Top 10 ecranizări româneşti

Nu întâmplător, cele mai bune ecranizări româneşti s-au realizat în vechiul regim. Motivele sunt de natură conjuncturală: cu rare excepţii, cineaştii perioadei 1949-1989 preferau să se raporteze la surse literare preponderent ca să dribleze rigorile draconice ale cenzurii (Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Alexa Visarion, Nicolae Mărgineanu, Dan Piţa - care tot n-a scăpat, cu Faleze de nisip, cum nici lui Daneliuc nu i-a mers a doua oară ulciorul la apă, cu Glissando). N-au lipsit nici cazurile de sinceritate şi curaj (Ciulei, Pintilie, Ion Popescu-Gopo), care se regăsesc pe bună dreptate în top-tenul de mai jos.

După 1990, frecvenţa ecranizărilor a scăzut simţitor: pe de o parte, cenzura politică a dispărut, o dată cu ea dispărând şi subterfugiul adăpostirii sub umbrela literaturii, iar - pe de altă parte - cineaştii se simţeau mai atraşi de subiectele actuale decât de cele de epocă, proprii atâtor opere literare clasice.

În fruntea celor mai bune zece ecranizări româneşti se situează capodopera incontestabilă (în sens obiectiv, pentru că o antologie recentă, bazată pe votul criticilor de film români, a reuşit totuşi s-o plaseze pe locul doi) a cinematografiei noastre, la rândul ei ecranizare a capodoperei unui mare scriitor... Pădurea spînzuraţilor (1965 - Liviu Ciulei, după romanul al lui Liviu Rebreanu).

Pădurea spânzuraţilor  (1965 - Liviu Ciulei, după romanul al lui Liviu Rebreanu)

Pe lângă fidelitatea remarcabilă faţă de litera şi mai ales spiritul romanului (în parametrii proprii oricărei adaptări de la literatură la film), capodopera lui Ciulei, premiată la Cannes pentru Cel mai bun regizor şi nominalizată la Palme d'or, se impune ca fiind filmul nostru suprem atât prin conţinutul profund, dens, universal (dincolo de datele naţionale specifice), prin structura complexă şi coerentă, şi mai ales prin creativitatea şi rafinamentul mijloacelor vizuale, de o inventivitate realmente revoluţionară şi o valoare expresivă fără egal. Nu putem omite nici creaţiile antologice ale actorilor Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Emmerich Schaffer, Ana Szeles, ştefan Ciubotăraşu, Gina Patrichi, Emil Botta, Kováks György (şi mulţi alţii), formaţiunea sa teatrală conferindu-i lui Ciulei un autentic satut demiurgic în lucrul cu actorul.

La "Moara cu noroc" (1957 - Victor Iliu, după nuvela lui Ioan Slavici)

Într-o perioadă când filmul românesc, aflat abia la vârsta copilăriei, era marcat de imaturitate, diletantism şi mimetism nevolnic în raport cu modelele sovietice, filmul lui Iliu s-a distins nu numai prin robusteţea aducerii pe ecran a unei opere româneşti clasice, ci şi datorită rafinamentului stilistic al imaginii. Rămân în memorie exterioarele de o mare frumuseţe plastică (inclusiv antologica imagine a călăreţilor lui Lică Sămădăul profilaţi pe lumina asfinţitului), secvenţele surprinzător de energice şi dinamice ca dansul porcarilor în han, şi jocul actorilor Geo Barton, Constantin Codrescu şi Ioana Bulcă.

Reconstituirea (1970 - Lucian Pintilie, după povestirea lui Horia Pătraşcu)

Pornind în primul rând de la accentele critice incredibile într-o perioadă când conformismul socio-politic era impus cu forţa, mulţi ar considera şocanta creaţie a lui Pintilie cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor (pierzându-i din vedere inegalităţile, gratuităţile, burţile şi unele cadre compuse teatral sau chiar amatoricesc). Ce-i drept, aceste minusuri nu pot anula valoarea secvenţelor cu adevărat inspirate - ca începutul, finalul, momentele realizării filmului în film, cu "lecţiile de cinema" ţinute ritos de miliţianul lui Ernest Maftei, portretul grobian- fiţos al procurorului creat de George Constantin, precum şi descoperirea tinerilor actori Vladimir Găitan şi George Mihăiţă (dintre care cel de-al doilea a primit pe 20 octombrie 2012 o stea în "Piaţa timpului" din Bucureşti).

Vânătoarea de vulpi (1980 - Mircea Daneliuc, după romanul "Nişte ţărani", de Dinu Săraru)

Deşi multă lume l-a uitat, filmul rămâne unul dintre cele mai bune ale lui Daneliuc, la paritate cu "Proba de microfon", realizat în acelaşi an. Dacă romanul lui Săraru oscila între calităţi certe, pasaje mediocre şi concesii politico-ideologice în cheia "condamnării obsedantului deceniu" comandată de Ceauşescu, filmul extrăgea esenţa umană a cărţii, aducând-o pe ecran cu o vitalitate necruţătoare - inclusiv graţie actorilor Mitică Popescu, Valeria Seciu, Mircea Diaconu, Sofia Vicoveanca. Filmul i-a derutat pe mulţi, datorită opţiunii iconoclaste a lui Daneliuc de a folosi montajul afectiv - dislocat cronologic, în funcţie de evoluţiile psihologice ale personajelor, şi complicat adesea cu deliberare prin introducerea unor aparente sărituri de racord, relevante pentru schismele interioare ale acestora. Imaginea sobră dar plină de insolit studiat cu discreţie înfăţişează o lume a satului românesc epurată de clişeele edulcorate cu care ne obişnuiseră zeci de alte filme.

Nunta de piatră şi Duhul aurului (1972-73 - Dan Piţa şi Mircea Veroiu, după nuvelele "Fefeleaga", "La o nuntă", "Vâlvabăii" şi "Lada", de Ion Agârbiceanu)

Aproape egale ca valoare (deşi "Nunta de piatră" s-a impus mult mai prestigios în memoria cinefililor), filmele de debut ale celor doi regizori care, vreme de zece ani, s-au menţinut printre cei mai buni cineaşti români oferă o imagine de neuitat a universului exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni descris de pana lui Agârbiceanu, în viziuni cinematografice puternice, conturând din start personalităţile celor doi autori: Piţa - dinamic, dramatic, cu umor negru incisiv; Veroiu - static, contemplativ, pictural. Pe bună dreptate, ambele filme au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă din New York. Ulterior, subiectul avea să fie abordat şi de Nicolae Mărgineanu, în "Flăcări pe comori" (1988) - corect, expresiv, dar fără răsunet.

Felix şi Otilia (1972 - Iulian Mihu, după romanul "Enigma Otiliei", de George Călinescu)

Marele nostru critic şi istoric literar n-a excelat niciodată în proză, deşi prozele sale sunt scrise cu siguranţa şi profesionalismul proprii unui mare specialist, cel puţin la nivel teoretic - în frunte cu romanul de faţă. Nici Iulian Mihu nu şi-a egalat vreodată acest apogeu al carierei, care reuşeşte în multe privinţe chiar să-şi depăşească sursa literară. Rareori am mai întâlnit în filmul românesc o asemenea galerie de personaje, compuse cu fineţe şi aplomb de Clody Bertola, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Ovidiu Schumacher, Julieta Szönyi, Hermann Chrodowar, Arpad Kemeny, Eliza Petrăchescu, Jean Lorin Florescu, Aristide Teică, Violeta Andrei - ba chiar şi actori proveniţi din alte zone, ca scenograful Radu Boruzescu (Felix), sau balerina Leni Dacian (Aurica). De asemenea, scenografia inegalabilă a lui Liviu Popa, filmată cu stil şi discreţie de Alexandru Întorsureanu şi Gheorghe Fischer (care tocmai brevetaseră procedeul Graphis Color), rezultă într-o succesiune de tablouri ale epocii rareori întâlnite în filmul românesc - şi nu numai.

De-aş fi... Harap Alb (1965 - Ion Popescu-Gopo, după basmul "Harap Alb", de Ion Creangă)

Geniul lui Gopo, manifestat în trilogia scurtmetrajelor sale de animaţie, nu s-a regăsit niciodată şi în filmele cu actori - îndrăzneţe, inventive, bogate în idei de conţinut şi soluţii vizuale mereu insolite, însă marcate mereu, mai mult sau mai puţin, de ambiţia de a spune prea mult cu mijloace limitate, de a fi original cu orice preţ. Toate aceste calităţi şi relative neîmpliniri îşi află combinaţia cea mai armonioasă şi convingătoare în bizara sa adaptare după basmul lui Creangă. Filmul excelează prin detaşarea ironică, ducând la reconfigurarea multora dintre motivele iniţiale ale autorului şi locurile comune din lumea basmelor, toate puse în cadru cu o diversitate insolită de mijloace vizuale, situate mai ales în zona scenografiei de decor şi costume, dar şi în cheile interpretative propuse actorilor - în frunte cu un Florin Piersic la începuturile carierei, urmat de Cristea Avram (chipeşul "Spân"), Emil Botta (schismaticul Roşu Împărat), Fory Etterle (volubilul Verde Împărat), Gerge Demetru (temperamentalul Alb Împărat), Irina Petrescu (vrăjitoarea cea bună), sau Puiu Călinescu, Mircea Bogdan şi Liliana Tomescu (Gerilă, Flămânzilă şi Ochilă).

Tănase Scatiu (1976 - Dan Piţa, după suita "Viaţa la ţară", de Duiliu Zamfirescu)

Altul dintre vârfurile creaţiei lui Piţa în perioada lui bună, când încă mai obişnuia să facă lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine (calitate crucială a artei filmului, din păcate absentă la mulţi dintre cineaştii acelor decenii): să povestească - aici, pornind de la substanţa epică şi socială a nuvelelor lui Duiliu Zamfirescu. Pe această structură narativă fluentă şi tensionată, arta lui Piţa de a vorbi prin imagini se ilustra plenar, în compoziţii elaborate şi complexe de lumină şi culoare - iar distribuţia, în frunte cu Victor Rebengiuc, Eliza Petrăchescu, Vasile Niţulescu, Carmen Galin, Dan Nuţu, Rodica Tapalagă, Mitică Popescu, Dorel Vişan, Mircea Diaconu şi alţii, oferea un panopticum de personaje antologice, imagini vii ale modelelor literare create de marele scriitor.

Înainte de tăcere (1978 - Visarion Alexa, după nuvela "În vreme de război", de Ion Luca Caragiale

Primul şi cel mai bun film al lui Alexa, urmat cu câte o treaptă mai jos de cele două succesive, frapa în primul rând prin arta de a vorbi tăcând - replici puţine şi esenţializate, printre lungi secvenţe şi episoade care lăsau "la cuvânt" imaginea - elaborată, grăitoare, plină de stil. Astfel, proza lui Caragiale îşi găsea pe ecran un echivalent surprinzător, inclusiv datorită provenienţei teatrale a lui Visaron Alexa, şi aplecării sale speciale spre genialul nostru prozator şi dramaturg, căruia îi montase recent, în viziuni novatoare şi şocante, "O noapte furtunoasă" şi "Năpasta" - al doilea spectacol fiind şi sursa de inspiraţie a ecranizării din 1982.

Dacă spaţiul ne-ar permite, ar merita să ne ocupăm în continuare şi de plutonul următor, unde aş include "Faleze de nisip" (1983 - Dan Piţa, după romanul "Zile de nisip", de Bujor Nedelcovici), "Un om în loden" (1978 - Nicolae Mărgineanu, după romanul "Moartea vine pe bandă de magnetofon", de Haralamb Zincă), "Moara lui Călifar" (1984 - şerban Marinescu, după nuvela lui Gala Galaction), "Dincolo de pod" (1976 - Mircea Veroiu, după "Mara" lui Ioan Slavici), "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (1972 - Sergiu Nicolaescu, după nuvela "Moartea lui Ipu", de Titus Popovici), "Glissando" (1984 - Mircea Daneliuc, după nuvela "Omul din vis", de Cezar Petrescu), "Osînda" (1976 - Sergiu Nicolaescu, după romanul "Velerim şi Veler Doamne", de Victor Ion Popa), "Iacob" (1988 - Mircea Daneliuc, după "Moartea lui Iacob Onisia" şi alte povestiri de Geo Bogza), "Înghiţitorul de săbii" (1982 - Visarion Alexa, după povestirile lui Alexandru Sahia şi "Vine doamna şi domnul general", de Gh. Brăescu) şi "Răscoala" (1966 - Mircea Mureşan, după romanul lui Liviu Rebreanu...