Articole După dealuri

Care a fost punctul de plecare al filmului?

În 2005 mi-au căzut ochii pe știrea despre o fată care s-a întors din Germania să-și viziteze prietena aflată la o mănăstire din Moldova și care a murit câteva săptămâni mai târziu fiind - după cum a scris presa - „exorcizată”. Știți că în scurtă vreme cazul a ajuns în toate ziarele și curând a fost preluat fără prea multă verificare suplimentară și în presa internațională. Preotul mănăstirii, dacă vă amintiți, a fost caterisit la repezeală de către Episcopia locală îndată ce cazul a ajuns în presă, iar maicile au fost excluse din viața monahală - măsuri luate în grabă, căci în mod normal ar fi trebuit, conform regulamentelor bisericești, să aibă loc o cercetare a faptelor înainte să se ia măsuri.

Biserica Ortodoxă a condamnat și s-a dezis de cele întâmplate. Știți că, începând de anul acesta, din ianuarie, dacă nu mă înșel, Biserica le-a recomandat preoților să nu mai citească Moliftele Sfântului Vasile, considerate a fi textele de căpătâi în încercarea de alungare a duhurilor rele. Cumva, pare că este o măsură prin care Biserica încearcă să prevină dar și să se delimiteze preventiv de alte posibile situații că cea din 2005. Un simplu search pe google îți arată însă că asemenea practici continuă și oricine poate descărca filme făcute cu telefonul mobil la diferite slujbe de alungare a duhurilor rele din „posedați”.

Pe generic scrie ca ai fost inspirat de romanele non-ficționale ale Tatianei Niculescu Bran.

Tatiana lucra că ziaristă în perioada aia, pentru BBC. A fost printre primele persoane, dacă nu prima, care a încercat să cerceteze ce s-a întâmplat cu adevărat în mănăstire și care a investigat cazul vreme de mai mulți ani, publicând în final două cărți care prezintă atât incidentul din 2005 cât și procesul care a urmat. Cărțile au fost prezentate drept romane jurnalistice, un gen în care noi nu avem tradiție, dacă nu cumva, iarăși, aceste cărți ale Tatianei nu or fi chiar primele încercări de acest fel.

Te-ai gândit imediat să faci un film pornind de la acel incident?

Eu mi-am păstrat obiceiul și plăcerea de a citi foarte multă presă din perioada în care am lucrat și eu un pic ca jurnalist și, ca subiect de presă, mi se părea foarte interesant. Ca subiect de film, pe de altă parte, povestea părea cumva cam prea senzațională, melodramatică și beneficiind de o expunere deja prea mare - date fiind multitudinea de articole și informații plasate pe internet despre subiectul ăsta. Însă am continuat să urmăresc ce se întâmplă cu cei implicați în caz în toți anii în care s-a desfășurat procesul și chiar și după ce au fost condamnați.

O cunoșteai pe Tatiana în 2005?

Ne-am cunoscut în 2007, la New York - eu eram acolo pentru o prezentare cu 4 luni 3 săptămâni și 2 zile, iar Andrei Șerban m-a invitat să asist la un spectacol pe care îl montase la Teatrul La Mama cu actori foarte tineri - printr-un proiect numit Academia Itinerantă -, o dramatizare a incidentului care constituie subiectul celei dintâi cărți a Tatianei Niculescu. Cu ocazia aceea, din câte îmi amintesc, Tatiana mi-a dat un exemplar din carte și am vorbit un pic despre cele întâmplate.

Și când te-ai hotărât să faci totuși un film inspirat de acel incident?

M-am întâlnit întâmplător cu Tatiana pe Magheru anul trecut în primăvară, într-o perioadă când eu stăteam în birou și scriam. Mi-a dat o carte nouă de a ei, pe care tocmai o lansa - cu ideea că ar putea fi un bun subiect de film. Era tot o carte cumva având de-a face cu religia, biserica și credința. Pe tema asta, mi se părea însă că povestea din 2005 are totuși mai mult potențial, așa că am început să recitesc pe internet postări despre evenimentele de atunci și am constatat că există o polarizare formidabilă în rândul celor care comentau și că povestea suscită încă un interes foarte mare.

M-am apucat și am scris mai întâi o variantă de scenariu care nu mi-a plăcut - era încă prea aproape de incidentul petrecut în realitate și nu făcea decât să îi scoată la iveală lipsa de sens, într-un fel, povestea reală fiind mai curând pentru mine o tragică mostră de incompetență, lipsă de responsabilitate și conjuncturi nefericite.

Și tu despre ce voiai să fie povestea?

Ce am apreciat în primul rând la cărțile Tatianei era tocmai că nu dădeau sentințe, nu stabileau vinovații, nu identificau responsabili - doar povesteau ce s-a întâmplat, făcând-o într-o manieră frustă și echilibrată - bbc-ista, aș zice, dacă îmi permiți termenul. Iar mie personal mi s-a părut că aș putea face un film pe tema asta în momentul în care am simțit că pot să mă desprind de povestea reală. În final, scenariul meu nu este despre ce s-a întâmplat în 2005, iar personajele nu încarnează defel pe acel părinte și pe acele maici. E o ficțiune în care am încercat în mod deliberat să nu țin cont și să mă îndepărtez de povestea reală. Mi-am însușit însă spiritul cărților, am încercat, la rândul meu, să nu comentez, să nu judec și să nu identific vinovați ci să povestesc, adăugând însă întâmplări, incidente și motivații care să confere poveștii acele semnificații în plus pe care povestea din realitate mi se pare că nu le avea.

A rămas o poveste despre vină, însă a devenit deopotrivă și una despre alegeri și despre diferite feluri de a înțelege iubirea; despre ce fac oamenii în numele convingerilor lor și despre ce se întâmplă când religia este interpretată literal, despre indiferență și despre intoleranță, însă în primul rând este o poveste despre libertatea de a hotărî.

Cât de aproape este varianta finală a filmului de scenariu? Ai lucrat mult la scenariu?

Am scris și rescris destul de mult - în final, varianta cu care am început pregătirea filmului având 245 de pagini. Ulterior am tăiat mai întâi până la 220 de pagini, iar în filmare am intrat cu un scenariu de 180 de pagini. Am rescris însă destul de mult în timpul filmărilor, la început mai rar, însă pe măsură ce avansam în film tot mai des până când, spre final, rescriam zilnic cel puțin dialogurile. Nu e vorba de o rescriere majoră, ci mai degrabă de o adaptare a scenariului la felul în care se înfiripa filmul; povestea fiind foarte complexă, a fost foarte dificil să decid din stadiul de scriere ce îi era absolut necesar și ce nu și am încercat să fiu atent la propria voință a filmului meu și să înțeleg ce se potrivește și ce nu se potrivește pe măsură ce avansam. În final, filmul durează 150 de minute.

Ai folosit tot materialul filmat?

Nu. Sunt destule secvențe pe care nu le-am folosit - vreo 30, 40 de minute în total de lucruri rămase pe afară - unele foarte bune în sine, dar nu absolut necesare. Filmul ăsta e diferit de cel dinainte, are ceva din ritmul și logica unui român, în sensul în care detaliile, evenimentele colaterale mărunte și sub-ploturile sunt cel puțin la fel de importante ca și povestea principală - scopul acestor detalii fiind să conducă la o cât mai bună înțelegere a lumii în care trăiesc, au fost crescuți și educați acești oameni în mijlocul cărora sunt plasate personajele principale, care sunt valorile care contează în această lume - informații fără de care nu poți plasa evenimentul principal în context și înțelege ce și de ce s-a întâmplat. Nu sunt foarte convins că asemnea demersuri complexe au drept cel mai potrivit mijloc de expresie filmul, dar nu aveam cum să verific fără să încerc.

A fost greu să filmezi un scenariu așa de lung într-un timp așa de scurt?

Cam totul a fost complicat în legătură cu proiectul ăsta de la început, în special din pricina lungimii lui, dar și a deadline-urilor pe care singuri ni le-am impus. Ne-am hotărât în august 2011 să încercăm să filmăm iarna și să avem filmul gata pentru Cannes 2012. M-am decis să-i dau drumul fără să mai stau pe gânduri, pentru că pe cât mă gândeam, pe atât aveam mai multe îndoieli că acest tip de țesătură ficțională e pretabilă pentru transpunere în film - cred că dacă lăsam filmarea pentru mai târziu, era posibil să nu mai fac proiectul deloc.

Deci te-ai gândit să renunți încă înainte să începi?

Cum să spun, am hotărât să avansez în proiect pas cu pas: întâi mi-am propus să am scenariul gata înainte să decid dacă merită încercat sau nu. După care mi-am zis că ajută să văd niște actori care să dea viață personajelor, apoi mi-am zis că trebuie să filmez câteva repetiții în decor ca să fie relevant și tot așa. În cele din urmă, a devenit clar că voi face filmul, dar dacă povești de o asemenea complexitate și structură sunt transformabile în cinema e o întrebare la care încă îmi formulez răspunsul.

Cum au fost filmările?

A fost complicat, pentru că a trebuit să construim mănăstirea și toate dependințele și pentru că am filmat iarna, iar în ianuarie a început să fie foarte frig – or la minus 15 grade e mult mai greu să te relaxezi, să te gândești la personajul tău și la situație, pur și simplu corpul tău are o altă prioritate.

A fost greu și pentru că a fost, într-un fel, un film foarte greu din punct de vedere fizic și, în plus, filmat în plan secvență - un film în care actorii au trebuit să fugă, să se lupte, să care de colo colo greutăți mari și toate astea concomitent cu livrarea cât mai naturală a unor dialoguri precise, interpretate așa cum stabilisem la repetiții.

Am construit decorul pe un deal lângă Câmpina, iar filmarea în deplasare vreme de săptămâni întregi și-a pus cumva amprenta asupra echipei - a fost un mare efort pentru toată lumea. Dar cel mai complicat a fost din pricina însăși a situațiilor imaginate - dificile, violente și apăsătoare -, filmul reunind, cum era de așteptat, actori cu convingeri religioase cât se poate de diferite, care însă au trebuit să lucreze împreună la același proiect, în unele situații trebuind să dea viață unor personaje care acționau complet altfel decât ar fi făcut-o interpretul personajului în viața reală - ceea ce, când e vorba de convingeri personale importante, aduce o povară în plus și pune în discuție granița subtilă dintre personaj și interpret.

Am început repetițiile înainte să avem garanția că se va găsi și asigura la timp finanțarea proiectului - și asta din pricina timpului foarte scurt pe care l-am avut la dispoziție ca să punem la punct toate detaliile - și aspectul ăsta a adus o presiune suplimentară, în special asupra mea. Un alt factor complet imprevizibil a fost vremea; când filmezi iarna, habar n-ai ce îți va aduce ziua următoare și trebuie să te adaptezi din mers. Nu ai lumină naturală decât de la 9.00 la 15.00, or ziua de filmare are 12 ore.

O altă necunoscută a fost zăpada: presupuneam că va ninge, dar când, nu puteam ști, iar când a nins a nins enorm, cred că a fost una dintre cele mai bogate în ninsoare ierni din ultimii ani și, pentru multe zile, am răzbătut cu greu către locul de filmare.

Ai avut puțin timp la dispoziție pentru casting. Ce te-a făcut să te decizi pentru acești actori?

Filmul e plasat ca acțiune în Moldova și e vorbit aproape integral în accent, așa că, de la început, alegerea actorilor a trebuit să țină cont de aspectul ăsta. Ca să le fie mai ușor, dialogurile au fost scrise de la început fonetic - mai târziu, când a trebuit să traducem scenariul în alte limbi pentru diverse aplicații, l-am rescris corect folosind ortografia acceptată, ca să se înțeleagă.

Singurul actor pe care am bănuit că am să-l distribui încă de când scriam este Valeriu Andriuță - vechiul meu camarad din timpul facultății care a jucat în toate filmele mele de școală și în câteva de după școală. Știam că se mutase în Irlanda de câțiva ani și aproape că pierdusem legătura, știam că acolo lucra în cu totul alt domeniu, dar știindu-l, mă gândeam că n-are importanță pauza asta. E și singurul pe care l-am sunat cu mult înainte să mă decid că o să fac film după povestea asta - a trebuit s-o fac ca să-l rog să-și lase barbă, pentru orice eventualitate. Iar apoi, cu cât treceau lunile și cu cât îi creștea barba, cu atât mai mult devenea limpede că, dacă fac filmul, cu el trebuie să lucrez. Când am început castingul, a venit și am citit câteva dialoguri și am decis că nu are rost să mai văd alți actori pentru rolul ăla - era al lui.

A fost mai greu cu rolurile feminine?

Am știut de la început că pentru rolurile astea va trebui să caut - nu aveam pe nimeni în cap dinainte și știam că va fi dificil. Căutam actori care să poată să pară oameni simpli, nesofisticați, cu puțină educație și cu acea înfățișare aparte pe care o capătă uneori oamenii credincioși. Am hotărât să văd personal la casting cât mai multe dintre actrițele care aveau vârsta, accentul și cât de cât înfățișarea potrivite.

Pe Cristina Flutur am chemat-o după ce am văzut pe net o fotografie de-a ei în care avea ceva în privire ce îmi dădea speranțe că putea fi ea personajul. Pe Cosmina Stratan am urmărit-o întâi într-o probă dată în absența mea - o probă în care îi dădeau lacrimile; secvența nu cred că cerea neapărat acel lucru, însă capacitatea ei de a genera emoție era copleșitoare. Abia mai târziu am aflat că sunt amândouă ieșence ca și mine - ca majoritatea actorilor pe care i-am ales în final pentru film. Bineînțeles, nu din pricina asta i-am ales, însă bănuiesc că felul lor de a vorbi - care îmi e familiar - se traduce cumva în capul meu drept natural, firesc.

Ai tras multe duble?

Păi da, pentru că n-am avut prea multă vreme pentru repetiții și pentru că am continuat să rescriu în permanență. Am tras cu mult mai mult decât pentru oricare film precedent de-al meu și, cu cât avansam în film, cu atât numărul de duble creștea. La început cred că nu trăgeam mai mult de 10-15 duble pe secvență, însă către final am început să tragem frecvent 20-30 și uneori 40 de duble. Însă, pe măsură ce avansam cu dublele, secvența începea să prindă contur, deseori dublele de final fiind mult mai închegate și mai scurte decât cele de început - uneori durând aproape de două ori mai puțin. Însă să filmezi secvențe de grup în plan-secvență e dificil și epuizant pentru toți cei implicați.

Ați terminat foarte târziu filmarea. Când ați avut timp de post-producție și cum ați reușit să aveți filmul gata pentru Cannes într-un timp așa de scurt?

Era clar că nu o să avem cum să finalizăm filmul dacă începem post-producția după ce încheiem filmările - nu există timp fizic suficient. Așa că am decis să instalăm un grup de montaj la filmare, într-o cameră de hotel, iar editorul filmului, Mircea Olteanu, a stat cu noi toată filmarea și a montat pe măsură ce filmam. În fiecare seară, după filmare, urcam în micul nostru grup de montaj improvizat, vedeam materialul din ziua precedentă, alegeam dubla cea mai bună, iar mai departe Mircea le insera peste noapte în montaj. În felul ăsta, am încheiat odată cu filmarea și o prima variantă de montaj și am câștigat mult timp.

Ce așteptări ai legate de filmul asta?

Mă aștept, în primul rând, ca cei care îl văd să îl compare, inevitabil, cu cel de dinainte - deși, dacă s-ar putea, mie mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut în sine și nu în raport cu vreun alt film. Și După dealuri și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile au ca personaje principale două fete aflate într-o relație și un personaj masculin decizional și puternic, dar cu toate astea filmele sunt foarte diferite.

Sper, apoi, ca cei care văd filmul să aibă o opinie despre ce li se propune: nu contează cui dau dreptate - ceea ce îmi doresc cel mai mult e să nu rămână pasivi în fața filmului, a poveștii - căci prea adesea lumea în care am ajuns noi să trăim azi e paralizată de un anume fel de pasivitate și non-reacție la stimuli de orice fel. Sper ca cei care văd filmul să înțeleagă că el încearcă să le transmită ceva despre tiparul lumii în care trăiesc și despre efectele nebănuite ale unor obiceiuri și convingeri mărunte pe care le tolerăm în viața noastră și a celorlalți fără să le considerăm periculoase sau importante. Mă aștept, totodată, ca filmul să fie interpretat și judecat destul de diferit în străinătate față de acasă, în România.

Care te aștepți să fie poziția Bisericii Ortodoxe despre film?

Nu știu dacă Biserica va avea vreo poziție anume - cu atât mai puțin una oficială, bănuiesc mai degrabă că nu. Sper însă că un număr cât mai mare de practicanți care merg duminică de duminică la biserică să fie curioși să vadă filmul și să-și formeze propria lor opinie despre ce văd, după ce văd și gândindu-se cu mintea lor - într-un fel, asta e chestiunea cea mai importantă de care vorbește filmul, nevoia de a judeca și acționa cu propria ta minte și nu altfel.