Advertisement Advertisement

Articole Restul e tăcere

(2008)

Restul e tăcere

Nae Caranfil: Talentele traiesc in salbaticie

Regizorul Nae Caranfil, "vestitorul" noii generatii de cineasti romani, vorbeste despre cum e sa faci film in Romania, despre talent si destin si despre filmele "cu batai" ale lui Kurosawa, vazute in copilarie. In prezent, Nae Caranfil se afla la Los Angeles, unde-si monteaza al cincilea lungmetraj, Restul e tacere.

Tatal tau (criticul de film Tudor Caranfil) si mediul in care ai crescut te-au influentat in alegerea unei cariere cinematografice?Evident. Ca orice copil, am tins spre fructul interzis. Aveam un tata critic de cinema, care vedea trei filme pe zi, iar eu aveam dreptul la unul pe saptamana! Aveam un tata care facea emisiuni la Televiziunea Romana, dar care refuza sa tina un televizor in casa! Prin anul al doilea de liceu, mi-am anuntat parintilor intentia de a da examen la Regie film. Am primit urmatorul raspuns: "N-ai sa intri. Un regizor trebuie sa fie in primul rand un tip solid, un munte de rezistenta fizica, iar tu esti slab ca un pui de Crevedia. Chiar daca s-ar trece peste asta, tot n-ai avea nici o sansa. Comisia de admitere e formata din regizori pe care i-am injurat ani de zile in cronicile mele, cum iti imaginezi c-or sa rateze ocazia sa se razbune? Chiar daca, printr-un miracol, te-ai strecura in facultate, ar avea ei grija sa n-o termini. Si, chiar daca ajungi s-o termini si sa te angajezi la Buftea, nu ti-ar da nimeni sa faci film. Si, chiar daca ti-ar da sa faci film, gandeste-te ce fel de film ai fi nevoit sa faci, ce mizerii ar trebui sa accepti! (Suntem la finele anilor '70 si atmosfera se impute accelerat). Si, chiar daca ar fi toti cu mintea in alta parte si ti-ar iesi un film bun, ti l-ar interzice. Dar, chiar daca nu ti l-ar interzice, ar avea grija sa nu circule decat in tara. Si, chiar daca s-ar intampla minunea si ai reusi un mare succes international, pana la momentul respectiv iti vei fi mancat sanatatea, asa ca ce rost are?".

E genul de argumentatie ce functioneaza fara gres pentru un adolescent exaltat: din acea clipa, pentru mine, profesia de regizor de film a fost singura imaginabila. Dar lucrurile fusesera hotarate, de fapt, cu mult inainte, inca de pe vremea cand, ca orice copil normal din cartierul Iancului al anilor '60, inghiteam cu lacomie filme eclectice precum Winnetou, Vagabondul, Cei sapte samurai - habar n-aveam ca vedeam un Kurosawa, eu venisem la un film cu batai si ma enervam ca bataile nu mai incepeau –, ajungand pana la (aici e aici!) westernul "spaghetti" italian cu Giuliano Gemma. Cativa ani buni, Giuliano Gemma a fost idolul meu.Pe la 7-8 ani, taica-miu m-a pus sa-mi aleg personajul preferat, cu cine as vrea sa seman in viata? Si i-am spus: "Cu Giuliano Gemma". "De ce?", m-a intrebat. Si i-am raspuns: "Pentru ca este cel mai tare, cel mai rapid, pentru ca nu te pui cu el, pentru ca este invincibil". Si atunci el mi-a dezvaluit ca in spate, undeva, ascuns dupa un aparat metalic complicat, se afla un personaj care poate face carpa de praf din Giuliano Gemma, il poate trage de urechi cand greseste, il poate smotrui, injura chiar, il poate pune sa ia totul de la capat. Si care nu e tatal lui Giuliano. Nu intelegeam: in capul meu, un asemenea individ ar fi fost mort in momentul imediat urmator, gaurit de un glont de calibru 9. De cat prestigiu trebuia sa se bucure pentru a-si permite asa ceva? Brusc, am aflat ce vreau sa devin in viata: omul care poate face ce vrea din Giuliano Gemma. Si, multi ani mai tarziu, in 1997, l-am cunoscut personal, intr-o postura absolut inedita: Gemma era in situatia de a astepta de la mine un rol.

Faceam Dolce far niente in Italia si il doream foarte mult in distributie pe Giancarlo Giannini. Acesta era o vedeta extrem de greu de obtinut, iar producatorii mi-au pus in vedere sa ma gandesc si la o optiune de rezerva. Astfel, m-am intalnit cu Giuliano Gemma, curios sa vad cum mai arata si daca poate acoperi rolul pentru care cautam interpret. Am luat pranzul impreuna si a fost o experienta absolut bulversanta: omul era de o delicatete, de o modestie si de un bun-simt stupefiante. In acelasi timp, eu imi dadeam seama, vorbind cu el, ca nu va juca rolul – pe motive care tineau exclusiv de datele fizice – si ca sunt in situatia de a-l refuza pe Giuliano Gemma, in momentul in care el mi se oferea pe tava! Imi implineam visul din copilarie, "pohta ce-o pohtisem": imi concediam propriul erou, care devenise prea mic pentru mine, nu mai corespundea! Eram, in fine, OMUL CARE PUTEA FACE CE VREA DIN GIULIANO GEMMA, dar aceasta victorie tarzie mi se parea de o tristete covarsitoare...Referindu-ne la tinerii regizori romani care s-au lansat dupa tine, crezi ca se poate vorbi de un "Nou val" in cinematografia noastra? Te simti apropiat de acesti cineasti?

Apropiat? Da. "Nou val"? Nu. Sper ca nu... Ar fi pacat ca oameni atat de diferiti, atat de talentati (fiecare in felul sau), sa-si compromita marea lor aventura personala, destinul lor individual, pentru o strategie de grup, indiferent cat de mediatica s-ar putea dovedi o noua "Dogma", de exemplu. Pe de alta parte, criticii nu vor inceta sa bata clopotele in sat, anuntand, la fiecare doi-trei ani, aparitia unei "noi generatii". E mica lor marota: le place sa adune mere cu pere, sa inventeze "valuri" (noi sau vechi), "generatii" (de aur sau de sacrificiu), sa organizeze talentul, prin natura lui haotic si dezordonat, si sa-l repartizeze pe grupuri. Cam in acelasi mod in care cateva sute de pusti debusolati, veniti din diverse colturi ale tarii si neavand in comun decat o lada de lemn, sunt aliniati unul langa altul si declarati brusc "batalion". Eu cred in doua mari categorii: talente si mediocritati. Talentele sunt, in general, individualiste, nesolidare, nu se recunosc unele pe altele, prefera sa traiasca in salbaticie. Mediocritatile sunt sociale, agresive si ataca in haita. Criteriile lor de asociere tin de instinct, nu de varsta sau de program estetic. Accepta insa cu incantare sa fie etichetati ca "val", "curent" sau "generatie". Si, de regula, primii care se agata de argumentul varstei (al tineretii sau, dimpotriva, al experientei) sunt impostorii.E pericoloso sporgersi, lungmetrajul tau de debut, a avut premiera mondiala la Cannes in 1993. Acest film, cred eu, anticipeaza un anumit trend, relevant pentru cinematografia mondiala a ultimului deceniu, catre povestile intersecta(n)te si perspectivele multiple. Dintre productiile care au urmat la scurt timp, as cita Pulp Fiction (1994) al americanului Quentin Tarantino (impus si el la Cannes in 1992), Before the Rain (1994) al macedoneanului Milcho Manchevski sau El callejón de los milagros (1995) al mexicanului Jorge Fons. Cum iti explici acest fenomen?

Pizma si invidia i-au impins sa fure cu nerusinare ideile mele, profitand apoi de o publicitate net superioara… Serios vorbind, nu stiu ce sa spun. Presupun ca gustul pentru naratiunea discontinua era dans l’air du temps. Doar ca prima versiune a scenariului la E pericoloso sporgersi, in forma de triptic care l-a consacrat, dateaza din 1984, cu mult inainte ca Tarantino sa-si fi preluat acel celebru post din spatele tejghelei la centrul de inchiriat casete video, care i-a transformat viata. Am fost un precursor? Atunci ce sa mai spuna sarmanul Kurosawa, care facuse Rashômon inca din 1950? Sau Welles cu Cetateanul Kane (1941)? Bun, hai sa admitem ca la ei multiplicarea punctelor de vedere se face prin intermediul unor personaje care depun marturii succesive, intr-un context justificat dramaturgic – proces judiciar in primul caz, ancheta jurnalistica in al doilea. Noi, astia mai, hm, postmoderni - adica eu, Quentin, Milcho, Jorge, Cristi (Mungiu) cu Occident (2002), plus niste pusti mai noi, recrutati pe spranceana - reluam bucati de story fara jena si fara obligatie, schimbam perspectiva "c-asa vrea muschii nostri", deconstruim intr-o veselie si oferim publicului jocuri de puzzle, care mai de care mai alambicate. Remarci, cred, unda de sarcasm ce insoteste aceste consideratiuni. Ea se datoreaza unei frustrari adanci: aceea de a fi vazut cum un film implinit si original ca E pericoloso sporgersi e ingropat in uitare si in litigii juridice (ratandu-si, printr-un incredibil lant de ghinioane, expunerea la care ar fi putut avea acces), in timp ce impactul sau original scade in timp, din cauza numeroaselor filme aparute ulterior ce folosesc, pana la epuizare, aceleasi procedee.Daca nu ma insel, Restul e tacere este primul scenariu pe care l-ai scris. El a obtinut premii importante la Paris (1995) si Los Angeles (1999). Cum se face ca de abia la concursul din vara lui 2005 proiectul a obtinut o subventie de la CNC?

N-a fost depus mai devreme! Povestea e mai complicata. In primul rand, Restul e tacere nu e primul meu scenariu si, indraznesc sa spun, nici macar al doilea. E adevarat ca dateaza din secolul trecut, si anume din anul de gratie 1989. Si e la fel de adevarat ca, tot in secolul trecut, si anume in 1994, a intrat pentru scurt timp in preproductie. Au survenit apoi mai multe incidente care au facut ca societatea careia ii cedasem drepturile scenariului, "Compagnie des Images", sa fie nevoita sa-si depuna bilantul si sa-si ipotecheze activele. "Activele" erau doua computere, o masina de copiat, doua lungmetraje (unul dintre ele al subsemnatului) si un scenariu proaspat achizitionat: Restul e tacere. Doi ani de zile n-am mai avut acces la acest text, ramas in custodia bancii, dupa care contractul de cedare a drepturilor a expirat si am putut, in fine, sa-l recuperez. Dar, la acea ora, eram deja bagat pana peste cap in Dolce far niente...Ramanand la Restul e tacere, filmul la care lucrezi acum, cum ai descoperit povestea din culisele primei noastre superproductii istorice, Independenta Romaniei (1912) de Grigore Brezeanu, si ce te-a atras la destinul acestor pionieri ai cinematografiei romane?

Tudor Caranfil a publicat in 1988 o carte numita In cautarea filmului pierdut. O buna parte din ea este dedicata episodului Independenta Romaniei si lectura ei m-a introdus in atmosfera fabuloasa a preistoriei cinematografului, in Bucurestiul inceputului de secol. Sentimentul pe care l-am avut imaginandu-mi acele evenimente se poate traduce printr-o simpla exclamatie: "Ce vremuri!". O lume in care apar, in acelasi timp, automobilul, avionul, telefonul, gramofonul si cinematograful! O tara in care ofensiva occidentala se lupta cu mostenirile Orientului, in timp ce romanii se imbata constiincios, inmuind mititeii in sampanie! Un secol XX care se anunta in pasi de vals ca aducator de pace si armonie universala! Ce vremuri! Un enfant prodige de 19 ani, care amesteca frustrari si orgolii intr-un proiect cinematografic de o ambitie gigantesca, invers proportionala cu statura lui! Un "producator" mesianic si vizionar, care converseaza direct cu Dumnezeu, dar la alt nivel decat Gigi Becali! Ce vremuri! Cum sa rezisti tentatiei de a pune toate astea intr-un film?Mihai Fulger

"Ia te uita! Misca!
jinglebells