Transporter 3

Primul "Transporter", cel din 2002, (regia: Corey Yuen) era formulaic, dar corect: eterna poveste a durului devenit liber-profesionist, care primeste comenzi grele si le indeplineste fara discutie, intocmai si la timp, aplicand cu sfintenie un set de reguli: sa nu schimbe misiunea (ca doar n-o fi chiar atat de fraier!), sa nu se uite in pachet, sa nu afle/dea nume etc. Evident, nu trece mult si vajnicul nostru curier special calca pe bec, si-atunci sa te tii belea. Asa se construieste un film ieftin si comod care sa-ti ridice nivelul de adrenalina pentru o ora jumate. In "Transporter II", (2005, regia: Louis Leterrier - ala cu "Hulk"-ul de anul trecut), totul se reia... aidoma. Iar cand vine anul de gratie 2009, cu "Transporter III", si din nou se repeta aceleasi si aceleasi treburi, filmuletul devine mai mult decat previzibil.

Datele de baza ale povestirii (pornind de la santajul cu ministrul ucrainean al mediului) sunt de actualitate, semnificative, si angrenate intr-o baza dramaturgica decenta (explicabil, din moment ce tatal francizei e Luc Besson, care mai demult chiar stia sa faca filme). Mai departe, trucul cu bratarile explozive functioneaza acceptabil, prilejuind un sistem de handicapuri articulate coerent si datatoare de tensiuni momentane. Fluxul epic are ritm, ba chiar reuseste pe alocuri sa sugereze si o oarecare intentie de suspense. Secvente de actiune inventive, trasnite si cateva neverosimile, dar captivante, plus un love-story gonflat- in Transporter 3 special goana cu bicicleta prin cladire, salvarea de pe fundul lacului, sau cele doua cascadorii cu masina si trenul.

Mai putin bine e ca elementele constitutive ale scenariului (Besson si Robert Mark Kamen), desi avusesera premise de pornire generoase, se ingramadesc haotic, confuz si pueril. in prima jumatate de ora, nu intelegem nimic - si nu in sens misterios, ambiguu, incitant, ci pur si simplu pentru ca modul de lansare a actiunii e neclar si stangaci: in loc sa capteze spectatorul, il frustreaza si-l decupleaza. (Ulterior, povestea se va clarifica nu pe calea unui proces logic desfasurat gradual, cum dicteaza regulile genului, ci strict prin explicatii didactice, repetate insistent.

Daca in primele doua filme eroul isi incalca propriile reguli (sa nu, sa nu...) silit de imprejurari, aici o face pur si simplu ca sa fie el mai cu mot - citeste: fiindca de-aia-s reguli, ca sa fie incalcate! Pur si simplu nesocoteste intelegerea cu contractorul, il sfideaza ca un nesimtit (de parca nu de la ala si altii ca el ar avea el banuti de vila pe Rue de Falaise in Marsilia!) si nu se lasa pana nu compromite singur toata misiunea, de sa ramana-n urma lui o dara cat mai groasa de cadavre - c-asa-i in tenis! si nu numai atat - dar pe toate planurile, si-n zona banditilor, si-n sectorul politiei, si peste tot, neveridicitatea si lipsa de logica a tuturor deciziilor si actiunilor sunt la ele acasa.

Besson si Kamen trantesc de la jumatate incolo un carnat de love-story plin de soia, junk si de E-uri, dar umflat cu pompa cat incape, filmat mai penibil decat la Mircea Muresan si uns cu o partitura muzicala insuportabil de prost compusa (Alexandre Azaria) si gretos de pleonastic lipita pe imagine.

Regia ii apartine unui anume Olivier Megaton (nu "Megatron", ca ala-i al lui Marian Crisan - desi diferenta nu prea se observa; Olivier si-a zis "Megaton" fiindca s-a nascut in 6 august 1965, la doua decenii fix dupa Hiroshima). Baiatul asta are simt narativ si vizual, compune bine secventele de actiune, insa pare sa-i lipseasca total inteligenta cinematografica. Prima boacana o face chiar la inceput, cu montajul alternativ dintre urmarirea automobilistica pe stradutele Marsiliei si lupta celor doi pescari cu pestele care a muscat: ceea ce incepuse printr-o ingenioasa taietura de montaj, creatoare de racord dinamic, devine imediat un exercitiu de stil in sine, inutil si cicalitor - iar sub semnul acestui formalism redundant, in tuse de o grosime grosolana, va sta toata conceptia stilistica a filmului. Mediocritatea intelectuala a lui Megaton se releva si din lipsa flagranta a celui mai modest dram de umor - ingredient esential al oricaror retete de acest gen. Trasnaile lui Frank Martin par tot timpul sa se ia cat se poate de in serios, lipsite si de wink-rile lui Hitchcock, si de discretele aranjari de cravata ale lui James Bond, si de ironia subtila din fermecatorul "Wanted" al lui Bekmambetov - de parc-ar fi comisarul Moldovan, de la "Revansa" pan-la "15" si mai departe, ca tot ii place lui sa sara de pe poduri pe trenuri in mers. Martin o face si el, cu masina cu tot - si, la fel ca Nicolaescu, vrea sa-l credem!

Drept pentru care, nici nu mai avem de ce ne mira ca Jason Statham, un actor altminteri deloc de lepadat, devine aici cam la fel de expresiv ca un mort proptit de-a-mpicioarelea si plimbat cu caruciorul. Omul are o fizionomie stranie si dezagreabila, care poate fi un excelent asset, cand stii sa i-o speculezi (ca in "Death Race", un blockbuster cat se poate de cinstit), dar in lipsa unui fundament solid al personajului, devine mai enervanta decat a acelui zombi cretin incropit din Tim Olyphant in "Hitman" - nu ca filmul, in ansamblul lui, ar fi mult mai breaz, da' totusi...!