Articole Le concert

(2009)

Concertul

Interviu cu Radu Mihăileanu

Cum a luat naștere acest proiect?

Am fost mai întai abordat de un producător care mi-a propus un sinopsis scris de doi tineri autori: are ca subiect o orchestră falsă de la Bolshoi care a debarcat la Paris. Mi-a plăcut mult ideea principală, mai puțin restul. Atunci i-am cerut acelui producător dacă aș putea să dezvolt propriul meu scenariu pornind de la acel punct de plecare iar el și-a dat acordul.

Cum s-a desfășurat scrierea scenariului?

Împreună cu complicele meu Alain-Michel Blanc, am plecat imediat în Rusia timp de două săptămâni pentru a-i întâlni pe toți cei care, pe rând, au inspirat personajele noastre. Acest lucru a hrănit enorm dialogurile, scenele și ideile care au sfârșit prin a lua formă în scenariu. Se întâmpla în 2002, înainte de filmările pentru “Trăiește”. Atunci Productions du Tresor a reluat proiectul Concertul, având în acel moment ideea de a turna un film în engleză cu actori americani. Din fericire, destinul a decis altfel și am revenit la limbile de origine ale poveștii: franceza și rusa. Scenariul a fost adus la structura sa de acest nou trio format din: producătorul Alain Attal, Alain-Michel Blanc și cu mine.

Regăsim în Concertul tema imposturii pozitive...

Este o temă care m-a invadat împotriva voinței mele. Probabil are legatură cu faptul că tatăl meu, care se numea Buchman, a trebuit să-și schimbe numele în timpul războiului pentru a supraviețui. A devenit Mihăileanu pentru a rezista regimului nazist, apoi regimului stalinist. Chiar dacă trăiam acel optimism, exista în mine un conflict între aceste două identități.
Pe de altă parte, am suferit că am fost considerat un “străin” oriunde mă aflam: în Franța sau în România și evident peste tot în cele din urmă. Astăzi văd asta ca un har și sunt fericit să fiu peste tot: când înăuntru, când afară. Iată de ce, fără dubiu, personajele mele au mari dificultăți la final și se dau drept ceea ce nu sunt, pentru a se elibera de ei înșiși și pentru a încerca să întindă o punte peste ceilalți.

Încă din prima, filmul începe cu o notă de ironie cu manifestația foștilor comuniști care sunt în fond niște figuranți...

Când am plecat în Rusia cu Alain-Michel Blanc, am fost frapați de acea manifestație care se desfășoară în fiecare duminică dimineața în Moscova și care reflectă paradoxul noii societăți rusești: pe de o parte foști comuniști marcați de nostalgie, de vânzători de medalii care își vând marfa lângă manifestanți și turiști și de partea cealaltă, noii capitaliști puri și duri. În mijlocul unei mulțimi de oameni, la câteva palme de loc. Consider acest contrast și tragic și amuzant în același timp.

Dincolo de metafora Concertului, filmul vorbește de raporturi fundamentale între individ și colectiv.

Am înțeles în timpul mixajului că această metaforă se găsește deasemenea în alegerea însăși a concertului care ocupă finalul filmului: Concertul pentru violoncel și orchestră de Ceaikovski. Pentru mine, el interacționează eficient cu raportul între individ și colectiv care se întoarce la criza actuală. Astăzi constat că am atins ultima degradare a individualismului și că ființele umane se simt suspendate în raport cu lumea noastră: le-ar place să păstreze drepturile fundamentale ale individului întorcându-se la o societate un pic prea solidară. Și am vrut să înțeleg că acest concert de Ceaikovski nu ar putea fi armonios dacă violoncelul și orchestra nu s-ar completa: dacă violoncelul nu cântă bine, orchestra deviază și invers. Cele două sunt indisociabile. Criza pare să fie marcată de violență: legatura între individ și colectiv trebuie să fie foarte puternică și pentru a găsi armonia, sau fericirea, trebuie să încerce să cânte pe cât posibil la unison.

Această armonie se sudează deasemenea dincolo de schimburile între ruși, țigani și francezi care au cu toții o vedere asupra lumii foarte diferită...

Ceea ce numim azi “dialogul intercultural” este extrem de prezent, foarte bogat, chiar dacă nu este lipsit de dificultăți. Este lumea noastră de astăzi și va fi așa și mâine. Este ceea ce redă filmul din clipa în care o bandă de semi-clandestini originari din Moscova și compusă din ruși, țigani și evrei ajunge la Paris: astfel are loc întâlnirea între o cultură slavo-orientală și o cultură occidentală, bogată și carteziană. La plecare șocul este exploziv: “barbarii” Estului, din care eu fac parte, ajung la cei civilizați care se tem pentru experiențele lor și care se tem că regulile lor nu sunt respectate, aceleași reguli definite de ei. La sfârșit, în ciuda fricțiunii, frumusețea și lumina vor ieși la iveală din acea întâlnire. Concertul exprimă acea armonie care a luat naștere din acel impact al culturilor.

Mai exact, cum ați defini “ultima armonie” despre care vorbește deseori Andrei în film?

Este visul la care vor să aspire personajele mele rusești care au fost cenzurate de societate. Au fost cu toții, la un moment dat, răvășiți de viață și puși la podea, cum se spune în box. Este foarte greu să te trezești și este exact ceea ce încearcă personajele mele să facă: ei sunt pe punctul de a-și regăsi respectul pentru ei înșiși, după ce s-au pus pe picioare și au devenit ființe umane demne. Pentru a regăsi ultima armonie, nu durează decât o secundă, durata unui concert, pentru a-și dovedi lor inșiși că încă au forța de a visa și de a fi pe picioarele lor. Este o mică victorie asupra morții care ne pândește din culise. Dar problema se poate pune deasemenea oamenilor care nu au suferit niciodată într-o manieră tragică: sunt ei capabili să aiba vise, dorința de a beneficia de ultima armonie? Sunt ei capabili de mobilitate?

Cum se poate defini umorul filmului?

Umorul pe care îl prefer este cel care reprezintă un răspuns suferinței și dificultății. Pentru mine umorul este o armă veselă, ludică și inteligentă, o gimnastică a spiritului, împotriva barbarității și a morții, o bucată a tragediei care este sora sa geamană. De fapt, în film, umorul vine dintr-o rană care s-a produs acum treizeci de ani, în URSS-ul lui Brejnev. În acea epoca, personajele erau umilite și puse la pământ.
Voința lor de a se pune la loc pe picioare și de a-și câștiga demnitatea poate fi considerată ca umor. Dincolo de tragedia lor, protagoniștii Concertului au forța de a merge până în pânzele albe pentru visele lor datorită umorului și auto-ironiei. Pentru mine este cea mai frumoasă manifestare a energiei vitale.

Mai există o formă de umor picaresc care vine din întâlnirea dintre ruși și francezi....

Chiar în mijlocul societății lor, personajele rusești din film erau o mică pată, trăind la margine. La venirea lor în Franța, contrastul este și mai impresionant și suscitat de antagonisme pe care le consider foarte amuzante. Atunci am încercat să aduc câteva “culori” exotice, potrivite acelui grup de slavi, în universul monoton și ațipit care pare a fi societatea franceză când o privești un pic de la depărtare.

Acest lucru se găsește și în opoziția dintre decorurile din Rusia și Franța.

Absolut. Am încercat un experiment diferit de cele două societăți în afară de decoruri, costume, lumină, sunet și producție. În Rusia, decorurile și costumele sunt în același timp colorate și “patinate”, învechite, liniile sunt deseori haotice, astfel că Parisul este mai luminos, deseori aurit, contrastat și compus din trăsături rectilinii, pătrate. De exemplu, atunci când rușii îl sună pe directorul Teatrului Chatelet, ei se află într-o debara murdară, în decorul și liniile haotice, situate la subsolul Bolshoiului, într-un mediu sonor bruiant, în timp ce în biroul interlocutorului lor parizian, totul are design, este aproape alb, curat, silențios și perfect rectiliniu. În timp ce rușii sunt în imperfecțiune totală, francezul, interpretat de Berleand, tinde spre o anume perfecțiune.

Deasemenea, rușii sunt deseori filmați cu camera pe umăr, deoarece sunt în mișcare permanentă, “prost-cadrați”, în timp ce Duplessis și echipa sa sunt mai degrabă filmați într-o manieră simetrică, cu camera fixă sau într-o mișcare studiată.
Deasemenea îmi place mult scena din restaurant între Andrei și Anne-Marie. Opoziția costumelor îmi amintește mult de venirea mea în Franța: Andrei poartă un costum nou, dar care pare prea mare și din altă epocă, dar este prezentabil, deoarece vrea să fie la înălțimea acelei cine, Anne-Marie poartă o bluză argintie drăguță, simplă, modernă, sobră. Bijuteriile sale discrete strălucesc la fel ca ochii ei în luminile care o înconjoară, interioare și exterioare. Andrei pare un obiect în comparație cu Ville Lumiere.

Maniera în care rușii seamană cu francezii este amuzantă!

M-am inspirat din nou dintr-o experiență personală. Când eram mic, am învățat franceza cu o femeie de origine franceză pe la vreo 70 de ani, care a părăsit Franța pentru a urma un român de care s-a îndrăgostit. Ea se exprima într-o franceză care nu se mai vorbea în Franța, plus că ea își părăsise țara de multă vreme. Am învățat din prima o limbă literară, foarte demodată și când am ajuns în Franța, eu însumi am folosit majoritatea expresiilor arhaice care sunt folosite de personajele mele în film.

Atunci mi-am amintit că am vrut să-i mulțumesc unei doamne care m-a ajutat să obțin viza de intrare și căreia i-am zis: “Vă sărut călduros!” Citisem de fapt în mai multe cărți că “pupatul mâinii” era evident respectuos... Personajele mele își imaginează că vorbesc o franceză perfectă, care aproape este de neînțeles: acest decalaj mi s-a părut atunci ca un efect comic foarte eficace. Este deasemenea o manieră de a oferi un omagiu unei generații care a adorat cultura franceză și care este pe cale de dispariție.

Din câte se știe, protagoniștii ruși au fiecare o cunoaștere a limbii franceze care este proprie lor.

Da, sunt trei registre de limbi diferite de care ne-am amuzat mult în timpul scrierii scenariului. În primul rând, Ivan este cel care se gândește cel mai mult să stăpânească limba, a trebuit să învețe cu o femeie bătrână de origine franceză de 50 de ani, el compune fraze pompoase, nu se descurcă deloc rău, chiar dacă comite multe greșeli de sens și de sintaxă. Pe de altă parte, Andrei vorbește un pic mai puțin bine, dar păstrează o anume importanță arhaică, își accentuează frazele sale cu “nu-i așa” la sfârșitul fiecărei replici. În cele din urmă, Sacha, cel mai bun prieten al său, are un vocabular foarte restrâns și vorbește o franceză un pic murdară, se ajută de câteva cuvinte rusești.

Filmul evocă genul de intelectuali și artisti ai lui Brejnev.

Chiar dacă un mic vânt de libertate tinde a sufla cu aproape zece ani înainte de Perestroika, puterea reușește încă să cenzureze intelectualii. Deoarece tot regimul totalitar se teme că punctul de vedere al intelectualilor se propagă asupra maselor și că aceștia din urmă se revoltă. Brejnev se îndoia în mod vizibil de evrei care au luat imediat cuvântul asupra chestiunilor sensibile și care au părinți în străinatate, suscetibili de a-și transmite mai departe punctul de vedere. Atunci, Brejnev a dat afară muzicienii evrei de la Orchestra Bolshoi, cât și toți rușii care le-a luat apărarea.

În același timp, regimul se teme de țigani și de minorități în general, care nu se supun autorității sale. De fapt, țiganii nu s-au supus niciodată ordinelor niciunei țări: sunt ființele umane cele mai libere din lume. Am sperat să evoc această realitate în filigran. În schimb, am căutat să arăt că un gest aparent inocent, evacuarea șefului orchestrei și a muzicienilor evrei, poate cauza un traumatism teribil asupra unei întregi generații care se poate trezi după 30 de ani. Este cazul multor destine zbuciumate ale unor oameni originari din țările din Est.

Dincolo de chestiunea transmisiei, vă puneți deasemenea și problema valorilor.

Am sentimentul după sfârșitul secolului al douăzecilea, că nu am acordat suficientă atenție asupra uneia dintre consecințele apariției noilor metode de comunicare: nașterea virtualității. Pentru mine, virtualitatea a provocat criza actuală: am pus deoparte valorile reale, munca, întâlnirea, timpul, prietenia, iubirea, cunoașterea, adoptăm în schimb valori virtuale, banii, informația, ritmul continuu, comunicarea, achiziția utilităților. Dintr-o dată, am impresia că ființele umane au astăzi chef să revină la valorile adevărate. Deasemenea ei își dau seama că înțelegerea problemei celuilalt este adevărata bogăție. Astfel, învață să restabilească echilibrul raportului individ-comunitate. Prin această prismă, filmul relatează că fără prietenie și fără acea călătorie pentru a întâlni o altă cultură, nu ne putem aștepta la înțelegere.

Se simte o voință iconoclastică de a folosi mult convențiile.

Mă întreb dacă viața nu face uneori regulile și momentele în care se face abuz de reguli pentru a avansa și a testa noi teritorii. Personajele mele, care sunt într-o stare de semi-marginalizare și nu mai au nimic de pierdut, nu mai au altă opțiune decât improvizarea: astfel ei sunt condamnați să inoveze și să progreseze. Plecând de la asta, totul e posibil, chiar dacă acest lucru implică să înfrunte legile stabilite: își fabrică ei înșiși pașaportul, ei nu se duc la repetiție pentru a se implica în diverse traficuri, cu alte cuvinte, ei improvizează și se descurcă pentu a supraviețui. Toate personajele mele sunt o parte de poezie, cu picioarele pe pământ și capul în nori, deoarece cred că nu putem să separăm complet
realitatea de imaginație.

Ca întotdeauna, ați apelat la comedianți de origini diferite.

Da. În primul rând sunt cinci actori ruși formidabili care sunt mari vedete în țările lor, Anna Kamenkova, Alexei Guskov, Valeri Barinov, Dimitri Nazarov, Alexander Komissarov. Am fost frapat de capacitatea lor de a exprima când interioritatea, când exterioritatea și de a se juca cu corpul lor. Apoi, am avut șansa de a lucra cu comedianți francezi excepționali. Dar mai presus de orice, ceea ce a fost minunat, a fost să asist la întâlnirea între aceste două școli care, puțin cu puțin, au ajuns prin a se înțelege. Și nu am uitat de prietenii mei, actorii români! A fost un creuzet genial.

Cum s-a desfășurat dirijarea actorilor?

Am avut nevoie de o perioadă de adaptare care s-a derulat în timpul pregătirii din moment ce am repetat înaintea filmărilor. La început, am avut o mică dispută cu rușii care au devenit foarte siguri de superioritatea lor și de incredibila lor tradiție și care, în mare parte, sperau să mă supun voinței lor. Foarte rapid, au înțeles că știam un pic ce vroiam, că eram și eu unul din Est și că nu eram acolo decât pentru a-i ajuta să evolueze. După aceasta, am colaborat într-o manieră foarte constructivă și au fost fantastici.

Al doilea raport major a fost întâlnirea între Francois Berleand și trei actori ruși care vroiau să fie oarecum superiori lui. Inițial debusolat, Francois s-a adunat și dincolo de umor, le-a arătat toată paleta lui de mare actor. A fost strălucitor, uimitor. Asta le-a inspirat lor, l-au respectat imediat, la fel cum Francois i-a respectat.

Și Melanie Laurent?

Am adorat-o în toate filmele pe care le-a filmat înainte, în special cel de Philippe Lioret. Dar cred că aici a găsit primul ei rol cu adevărat important de femeie. Am încercat să construim un personaj feminin cu adevărat emancipat. Țin să-i mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit deoarece ea este sublimă pur și simplu.

Cum s-au desfășurat filmările?

Am filmat aproape trei săptămâni în România, unde am reconstituit aproape tot partidul rus din film deoarece este foarte greu de filmat în Rusia.
Din nefericire, am ajuns să filmăm două zile în Moscova, pentru a face câteva planuri exterioare ale vilei și a Pieței Roșii. Legat de asta, a fost o aventură demnă de un film încă de la început, nu aveam nicio autorizație pe care trebuia s-o purtăm după șase luni. Printr-un miracol, datorită intervenției lui Alexei Guskov (Andrei), totul s-a deblocat! Și am avut Piața Roșie toată pentru noi, ceea ce a fost cu adevărat de neașteptat.

Și la Paris?

Este prima mea filmare lungă adevarată la Paris, unde am lucrat timp de opt săptămâni în total. Pe de altă parte, trebuie să spun că ne-au primit într-un mod formidabil la Theatre du Chatelet, de la conducere la mașiniști, ceea ce ne-a impus un mare respect. Sper ca filmul să-i ofere teatrului omagiul pe care îl merită si să permită redescoperirea acelui loc magic.

Filmarea concertului la propriu este o virtuozitate impresionantă. Cum v-ați pregătit acolo?

Acela a fost un coșmar de șase luni. Aveam o teamă teribilă de acea scenă deoarece filmul se termina cu concertul și este ceea ce marchează spiritul spectatorului: nu puteam în niciun caz să-mi permit să ratez această secvență. Fără să mai iau în calcul că nu am mai filmat niciodată un concert de muzică clasică. Am început să vizionez toate filmele despre muzică, numeroase dvd-uri de captații din concerte clasice, rock etc... Am învățat multe: care este “limbajul” și importanța fiecarui instrument, în ce moment trebuie filmat și în ce manieră pentru a ieși dramatic. Provocarea a fost să încerc să fiu un pic mai spectaculos și modern decât o captație, rămânând fidel dramaturgiei, personajelor și să nu fac nimic în plus. Apoi am muncit cu antrenori pentru ca actorii să pară muzicieni credibili. Am pregătit decupajul, plan cu plan. Aveam cu toții o grămadă de tăblițe care indica rolul fiecăruia, tot timpul în funcțiune de măsuri muzicale. În momentul filmărilor, am lucrat cu trei camere care era fiecare menită să cadreze puțin sau un pic din muzician sau secțiune: a fost o muncă cu atât mai dificilă deoarece aveam patru zile pentru a o face și care trebuia să protejeze la maxim comedianții de toată această tensiune. La finalul filmărilor, a trebuit să țin cont de flash-back-uri care trebuiau inserate la montaj în secunda următoare, în funcție de accentele muzicale deasemenea.

Este a doua oară când colaborați cu compozitorul Armand Amar.

Pentru mine, muzica este cu adevărat sufletul unui film: este toată partea invizibilă care dezvăluie imaginea, povestea sa secretă. În Concertul, aveam pe de-o parte muzica clasică existentă care trebuia să se adapteze nevoilor filmului și cealaltă, muzica originală. Ca și mine, Armand este curios de alte culturi: am simțit că trebuie neapărat să importăm spiritul slav în partiție. Am ascultat multă muzică rusă: liturgică, sovietică și contemporană. La final, banda originală înțelege muzica simfonică, corurile, traducând amploarea timpurilor, raportul între prezent și trecut, muzica modernă și muzica țigănească. În plus, ritmul însuși al filmului este muzical. Sper că filmul va încerca să găsească calea spre muzica pe care fiecare o poartă în sine. Și că copiii nu vor mai avea teamă de muzica clasică, continuând să le iubească pe toate celelalte.

Despre film și personaje Interviu cu Vlad Ivanov, pe platourile de filmare din Romania
jinglebells