robertsandu
21 Jun 2015, 20:13
După modelul colegului meu de forum, alali, pornesc un thread cu review-urile mele de film. Notarea de la 0.5 la 5 stele, aproximativ 800 de cuvinte.
1. Taken (http://www.cinemagia.ro/filme/taken-teroare-in-paris-23732/) (2008, acțiune, 93 min.)
https://lungmetraj.files.wordpress.com/2015/06/taken-2008.png
E o scenă în Taken care exemplifică perfect de ce filmul ăsta mi-a displăcut teribil. Liam Neeson se întâlnește la Paris cu un fost prieten de pe vremea când lucra la serviciile secrete. Îi spune că cineva i-a răpit fata, iar amicul răspunde că îl înțelege, dar acum are o funcție și nu poate permite oricui să vină în Franța și să răstoarne Parisul cu fundu-n sus. La care Neeson are o expresie care m-a făcut să-mi dau seama că avem de-a face aici cu un film de propagandă americană de cea mai joasă speță. “Jean Claude, voi dărâma și Turnul Eiffel dacă va fi nevoie!”, spune el, moment în care francezul îl roagă să nu facă prea multă mizerie. E clar, mi-am zis. Ăsta-i genul de film în care americanii vin și dreg, iar europenii se pun în genunchi și își dau pantalonii jos. Eu înțeleg că Taken e doar un film de acțiune, dar hai să renunțăm la ideea tâmpită cum că în America e lapte și miere, iar în Europa te saltă traficanții din aeroport.
Liam Neeson îl joacă pe Bryan Mills cu o tenacitate care ar fi meritat fără îndoială un scenariu mai bun. Bryan e un fost agent CIA care s-a pensionat pentru a fi mai aproape de fiica lui, Kim (Maggie Grace). Filmul începe într-o notă relaxantă, cu ce-a de-a șaisprezecea zi de naștere a lui Kim. Nu lipsesc cadourile, unele mai modeste, precum amărâtul aparat de karaoke adus de taică-su, iar altele mult mai rafinate — vezi superbul cal Thoroughbred dăruit de tatăl vitreg. Să amintim și că Bryan e divorțat. Soția, Lennore (Famke Janssen), l-a lăsat și s-a cuplat cu un mare afacerist din California. Avem până acum un tablou de familie care mustește de clișee și încearcă să ne facă să deplângem situația lui Bryan. După ani și ani de muncă în slujba țării, se întoarce acasă și găsește o viață în care fosta soție îl urăște, copilul nu-l prea cunoaște, iar singura lui consolare constă în micile grătare pe care le încinge din când în când cu vechii tovarăși din CIA.
Acțiunea propriu-zisă începe după ce Kim și prietena ei Amanda (Katie Cassidy) sunt răpite la Paris de o bandă de albanezi (de ce albanezi? pentru că, în ignoranța lor, americanii cred că tot ce vine din Albania e rău și periculos) specializați în traficul de persoane. Culmea e că Kim se întâmplă să fie răpită chiar în timp ce vorbea la telefon cu tatăl ei, așa că fata face un efort disperat și reușește să-i descrie lui Bryan unul dintre atacatori, ba chiar apucă să-i spună și ce fel de tatuaj avea pe mână. Scena se termină cu unul din momentele cheie ale filmului. Bryan ia telefonul și-i zice albanezului de la celălalt capăt că, dacă nu îi lasă fiica în pace, o să facă ce știe cel mai bine. O să-i caute, o să-i găsească și o să-i ucidă. Faza în sine nu e rea deloc, pentru că Liam Neeson își modulează foarte bine vocea, astfel că atunci când rostește acele cuvinte chiar sună amenințător. Însă albanezul nu cedează. Îi urează noroc și zdrobește telefonul, forțându-l pe Bryan să zboare la Paris și să le arate bărboșilor ălora împuțiți cine e șeful. Și totul în mai puțin de 96 de ore — adică timpul pe care-l are la dispoziție să-și găsească fata.
Restul filmului e un amalgam de penibilități. Gândiți-vă de exemplu că prietenii lui Bryan reușesc să afle dintr-o înregistrare telefonică de proastă calitate, nu doar naționalitatea infractorilor, ci și orașul din care provin — un loc numit Tropojë. Și mai hilară e fază în care Bryan se prezintă în fața traficanților drept nu știu ce comisar francez, deși vorbește o englezo-irlandeză fără pic de accent franțuzesc. Peste problemele de logică și continuitate se adaugă și discriminarea rasială. Filmul e atât de tâmpit, încât crede că dacă spune despre un personaj că e albanez sau arab, asta e deja o caracterizare în sine. Suntem încurajați să sprijinim și, în același timp, să condamnăm violența, în funcție de cine o folosește. E strigător la cer ca fata unui american să fie răpită în Paris, dar, în schimb, este perfect normal ca americanul să facă prăpăd prin Franța sau să tortureze cu sadism albanezi groși la ceafă și înceți la minte. Tortura e OK atât timp cât o folosim noi, e nașpa doar atunci când o folosesc alții asupra noastră. Sunt atât de multe tâmpenii în filmul ăsta, că nici trei de Liam Neeson n-ar fi reușit să-l salveze.
1. Taken (http://www.cinemagia.ro/filme/taken-teroare-in-paris-23732/) (2008, acțiune, 93 min.)
https://lungmetraj.files.wordpress.com/2015/06/taken-2008.png
E o scenă în Taken care exemplifică perfect de ce filmul ăsta mi-a displăcut teribil. Liam Neeson se întâlnește la Paris cu un fost prieten de pe vremea când lucra la serviciile secrete. Îi spune că cineva i-a răpit fata, iar amicul răspunde că îl înțelege, dar acum are o funcție și nu poate permite oricui să vină în Franța și să răstoarne Parisul cu fundu-n sus. La care Neeson are o expresie care m-a făcut să-mi dau seama că avem de-a face aici cu un film de propagandă americană de cea mai joasă speță. “Jean Claude, voi dărâma și Turnul Eiffel dacă va fi nevoie!”, spune el, moment în care francezul îl roagă să nu facă prea multă mizerie. E clar, mi-am zis. Ăsta-i genul de film în care americanii vin și dreg, iar europenii se pun în genunchi și își dau pantalonii jos. Eu înțeleg că Taken e doar un film de acțiune, dar hai să renunțăm la ideea tâmpită cum că în America e lapte și miere, iar în Europa te saltă traficanții din aeroport.
Liam Neeson îl joacă pe Bryan Mills cu o tenacitate care ar fi meritat fără îndoială un scenariu mai bun. Bryan e un fost agent CIA care s-a pensionat pentru a fi mai aproape de fiica lui, Kim (Maggie Grace). Filmul începe într-o notă relaxantă, cu ce-a de-a șaisprezecea zi de naștere a lui Kim. Nu lipsesc cadourile, unele mai modeste, precum amărâtul aparat de karaoke adus de taică-su, iar altele mult mai rafinate — vezi superbul cal Thoroughbred dăruit de tatăl vitreg. Să amintim și că Bryan e divorțat. Soția, Lennore (Famke Janssen), l-a lăsat și s-a cuplat cu un mare afacerist din California. Avem până acum un tablou de familie care mustește de clișee și încearcă să ne facă să deplângem situația lui Bryan. După ani și ani de muncă în slujba țării, se întoarce acasă și găsește o viață în care fosta soție îl urăște, copilul nu-l prea cunoaște, iar singura lui consolare constă în micile grătare pe care le încinge din când în când cu vechii tovarăși din CIA.
Acțiunea propriu-zisă începe după ce Kim și prietena ei Amanda (Katie Cassidy) sunt răpite la Paris de o bandă de albanezi (de ce albanezi? pentru că, în ignoranța lor, americanii cred că tot ce vine din Albania e rău și periculos) specializați în traficul de persoane. Culmea e că Kim se întâmplă să fie răpită chiar în timp ce vorbea la telefon cu tatăl ei, așa că fata face un efort disperat și reușește să-i descrie lui Bryan unul dintre atacatori, ba chiar apucă să-i spună și ce fel de tatuaj avea pe mână. Scena se termină cu unul din momentele cheie ale filmului. Bryan ia telefonul și-i zice albanezului de la celălalt capăt că, dacă nu îi lasă fiica în pace, o să facă ce știe cel mai bine. O să-i caute, o să-i găsească și o să-i ucidă. Faza în sine nu e rea deloc, pentru că Liam Neeson își modulează foarte bine vocea, astfel că atunci când rostește acele cuvinte chiar sună amenințător. Însă albanezul nu cedează. Îi urează noroc și zdrobește telefonul, forțându-l pe Bryan să zboare la Paris și să le arate bărboșilor ălora împuțiți cine e șeful. Și totul în mai puțin de 96 de ore — adică timpul pe care-l are la dispoziție să-și găsească fata.
Restul filmului e un amalgam de penibilități. Gândiți-vă de exemplu că prietenii lui Bryan reușesc să afle dintr-o înregistrare telefonică de proastă calitate, nu doar naționalitatea infractorilor, ci și orașul din care provin — un loc numit Tropojë. Și mai hilară e fază în care Bryan se prezintă în fața traficanților drept nu știu ce comisar francez, deși vorbește o englezo-irlandeză fără pic de accent franțuzesc. Peste problemele de logică și continuitate se adaugă și discriminarea rasială. Filmul e atât de tâmpit, încât crede că dacă spune despre un personaj că e albanez sau arab, asta e deja o caracterizare în sine. Suntem încurajați să sprijinim și, în același timp, să condamnăm violența, în funcție de cine o folosește. E strigător la cer ca fata unui american să fie răpită în Paris, dar, în schimb, este perfect normal ca americanul să facă prăpăd prin Franța sau să tortureze cu sadism albanezi groși la ceafă și înceți la minte. Tortura e OK atât timp cât o folosim noi, e nașpa doar atunci când o folosesc alții asupra noastră. Sunt atât de multe tâmpenii în filmul ăsta, că nici trei de Liam Neeson n-ar fi reușit să-l salveze.