Un stil singular, cu naturalism, cu un fel de autism, cu peisaje din Nord, dar și cu plictiseli acute, cadre lente. Cei cinci băieți, cu motocicletele lor, sunt o bandă tipică, cu mizerie intelectuală, cu afișare clară a naturii animalice.
Acesta este chiar debutul lui Bruno Dumont, cu care a obţinut menţiunea specială Caméra d’Or în 1997.
Pentru subsemnatul, om de o anumită vârstă, arhetipurile categoriei de filme din care face parte actualul "La vie de Jésus" sunt Accattone, sau Rocco şi fraţii săi, sau, poate, Westside Story – adică nişte titluri de care nu sunt prea sigur că actualii tineri cineaşti au auzit. Oricum, n-are importanţă, căci filmele despre mahalalele sordide şi violente din întreaga lume au abundat în ultimele decenii. Chiar dacă studenţii de la UNATC n-au apucat să vadă filme de Visconti, pe ale lui Scorsese le-au văzut cu siguranţă.
Un lucru, însă, e clar: suntem departe de vremurile când rolurile de puşlamale antisociale erau interpretate de băieţi prezentabili de-alde Renato Salvatori sau Alain Delon. Uitaţi-vă la domnul de mai jos. Nu seamănă cu… citeşte
Avangardă