Fascinant delir vizual baroc scenografic. Iar Giulietta a exprimat cu măiestrie un întreg evantai de stări sufletești cum numai ea știe. Extraordinara mi s-a parut vizualizarea gândurilor și suferințelor Giuliettei.
Deşi Fellini nu e regizorul meu preferat, pot spune că mă impresionează. Şi asta deoarece, chiar dacă spune o poveste obişnuită, ancorată în realitate, o face într-un fel aparte - are acel ”ceva” al filmului de artă. În ”Giulietta degli spiriti” viziunea sa transcende însă graniţele realului, alternanţa real/imaginar, lumea aceasta/lumea de dincolo, obişnuit/straniu conferind peliculei sale o notă de originalitate şi de bizar. Eroina pare o persoană simplă, însă are procese de conştiinţă, suferă din dragoste şi apelează la un întreg arsenal pentru a-şi duce mai departe povestea. Ştiu că nu mă raliez gustului majorităţii, dar, deşi am acordat aceeaşi notă ambelor filme, acesta mi-a plăcut mai mult decât La Strada. Nu ca subiect, ci ca realizare, deşi se vede că ambele sunt Fellini.
Da, revăd filmul ...și mă...îngrozesc: un film din 1965 atât de modern, de minunat...!!
Toate temele felliniene...costumele...oniricul..clovnescul...ca la carte, în perfectă osmoză perenă. Da, așa sunt geniile, desigur!!