Eram foarte mica atunci cand l-am vazut la TV. M-a impresionat, desi multe nu le-am inteles atunci... Acum privind inapoi realizez frumusetea filmului si dramatismul lui. Tin minte lumina tipica in filmele lui Visconti, costumele superbe dar si decorurile opulente. Nu stiu de ce in filmele lui Visconti chiar si un decor simplu, o pajiste sau o plaja goala poate deveni un decor "Incarcat," innobilat de lumina, de muzica, de simboluri. L-as revedea pe indelete, desi mi-ar trebui o stare launtrica speciala pentru a "gusta" din plin acest film.
Un film de frumusete sublima, pe acordurile Simfoniei a 5-a de Mahler care accentueaza trairile personajului principal, tristetea provocata de frumusetea inaccesibila a adolescentului Tadzio, dragostea obsesiva care il consuma si care in final ii aduce moartea. Am citit pareri, si de altfel subscriu la ele, care spun ca filmul lui Visconti e mult mai bun decat cartea lui Thomas Mann.
Orice cinefil adevarat trebuie sa il vada.Coloana sonora-exceptionala.Dirk Bogarde face un rol mare, cu privirile acelea lungi , plimbarile pe urma unui adolescent de care e indragostit.Thomas Mann a trait o experienta aproape identica, lucru care s-a aflat mult mai tirziu, iar iubirile lui Luchino Visconti au fost intotdeauna pentru barbatii tineri si frumosi.
O pasiune obsesivă mai puternică decât frica de moarte
Homosexual declarat, regizorul Luchino Visconti şi-a dorit dintotdeauna să ecranizeze "Moarte la Veneţia", strania nuvelă publicată în anul 1912 de scriitorul german Thomas Mann (care şi-a mărturisit în jurnalele sale atracţiile bisexuale). Nuvela sus-menţionată se aseamănă din anumite puncte de vedere cu "Portretul lui Dorian Gray" de Oscar Wilde, ambele opere literare descriind obsesia maladivă a unui intelectual matur pentru un tânăr de o frumuseţe ieşită din comun.
Subiectul filmului viscontian îl reprezintă pasiunea anormală cu înclinaţii pedofile a compozitorului german Gustav von Aschenbach pentru Tadzio, un băiat polonez sosit la Veneţia împreună cu mama şi surorile sale. Oraşul traversa în acea perioadă o cumplită epidemie de holeră, dar compozitorul refuză să-l părăsească pentru a nu fi despărţit astfel de obiectul… citeşte
Aşa este, şi mie mi-au plăcut mult atât nuvela lui Thomas Mann, cât şi ecranizarea, chiar dacă nu am fost atras în mod particular de subiect. De fapt Mann insistă (aşa cum remarcai şi tu) asupra intangibilului, asupra imposibilităţii împlinirii unei pasiuni interzise (o temă pe care o agreez foarte tare), asupra faptului că omul este o fiinţă duală şi (se sugerează) plină de vicii, şi nu se axează în mod brutal pe caracterul homosexual al acestei atracţii, deşi evident acesta există, stă chiar la baza operei sale.
Poate cel mai cunoscut film al regizorului italian Luchino Visconti, "Death in Venice" este adaptarea cinematografica a nuvelei cu acelasi nume scrisa de Thomas Mann. Filmul lui Visconti respecta destul de fidel firul narativ al nuvelei si pune accent pe elementele simbolice prezente in scrierea lui Mann. Vacanta in Venetia a scriitorului Gustav von Aschenbach (Dirk Bogarde) are un deznodamant neasteptat pentru protagonist. Pentru spectator, finalul povestii este aflat chiar din titlu, asa ca nu e nici o surpriza aici. Simbolistica povestii este cea care conteaza, cat si relatia ciudata dintre Aschenbach si tanarul baiat polonez, Tadzio. Venetia isi pierde conotatia exotica de loc turistic sclipitor si devine purgatoriu pentru protagonist. Calatoria sa se transforma intr-una catre taramul de apoi, iar cale de intoarcere nu exista. Interpretarea magistrala a lui Bogarde, regia meticuloasa… citeşte
Morte a Venezia sau concert pentru moarte și iubire
Morte a Venezia (1971, reg. Luchino Visconti) te atrage mai întâi prin curgerea lentă a imaginilor, prin îmbinarea coloanei sonore cu fiecare cadru. Suntem în fața unei partituri care ne arată la propriu cum se naște un sentiment puternic: iubirea. Un alt mare plus al filmului este că nici o secundă nu se încearcă să ni se explice (rezolve) sentimentul apărut. Și aici intervine puterea actorului (în cazul de față Dirk Bogarde) de a scoate la suprafața pielii, în slow motion, trăirea interioară atât de greu de explicat. Scenele lungi sunt de fapt niște partituri care trebuie urmărite cadru cu cadru. Zâmbetul timid, stângăcia, primele simptome ale neliniștii fac parte dintr-un tablou imens care trebuie privit când de la distanță când foarte apropiat (jocul camerei, din punctul acesta de vedere, ne face un favor).
Gustav von Aschenbach, un compozitor… citeşte
"Moarte la Venetia", un film de arta