S-a stins un vulcan

Mergea agale pe Calea Victoriei, cam prin zona magazinului "Gioconda", într-o seară din toamna lui 1975... Adolescentul de şaisprezece ani îşi ia inima-n dinţi şi-l interpelează:
- Domnul Dinică...
Se întoarce încet, puţin contrariat...
- Bună seara... Îmi puteţi da şi mie, vă rog, un autograf...?
Treptat, pe chipul umbrit, conturat în contre-jour de lumina vitrinei, apare acel inimitabil rânjet malefic cu colţurile gurii arcuite în jos, trăsnind a Lăscărică, Paraipan şi Stănică Raţiu - de data asta, în semn de refuz binevoitor, o dată cu un clătinat din cap:
- ...Nu te superi, da' nu dau autografe.

Aşa era Gheorghe Dinică - Gigi, pentru câţiva privilegiaţi - pe cât de imens ca actor, pe atât de opus oricăror vedetisme. Nu dădea autografe, nici interviuri, nu primea reporteri să-i răscolească universul casnic, nu se ducea la premiere ca să se urce pe scenă (decât cu rare excepţii, cum ar fi "Prin cenuşa imperiului", unde Andrei Blaier l-a rugat insistent, datorită ponderii avute pentru valoarea finală a filmului de către acel inegalabil Diplomatul).

Uneori, seara, uşor abţiguit, mai pica prin casa câte unor prieteni, aducând cu sine lumină şi haz acid - cum îmi povestea un coleg de liceu, Călin Cristescu: tocmai rula un film american pe TVR1, şi Dinică se amuza: "Ia uite-i pe ăştia, îşi dau cu cacao pe faţă - nu ca noi, aici, care ne tăvălim prin noroi pe bune!"

...Sau, în microbuzul unei echipe de filmare, picotind pe locul din faţă. La un moment dat, o frână bruscă. Tresare nea Gigi: "Ce-i, mă, ce e?" "Nimic, maestre, am ferit un biciclist..." Nu trece mult, altă smucitură. "Asta ce-a ai fost, mă?" "Să iertaţi, tot un biciclist..." - la care Dinică: "Eh... ţară de biciclişti...!"

1983-84... "Ploşniţa" lui Maiakovski, în regia lui Horea Popescu, la Naţional. Dinică, într-un epocal Oleg Baian - umplea scena cu culoare, perfidie, umor biciuitor, o coregrafie măiestru-comică de să mori... Eram zeci de oameni pe scenă, în două tabloui (Piaţa şi Nunta) iar magnetismul lui ne electriza pe toţi. Alţi actori şi figuranţi, pe la arlechini şi prin buzunare, nu se mai dădeau duşi, sorbind din ochi grupul de monştri sacri din fruntea distribuţiei, cu Dinică în centru - şi asta, la fiecare reprezentaţie! O binecuvântre de la Dumnezeu a fost, acest dar nepreţuit - două stagiuni să am parte de un colţişor din scena stăpânită de Gheorghe Dinică.

Doi ani mai târziu, acelaşi Horea Popescu îşi ecranizează, aproximativ, propriul spectacol cu "Gaiţele" lui Kiriţescu, în "Cuibul de viespi". Eram asistent de regie, de-acum - şi din nou se pogorâse asupră-mi un privilegiu divin; mă ocupam de o distribuţie de-a dreptul olimpiană: Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu, Ileana Stana Ionescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin - şi, în celebrii Ianache şi Georges, micuţii titani Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, două zvârlugi capabile să răspândească în jur efluvii divine cu şfichiuiri de geniu. I-aţi văzut cumva citind scrisorile lui Mircea Aldea către Wanda Serafim - mai exact: Dinică citind, Marinuş dându-i replica. Dacă nu, daţi-mi voie: n-aţi văzut nimic! O bijuterie comică, făurită pe scena Naţionalului şi transpusă cu acel prilej şi pe peliculă. Pur şi simplu, să te îmbolnăveşti de râs, fericire şi admiraţie - şi mai multe nu!

Moraru şi Dinică - ce cuplu! Ce incredibil au putut ridica textul filosofic al lui Diderot "Nepotul lui Rameau", în regia lui David Esrig! Compoziţia alunecoasă, vie, cu mii de sclipiri şi tot atâtea umbre a lui Dinică, făcea ca dialogul teoretic să devină captivant ca o mixtură de thriller şi comedie irezistibilă. Sau, tot în acea vreme, a anilor de aur de la Bulandra, "Umbra" lui Evgheni Schwartz - acelaşi cuplu de platină, în regia aceluiaşi Esrig. Şi tot David Esrig începuse pregătirile pentru «En attendant Godot», la vremea când a ales libertatea - aşa că peste câţiva ani, sub coordonarea lui Grigore Gonţa, cei doi nedespărţiţi prieteni şi mari actori au pus totuşi în scenă spectacolul, încercând să aplice notaţiile din caietul de regie rămas în posesia lor. Dincolo de unele soluţii discutabile de finalizare scenică, ne-au dăruit un Estragon şi un Vladimir cum poate nici chiar Beckett nu visase...

Ce avea Dinică, de era atât de mare? De unde-i venea...? Greu de răspuns, greu de definit - omul era pur şi simplu un avatar al desăvârşirii.

Cele aproape o sută de filme (doar trei mai lipseau!) în care a apărut între 1964 şi 2010 (când aşteptam să-l vedem în Tillius, din "The Mouth of Truth", de Noah Kadner), s-au plasat în mod inevitabil pe întreaga scală valorică, de la zero la zece - însă chiar şi în cele mai slabe, Dinică rămânea Dinică. Oricât de fuşerit scenariul, oricât de ineptă regia, oricât de însăilată post-procesarea, nimic nu-l putea face să se compromită. Era una cu profesiunea şi arta dramatică. Pe întreaga sinusoidă astfel parcursă, strălucesc în continuare Bastus, Stănică Raţiu, Lăscărică, Călăreţu, Paraipan, Salamandră, Butnaru, Tăticu', Diplomatul, Ion, Nae Girimea, N.M. Sisescu, Georges, Magnificenţiu, Vasile Potop, Mache Puzderie, Căpălău, Nae Gheorghidiu, Pavel Puiuţ, Aurică Fieraru - şi atâţia alţii...