Tudor Giurgiu: „Mi-ar plăcea să trăiesc clipa când un film autohton va avea un impact major în societate”

de Ştefan Dobroiu în 25 Feb 2015
Despre provocările şi mizele lui De ce eu?, unul dintre puţinele thrillere politice româneşti

De ce eu?, thrillerul politic al lui Tudor Giurgiu, a început deja proiecţiile în avanpremieră, iar de vineri va putea fi văzut în multe oraşe ale ţării. Am vorbit cu regizorul despre acest film incomod, care arată cu degetul spre corupţia sistematizată din România anului 2002, cand presiunile superiorilor l-au făcut pe procurorul Cristian Panait să clacheze psihic. Iată mai jos o conversaţie despre provocările acestui film şi de ce i-ar putea el interesa pe români.

Filmările pentru De ce eu? s-au desfăşurat într-un mare secret. Existau temeri că filmările ar fi putut fi afectate de intervenţia eminenţelor cenuşii vizate de poveste? A existat vreo situaţie în care ai avut impresia că "cineva veghează"?
Tudor Giurgiu: Da, e adevărat, nu am vrut să fac valuri, nu am chemat presa la filmări, am încercat să fim cât mai discreţi. Mi-a fost, recunosc, puţin teamă ţinând cont de implicaţiile politice majore ale subiectului. Am vrut să ţin echipa de filmare, mai ales actorii, departe de orice intervenţie mediatică, de interviuri, de telefoane. Am reuşit să filmăm în linişte, nu ne-a abordat nimeni şi n-am simţit în niciun moment că am fi fost supravegheaţi. şi chiar dacă ar fi fost aşa, n-a avut niciun efect asupra noastră.

Uneori este mai simplu să faci un film de epocă decât unul a cărui acţiune se desfăşoară în urmă cu un deceniu. Care au fost principalele provocări, în ceea ce priveşte producţia, ridicate de film?
În mod evident, găsirea unei locaţii de filmare adecvată pentru filmările din Parchetul General, locul de muncă al procurorului Panduru, eroul principal. ştiam că vom fi în locaţia asta multe zile şi mi-am dorit să găsim un spaţiu ofertant, care să ofere multe posibilităţi şi unghiuri de filmare. Opţiunea pentru Palatul Bursei, clădire construită în jurul anului 1925 având la bază planurile unui architect francez, a fost excelentă iar ideile şi propunerile scenografului Cristian Niculescu au fost excelente.

Singura mare limitare de producţie a fost imposibilitatea opririi traficului rutier în zone foarte circulate, aşa că a trebuit să mă resemnez cu prezenţa în cadru, din când în când, a Daciilor Logan care nu apăruseră încă în 2002.

Ai proiectat De ce eu?, într-o versiune de lucru, înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie. Crezi că această decizie a influenţat întrucâtva rezultatul alegerilor?
Nu cred că filmele româneşti au încă atâta forţă, deşi mi-ar plăcea să trăiesc clipa când un film autohton va avea un impact major în societate. Cred totuşi că filmul a putut deschide nişte minţi, iar tinerii (cei între 20-26 de ani), mulţi dintre ei resemnaţi şi total dezgustaţi de clasa politică, au putut înţelege că România nu trebuie să se reîntoarcă înapoi, într-un sistem unde politicul influenţa grav justiţia, iar personajele care îndrăzneau să se împotrivească şefilor erau rapid eliminate din sistem.

Filmul se bazează pe cazul procurorului Cristian Panait, al cărui nume a fost schimbat în Cristian Panduru. De ce această decizie? Unde se opreşte adevărul şi unde începe ficţiunea în De ce eu??
Scenariul e construit pe baza cronologiei întâmplărilor aferente cazului Panait, odată ce acesta a primit dosarul Lele. Dar, „De ce eu?” e un film de ficţiune şi nu un film documentar. Când am început cercetarea cazului Panait (anul 2007) şi am citit majoritatea articolelor din presă despre subiect, tentaţia de a face o reconstituire extrem de fidelă realităţii a fost foarte mare. Mi-a luat însă mult timp până am înţeles contextul juridic în care s-au întâmplat evenimentele şi până am desluşit complicatele iţe ale unui caz care a fost şi mai e foarte controversat.

Undeva prin 2012 am simţit că apropierea asta de realitate mă împiedică să merg mai departe. Nu mai puteam să-mi închipui personajul principal altfel decât proiecţia din mintea mea a lui Cristian Panait, după cum toată documentarea cazului începea să mă sufoce prin cantitatea mare de informaţii şi detalii, de la modul în care se făcea contrabandă în nordul ţării până la complicatele fire ale dosarului Lele, procurorul orădean anchetat succesiv în mai multe dosare, chiar şi după dispariţia lui Cristian Panait.

A fost nevoie de o pauză, de nişte luni bune de depărtare de subiect, pentru a reveni apoi şi a-mi pune întrebările care, de fapt, contează: despre ce e vorba în film? Ce mă motivează să-l fac? Care e conflictul? Tema? Am realizat atunci că, dacă vreau totuşi să fac filmul, e nevoie de ficţionalizare, de a adăuga detalii şi elemente credibile unui schelet narativ care era puternic şi real.

Ce metodă de documentare ţi s-a părut mai utilă în pregătirea scenariului? Conversaţii cu cei care l-au cunoscut pe Cristian Panait? Surse judiciare? Poţi spune care a fost persoana cu care ai avut cele mai relevante discuţii despre viaţa şi cariera procurorului?
În 2002, ţin minte că am decupat câteva articole din presa vremii dar fără să am o convingere clară că e un bun subiect de film. Am simţit că poate fi „ceva”. Mai apoi, în 2007, când am reluat subiectul am început să recitesc articole, să caut pe internet tot ce se putea găsi despre procuror şi în foarte scurt timp mi-am dat seama că povestea e mult mai puternică şi complexă decât mi-aş putut fi imaginat.

Esenţiale au fost întâlnirile şi discuţiile cu fostul procuror Alexandru Lele din Oradea (cel anchetat de Panait) care mi-a dat multe documente şi dosare. Apoi am început să mă întâlnesc cu oameni din anturajul lui Panait. Un rol esenţial a avut atunci colegul meu Vlad Trandafir, m-a ajutat în toată perioada de documentare, a făcut fişe pentru fiecare personaj implicat în cazul Panait, de la Tănase Joiţa şi Rodica Stănoiu până la colegii şi rudele procurorului.

Am lucrat împreună o cronologie a cazului, am pregătit seturi de întrebări pentru toţi cei cu care ne-am întâlnit. şi, evident, am cunoscut-o pe mătuşa lui, un om care îmi e foarte drag, de la care am aflat multe detalii ale personalităţii lui Panait. În ultima perioadă de documentare, am ajuns să cunosc şi foste studente sau chiar iubite ale procurorului.

Ce te-a făcut să îi oferi primul rol principal din carieră lui Emilian Oprea (foto stânga)? Nu este doar un rol principal, este un rol în care personajul apare pe ecran în aproape fiecare cadru din cele 130 de minute ale filmului.
Instinctul. Emilian nu a dat nicio probă, am mizat pe el ceva de genul “totul sau nimic”. E drept, îl ştiam din teatru, e un actor matur, cu multă experienţă. Eram convins că va reuşi să ducă rolul la bun sfârşit dar la filmări ne-a surprins pe toţi cu un dozaj incredibil al emoţiilor, cu un joc fin şi foarte nuanţat. Am încercat să filmăm, cât s-a putut, în ordine cronologică aşa încât finalul filmului a fost filmat spre terminarea perioadei de filmare. Filmarea în apartamentul real al mătuşii procurorului Panait a fost extrem de emoţionantă.

De ce ai ales formatul widescreen pentru filmare?
Am discutat mult despre asta cu operatorul Marius Panduru şi cred că a fost o decizie înţeleaptă. Am vrut să lărgesc spaţiul de joc în care evoluează personajul principal şi să nu accentuez senzaţia, oricum, claustrofobică pe care o are spectatorul ţinând cont că o mare parte din film se întâmplă în birouri, coridoare, pe scări.

Faptul că De ce eu? are un final cunoscut publicului informat îi va afecta numărul de admisii? Cu ce senzaţie ţi-ar plăcea să rămână spectatorul român după vizionare?
Cred că în continuare mulţi români nu cunosc detaliile cazului Panait şi controversele legate de sinuciderea lui nu fac decât să sporească interesul în jurul filmului. Deci, mă aştept la un număr mare de spectatori dar, evident, nu e o comedie, deci nu sper la miracole. Mi-ar plăcea ca publicul să îşi pună întrebări legate de propria relaţie cu autorităţile, de felul în care merită să ţii la propriile valori şi principii în confruntările inerente cu superiorii sau cu sistemul.

Deşi e un film greu, poate depresiv şi trist, cred că la final se întrevede o rază de speranţă. Romania nu mai e ţara anului 2002, când niciun ministru, primar sau magistrat nu era anchetat pentru corupţie. Cred că trebuie să privim mai optimişti spre viitorul apropiat.

Te-ai întrebat vreodată, într-o problemă legată de cinema, "de ce eu?"?
Da, de multe ori. De ce eu am înfiinţat Festivalul Internaţional de Film Transilvania? De ce eu m-am implicat mult prea mult în redactări de legi şi regulamente la CNC? De ce eu am venit cu ideea Premiilor Gopo, care premiază cele mai bune filme şi cineaşti ai anului? De ce eu mai fac filme?

Exploreaza subiecte similare:

Tudor Giurgiu, Emilian Oprea, De ce eu?

Alte știri din cinema

Noul trailer Deadpool & Wolverine este plin de gheare, înjurături și dezvăluiri

Trailerul îl dezvăluie în sfârșit pe Hugh Jackman reluându-și rolul său iconic de Wolverine, de data aceasta purtând costumul galben cu albastru devenit celebru odată cu apariţia în benzile desenate X-Men

Doar un singur film de animație Disney are apreciere maximă: 100% cronici pozitive pe Rotten Tomatoes

Pinocchio din 1940 este singurul film de animație Disney care a obținut acest scor maxim pe Rotten Tomatoes. Care este secretul său?

Comedia romantică Dragoste pe muchie de cuțit, disponibilă pe streaming

Dragoste pe muchie de cuțit va avea premiera în 29 aprilie, pe platforma de streaming SkyShowtime

Armurierul westernului Rust, condamnat la închisoare în cazul în care e implicat și Alec Baldwin

Apelurile lui Gutierrez Reed din închisoare arată „că nu are remușcări și că încă aruncă vina pe alții, inclusiv pe Baldwin, pe producătorii filmului și pe paramedici”

Părerea ta

Spune-ţi părerea
cosmin742000 pe 25 februarie 2015 12:55
Abia astept sa il vad.Interesant ca la mult timp dupa involutie oamenilor le e frica.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells