Tokarev/Furia, cu Nicolas Cage protagonist, se lansează vineri în cinematografele noastre, românii fiind cei dintâi spectatori care vor vedea filmul, graţie insistenţelor distribuitorului român de a avea primii această producţie în cinematografe. Chiar dacă sinopsisul thrillerul Tokarev ne făcea să-l comparăm cu seria Taken, la vizionarea de presă de marţi ne-am edificat: cu toate că premisa este aceeaşi, Tokarev se detaşează de Taken printrar-un twist în final absolut surprinzător.
Mai mult, Nicolas Cage joacă cu aceeaşi implicare ca în Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans , filmul nostru preferat dintre cele mai recente ale lui Cage, personajul lui din Tokarev semănând ca profil psihologic cu cel din Păcatele unui poliţist - Ultimul apel: New Orleans.
Problemele filmului sunt în construirea unora dintre personajele secundare, dar şi – pentru unele episoade - la capitolul logică. Per ansamblu, însă, amatorii genului action vor fi pe deplin satisfăcuţi, filmul părând parcă un elogiu adus producţiilor de acţiune nouăzeciste (deşi povestea pare că se întâmplă în prezent, lipsesc gadget-urile şi mijloacele de informare contemporane – cred că am zărit abia la finalul filmului un laptop, singurul din film, nefolosit însă în documentarea despre mafioţi, de exemplu).
Personajul lui Nicholas Cage, Paul Maguire, este un fost delincvent, aparent devenit cetăţean model, tată responsabil şi om de afaceri cu prestanţă: totuşi, trecutul său e la doi paşi distanţă, şi asta devine evident atunci când fiica sa adolescentă este răpită şi asasinată cu brutalitate. Fost tâlhar violent şi asasin, Maguire nu şi-a uitat deprinderile, şi acum porneşte pe singurul drum pe care îl ştie: să descopere şi să pedepsească cu duritate pe autori. Până acum, premisa filmului e similară cu cea a seriei Taken: o tânără răpită, un tată cu un trecut violent şi gata de orice, agresori violenţi care vor primi o pedeapsă exemplară. Însă, pe parcursul filmului, se dezvăluie caracterul instabil al protagonistului: nu reuşim, ca spectatori, să ne identificăm cu personajul, care - deşi este, aparent, în căutarea dreptăţii, loveşte mereu în suspectul greşit. Rezultatul: o baie de sânge, şi totuşi vinovatul este mereu în altă parte. Căutarea merge mereu pe piste false. Ceea ce ne ţine cu sufletul la gură tot filmul.
Tokarev evită clişeele (banditul nu devine justiţiar, rămâne bandit) şi evită happy-end-ul. Personajele secundare au, însă, de suferit: ajutoarele lui Maguire, Kane (Max Ryan) şi Doherty (Michael McGrady), nu sunt verosimile. Ei sunt doi gangsteri trecuţi de prima tinereţe şi trecuţi prin puşcării, dar care au naivitatea să se arunce cu capul înainte într-o acţiune de răzbunare sinucigaşă. Motivaţia lor? „We Are Family”...
Pe de altă parte, alte două figuri de gangsteri - Francis O'Connell (Peter Stormare) şi rusul Chernov (Pavel Lychnikoff) sunt mai credibil realizate: primul este un raisonneur care îl îndeamnă pe protagonist să se oprească din cursa pentru răzbunare, cel de-al doilea are un accent rusesc veritabil (actorul a imigrat din Uniunea Sovietică). Tatuajul impresionant al rusului e arătat demonstrativ de către directorul de imagine/regizor, care par mai mândri de el decât însuşi personajul...
Dacă scenele de luptă puse pe fast-forward au efect uşor rizibil, muzica (Laurent Eyquem) e o prezenţă inspirată şi e remarcabilă în toate momentele de tensiune.
Părerea ta
Spune-ţi părerea