii de la UNATC, voi nu va uitati niciodata la filme si nici nu mergeti la teatru?.
E buna asta.


Nimic nu se compara deocamdata cu Le feu follet, cel putin raportant la cate filme am vazut eu de Malle..
Eu zic sa vezi si Ascensorul, Amantii, Au revoir les Enfants. Eu am vazut cam tot ce a relizat Malle, cele mai bune le consider Lacombe Lucien / Atlanticul, iar cel mai slab Zazie, oricum e regizorul meu de suflet.

[illotempore2002]

Bai oameni buni, aia de tot scrieti la cafenea si la acum pe ecrane, la filme odios de comerciale si urate, voi aia care scrieti la reclamatii si despre toate inutilitatile posibile, voi mai vedeti si filme mah? sau sunteti ca studentii de la UNATC, voi nu va uitati niciodata la filme si nici nu mergeti la teatru?.
E buna asta.


Nimic nu se compara deocamdata cu Le feu follet, cel putin raportant la cate filme am vazut eu de Malle..
Eu zic sa vezi si Ascensorul, Amantii, Au revoir les Enfants. Eu am vazut cam tot ce a relizat Malle, cele mai bune le consider Lacombe Lucien / Atlanticul, iar cel mai slab Zazie, oricum e regizorul meu de suflet.

Vazut Ascensorul, e un film foarte elegant si se apropie ca abordare si continut de Le feu follet.

Acum sunt in derulare cu "My dinner with Andre" care e un film fermecator. Actiunea principala e dialogul. Totul se intampla la masa unui restaurant unde Andre, artist de meserie, isi povesteste ultimii ani din viata din prisma experimentelor si experientelor culturale, intelectuale, emotionale (in fond cultura e emotie si intelect). Povestile lui cuprind insa revelatii antropologice, de evolutie umana, psihologica, situatii exceptionale, cazuri limita.

Genul de film facut cu banii de buzunar pt un weekend dar care spune mai mult decat multe volume de orice vreti voi.