Inițial, am vrut sa-i dau 10 stele! Doar că, undeva, dupa mijloc, o parte din farmecul care ma încântase s-a disipat, iar finalul deși foarte simbolic, m-a dezamăgit oarecum.
Exceptionale câteva scene: cea din barul Titanik (cu precădere, incluzând aici cântecul cu versuri încântătoare, dar și dialogul cu garderobiera, personaj fabulos de altfel!), ori cea a dialogurilor dintre personajul principal și cântăreața (inclusiv mărturisirea dinspre final)!! Nu ai cum sa nu rezonezi la asa ceva, stilul meditativ fiind hipnotic de-a dreptul!
Un plus și pentru garderobiera, ce apare pe parcurs, în special în scena în care recita din Vechiul Testament...
M-a incantat modul de filmare, atat alb-negru, cât și permanenta glisare a camerei. Și aici, ca și în Calul din Torino (unde vântul inducea o stare de anxietate paralizanta), Tarr… citeşte
Una dintre cele mai bune drame pe care le-am văzut vreodată. Un film atmosferic, sumbru, cu cadre cenuşii şi focalizate pe detalii, dar extrem de bine şi de atent alese de regizor, Karhozat face parte, fără îndoială, din categoria filmelor de clasă. Stranietatea sa şi impresia că avem de-a face cu o operă kafkiană sunt accentuate nu numai de viziunea lui Tarr, ci şi de alegerea de a lucra această peliculă în alb-negru. Filmul spune, de asemenea, povestea unei iubiri imposibile, desfăşurată pe un fundal sordid, în care ai impresia că eroul îşi joacă viaţa la ruletă - pigmentată cu dialoguri scurte, dar pline de conţinut. De asemenea, trimiterile la Biblie şi folosirea simbolurilor, precum şi faptul că replicile devin din ce în ce mai sofisticate pe măsură ce acţiunea avansează îi dau o tentă de film filosofic, amintind întrucâtva de Bergman. Eroul… citeşte
Încă de la primul cadru (de vreo trei minute și jumătate), o sinonimie neașteptată și descurajantă i se impune celui care a făcut imprudența de a zăbovi mai mult de o clipă în cîmpul de forțe al lui Kárhozat: cameră de filmat - cameră obscură - celulă meschină - cutie craniană. Cu foarte rare excepții (dintre care una profund melancolică, iar alta ironică, dacă nu și cinică), camera nu înaintează și nu se apropie de lumea și de ființele pe care le cinematografiază. Mișcarea predilectă este o glisare lentă de la stînga la dreapta și invers (evocînd deplasarea privirii cuiva care stă spînzurat la fereastră, ori denunțînd supravegherea maniacală dintr-un regim totalitar), completată de bateri în retragere, de îndepărtări la fel de lente, sau de rotații cu efect mai degrabă contrapanoramic (dacă se poate spune așa) - și asta deoarece au… citeşte