Naşterea westernului românesc

Ca pentru orice alţi copii ilegitimi, şi în cazul westernurilor non-americane este dificil să le descoperi originea. Ar putea fi considerate pedante şi de aceea nu se pot lua în considerare săpăturile lui Charles Ford în cinematograful timpuriu, care descoperă Banchetul indian / Repas d'indiens realizat de Gabriel Veyre în 1896 pentru fraţii Lumière sau ciclul de filme al lui Joë Hamman Arizona Bill¹, pe care le proclamă drept primele westernuri europene sau franceze. Acceptarea operei din 1910 a lui Giacomo Puccini "La fanciulla del West" drept primul western spaghetti ar fi la fel de şocantă². Totuşi, vechile rădăcini ale westernurilor spaghetti ar putea fi acceptate în La vampira indiana (1913), măcar pentru că a fost regizat de către Roberto Roberti (Vincenzo Leone), tatăl lui Sergio Leone³. Mai departe este greu de stabilit care este primul western într-o anume ţară pentru că ar trebui să stabilim mai înainte dacă acceptăm doar pastişele şi nu parodiile sau adaptările locale ale genului. Filmele lui Robert Hossein Gustul violenţei / Le goût de la violence (1961) şi Frânghia şi pistolul / Une corde, un Colt... (1969) alături de O aventură a lui Billy the Kid / Une aventure de Billy le Kid (1971) al lui Luc Moullet pot fi considerate primele westernuri franceze „moderne”.

„Westernurile locale”

Dacă nu luăm în considerare adaptări ale căror acţiuni se petrec în altă parte decât în SUA atunci va trebui să ignorăm o serie de filme importante considerate "westernuri locale". Este vorba despre filme precum Yojimbo (1961) al lui Akira Kurosawa, westernurile-gulaş dintre 1976-1979 ale lui György Szomjas, Căpitanul Leşi/Kapetan Lesi (1960, Iugoslavia, r. Zivorad 'Zika' Mitrovic), Verstele de foc/Ognennye versty/Огненные версты (1958, URSS, r. Samson Samsonov), Soarele alb al pustiului/Beloe solntse pustyni/Белое солнце пустыни (1970, URSS, r. Vladimir Motil), Singur printre străini, străin printre ai săi/Svoy sredi chuzhikh, chuzhoy sredi svoikh/Свой среди чужих, чужой среди своих (1974, URSS, r. Nikita Mikhalkov), filmele bulgăreşti Vremea bărbaţilor/Mazhki vremena/Мъжки времена (1977, r. Eduard Zahariev)⁴ şi Judecătorul/Sadiyata/Съдията (1986, r. Plamen Maslarov)⁵, filmul grecesc Sânge pe pământ/To homa vaftike kokkino/Το χώμα βάφτηκε κόκκινο (1964, r. Vassilis Georgiadis)⁶, ca şi filmele româneşti din ciclul cu Mărgelatu (1982-1987, de la Trandafirul galben la Colierul de turcoaze). 

Când este vorba despre westernurile vest sau est-germane putem ajunge uşor la origini: Comoara din Lacul de Argint/Der Schatz im Silbersee (1962, r. Harald Reinl, cu Pierre Brice şi Lex Barker în rolurile principale) este primul western vest-german, deşi de fapt este o coproducţie RFG-Iugoslavia-Franţa, în timp ce primul western est-german este Fiii Marii Ursoaice/Die Söhne der großen Bärin, 1966, r. Josef Mach), o coproducţie RDG-Iugoslavia. Putem adăuga că este de fapt primul western turnat în Iugoslavia⁷. Bulgaria a fost partener în coproducţii western cu RFG (1965, Testamentul incaşului/Das Vermächtnis des Inka, r. Georg Marischka, de fapt o coproducţie la care au mai participat Spania şi Italia) dar şi cu RDG (1971, Osceola, r. Konrad Petzold, a coproducţie în care a mai fost implicată şi Cuba).

În Europa de Est, Cehoslovacia a mai furnizat o parodie western timpurie în 1964 cu Joe Limonadă/Limonádový Joe aneb Konská opera (r. Oldrich Lipský, după romanul şi piesa cu acelaşi titlu ale lui Jirí Brdecka).

Politica externă a României din anii '70 a avut rolul decisiv în naşterea westernurilor româneşti

Toate westernurile şi filmele înrudite realizate în anii '60 menţionate mai sus, împreună cu o mulţime de westernuri americane autentice au fost proiectate în cinematografele româneşti. Se poate detecta influenţa lui Sergio Leone depotrivă în westernurile cu ardeleni, cât şi în filmele cu Mărgelatu măcar pentru faptul că eroii principali John Brad (interpretat de Ovidiu Moldovan), respectiv Mărgelatu (interpretat de Florin Piersic) au feţe nebărbierite amintind de Clint Eastwood. Totuşi, fără să subestimăm rolul modelelor din producţiile străine anterioare noi considerăm că politica externă a României din anii '70 a avut rolul decisiv în naşterea celor trei westernuri româneşti realizate între 1979-1982.

Filmul ceh Joe Limonadă a fost o parodie nu numai a genului western dar şi a companiilor multinaţionale şi stilului american de viaţă. Precum în alte ţări comuniste, în anii '60 au fost realizate în România două filme a căror acţiune se petrece în Occident, respectiv în SUA. Este vorba despre S-a furat o bombă (1961, r. Ion Popescu-Gopo), respectiv de Celebrul 702 (1962, r. Mihai Iacob). Ambele filme au o intrigă tipică pentru filmele poliţiste dar în final devin şi altceva, inclusiv satire ale societăţilor occidentale. Asemenea război ideologic evident a fost repede aproape abandonat în România sau cel puţin nu a mai fost dus cu mijloacele filmului de ficţiune.

Influenţa lui Nicolae Ceauşescu

Începând cu 1965, chiar înainte de a deveni un dictator, Nicolae Ceauşescu şi-a lăsat deja amprenta asupra societăţii româneşti. În 1965, cu ocazia celui de-al nouălea congres al Partidului Comunist Român, el a anunţat renunţarea la realismul socialist şi a proclamat „diversitatea de stiluri”. Într-adevăr, a urmat o scurtă perioadă de „dezgheţ”, al cărui liberalism a fost favorabil, inclusiv pentru producţia de filme⁸. Totuşi, influenţa prea mare a lui Ceauşescu a avut până la urmă şi un efect defavorabil. Deşi în general după 1968 cultura românească s-a bucurat de o mai mare liberate în comparaţie cu cea cehă, de pildă, în cinema lucrurile au fost ceva mai complicate. Ceauşescu iubea atât de mult personajul istoric Vlad Ţepeş şi îl considera un erou naţional încât nu putea accepta nici măcar parodii horror despre Dracula sau ceva asemănător. De aceea, regizorul ceh Oldrich Lipský a putut transforma romanul lui Jules Verne într-o fermecătoare parodie horror în filmul său Misterele de la castel/Tajemství hradu v Karpatech (1983), în timp ce regizorul român Stere Gulea a adaptat pentru ecran romanul într-un film politic penibil (Castelul din Carpaţi, 1981). Pe de altă parte, ar trebui să menţionăm că singurul mod în care Dracula a fost tolerat în anii '70 a fost într-un documentar, Dracula, legendă şi adevăr (1973, r. Ion Bostan), de fapt destinat turiştilor străini pentru a le explica legătura dintre domnitorul Vlad Ţepeş şi vampirul Dracula. Pe de altă parte, singura parodie cu Dracula acceptată pe ecranele româneşti în timpul comunismului a fost cea a lui Oldrich Lipský care făcea aluzii subtile în treacăt şi la Dracula.

După cum se ştie, după discursul său din 1968 în favoarea dreptului Cehoslovaciei de a-şi alege destinul politic, Nicolae Ceauşescu nu mai era în bune relaţii cu Moscova şi sateliţii săi şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care a căutat o apropiere de Occident, de SUA şi de Iugoslavia. El a devenit primul lider comunist care a vizitat Londra şi Washington, în timp ce Bucureştiul a fost prima capitală comunistă unde au pus piciorul Charles de Gaulle sau preşedinţii americani. Astfel, în 1969 Richard Nixon a vizitat România iar în 1975 a fost urmat de către Gerald Ford. La rândul său, Ceauşescu a vizitat SUA de două ori în aceeaşi perioadă (în 1971 şi în 1978)⁹.

Cele trei westernuri româneşti Profetul, aurul şi ardelenii (1979, r. Dan Piţa şi Mircea Veroiu), Actriţa, dolarii şi ardelenii (1981, r. Mircea Veroiu) şi Pruncul, petrolul şi ardelenii (1982, r. Dan Piţa) sunt parodii şi acest lucru este de obicei mai bun decât dacă ar fi westernuri serioase. Spre deosebire de westernurile clasice, personajele principale nu sunt americani şi nici nu vor să se stabilească în America. Cei doi fraţi care ajung în SUA nu sunt emigranţi, ci îl caută pe fratele lor mijlociu pentru a-l aduce acasă. Motivaţia este neconvingătoare: fratele cel mare a participat ca voluntar la Războiul de Independenţă al României şi, deşi fraţii sunt români din Transilvania (la acea vreme provincie a Imperiului Austro- Ungar), el încearcă să-l facă pe fratele mijlociu să se întoarcă acasă căci soarta ardelenilor i se pare mai promiţătoare după ce România a devenit independentă. Pe rând aurul şi un lider mormon, apoi petrolul, căsătoria fratelui cel mic şi apariţia unui copil, conflictul cu nişte vecini unguri (chiar şi în America!), lupta împotriva bandiţilor şi chiar atracţia fratelui cel mare pentru o actriţă le vor provoca amânarea întoarcerii în Europa în primul film şi în cele două sequeluri. Fiecare dintre cei trei fraţi îşi va utiliza propriile talente împotriva răufăcătorilor: fratele cel mare cu un amestec de înţelepciune ţărănească şi naivitate, fratele cel mic încercând să-şi folosească cunoştinţele din cărţi şi doar fratele mijlociu călărind şi trăgând ca un veritabil om al frontierei. Astfel ardelenii rezolvă problemele Americii înainte de a le rezolva pe ale lor de acasă! Chiar şi episodul conflictului şi alianţei cu ungurii simbolizează faptul că disputa româno-maghiară nu este ireconciliabilă.

Paradoxal, cele trei westernuri româneşti reiau războiul ideologic cu Occdientul într-un mod mai subtil. Pentru a înţelege acest lucru trebuei să amintim alte două filme realizate în aceeaşi perioadă: Aurel Vlaicu (1977, r. Mircea Drăgan) şi Ştefan Luchian (1983, r. Nicolae Mărgineanu). În timp ce westernurile au ca erou un ţăran ardelean care căută o viaţă mai bună în America, filmele menţionate mai sus sunt despre două personalităţi româneşti, un constructor de avioane, respectiv un pictor care sunt atraşi o vreme de Paris. De aceea putem spune că avem de a face cu emigrarea¹⁰ şi brain-drain-ul, la fel ca şi în producţia iugoslavă contemporană Secretul lui Nikola Tesla/Tajna Nikole Tesle (1980, r. Krsto Papić), unde inventatorul sârb a fost o victimă deopotrivă a lui Edison şi J.P.Morgan, ceea ce poate este adevărat însă tocmai de aceea a devenit material unui film patriotic. O asemenea interpretare poate părea exagerată în cazul westernurilor însă trebuie să ne amintim că nu era vorba despre emigrare din România, ci din Transilvania afaltă sub stăpânire austro-ungară iar fratele cel mare îl îndeamnă pe cel mijlociu să se întoarcă acasă căci „ţara noastră România este liberă acum”.

Scenariile sunt scrise de Titus Popovici¹¹, probabil cel mai mare scenarist român din timpul comunismului, deja specializat în filme istorice şi prieten al lui Sergiu Nicolaescu. Faptul că el era membru al comitetului central al Partidului Comunist Român este, evident, destul de important. În ciuda acestui lucru, conform documentelor de producţie a filmului Profetul, aurul şi ardelenii păstrate în Arhiva Naţională de Filme, lui Titus Popovici i s-a cerut „să sublinieze seriozitatea” unor scene şi în final a fost amendat cu 10% din valoarea contractului său pentru scenariu pentru nerespectarea condiţiilor. Valoarea totală a fost de 140.000 de lei, ceea ce poate fi echivalat cu 10.000 de dolari sau, mai bine, cu contravaloarea a două automobile Dacia la acea vreme.

Cele trei westernuri româneşti au furnizat nişte situaţii neobişnuite

Cele trei westernuri au furnizat nişte situaţii neobişnuite. Mai întâi de toate este vorba despre români care trăiesc în străinătate şi măcar unul dintre ei a avut intenţia de a se stabili în SUA¹¹. Chiar reconstituirea unei locaţii precum Vestul sălbatic era neobişnuită deşi în 1968 coproducţia româno- franco- vest-germană Aventurile lui Tom Sawyer/ Les aventures de Tom Sawyer şi urmarea acestuia Moartea lui Joe indianul (r. Mihai Iacob şi Wolfgang Liebeneiner) au fost primele filme din România cu atmosferă din Vestul Mijlociu american al sfârşitul secolului 19 iar Dunărea a înlocuit Mississippi găzduind aventurile lui Tom Sawyer. Pe de altă parte, în timpul comunismului Sergiu Nicolaescu a fost primul care a filmat unele scene în străinătate, la Istanbul şi Praga pentru filmul istoric Mihai Viteazul (1971). Sergiu Nicolaescu şi alţi cineaşti români au fost implicaţi în câteva coproducţii internaţionale care au realizat westernuri. Astfel, între 1968- 1988 Nicolaescu a regizat un film şi două seriale cu caracter de western, de fapt adaptări după romanele lui Fenimore Cooper şi Jack London: Preeria/ La prairie (1968, Franţa- România, co-regizor Pierre Gaspard-Huit), serialele Legenda lui Ciorap de Piele/ Die Lederstrumpferzählungen (1969, Franţa- RFGermania- România- Austria) şi Căutătorii de aur/ Lockruf des Goldes (1975- 1988, co-regizor Alecu Croitoru, Austria- RFGermania- România- Franţa). Mai mulţi actori români au interpretat roluri în westernuri turnate în Iugoslavia iar Violeta Andrei¹² a devenit prototipul indiencei frumoase şi parteneră a lui Gojko Mitić.

Pentru un anume liberalism este poate semnificativ faptul că o culegere de folclor într-o ediţie populară, „Balade populare româneşti” reproducea în 1966 şi o baladă din Maramureş de la începutul secolului 20 intitulată „Cântecul emigrării”. Balada reproduce peripeţiile ardelenilor care emigrau clandestin din Transilvania sub stăpânire austro-ungară până în portul Fiume (Rijeka) pentru a se îmbarca pe un vas pentru America. Balada se încheie cu primele impresii ale ardeleanului naiv la New York: „Şi-n America ce să vezi:/Numa' negri şi inglezi”.¹³. La fel poate fi considerat şi documentarul De-aş fi cowboy (1972)¹⁴. Nicolae Cureliuc, un ţăran autodidact din satul Măriţeia Mică a trimis o scrisoare revistei „Cinema” întrebând dacă mai există cowboy. Pentru a găsi un răspuns regizorul Iancu Moscu a făcut două călătorii la Măriţeia Mică, un sat din nord-estul României unde locuitorii au ca principală ocupaţie creşterea animalelor. A intervievat câţiva tineri naivi şi chiar a proiectat la cinematograful local Călăreţul singuratic (1935), un western vintage cu Tom Mix în rolul principal. Documentarul lui Iancu Moscu arată feţele spectatorilor în timpul vizionării westernului şi alternează imagini ale satului românesc cu scene din vechiul film. Deşi arată şi imagini din exploatarea modernă de argint de la Leşu Ursului din apropiere, inaginile satului dovedesc în mod ironic că viaţa văcărilor din trecut nu este diferită de cea a celor din perioada realizării filmului. Asemenea concluzii ironice erau de fapt în contradicţie cu propaganda oficială care afirma că în comunism viaţa satului s-a îmbunătăţit. În 1972 sătenii români călătoresc în căruţe, se îmbată la barul local iar unii călăresc motociclete şi chiar poartă cu mândrie pălării cu boruri largi.

Westernurile româneşti în contextul epocii

Este interesant că dacă vom lua în considerare câteva lucruri din perioada în care au fost realizate cele trei westernuri vom înţelege mai bine şi vom putea estima mai bine dacă acestea au fost întreprinderi îndrăzneţe sau nu şi în ce măsură. Cu patru ani înainte, primul scriitor român de romane western, Nicolae Frânculescu¹⁵ l-a publicat pe primul: „Colţii şacalului” (1975). Acesta a fost urmat de „La Sud de Rio Grande” (1980). Ambele romane pretind că reproduc memoriile lui Ştefan Şercanu, un român care a călătorit prin Vestul sălbatic. În 1988 primul român a fost prelucrat într-o bandă desenată de către Sandu Florea (sub pseudonimul Dorandu)¹⁶.

În 1977, la doi ani după vizita lui Gerald Ford în România şi cu un an înainte de cea de-a doua vizită a lui Ceauşescu în SUA, Academia Română a publicat o primă colecţie de studii despre relaţiile româno-americane de-a lungul timpului: „Imaginea Lumii Noi în Ţările Române şi primele lor relaţii cu Statele Unite ale Americii până în 1859”¹⁷. De fapt, Gerald Ford este menţionat în prefaţă. Totuşi, cel mai interesant fapt este că volumul oferă, probabil pentru prima dată în România, o scurtă biografie a lui George Pomuţ (1818- 1882), un erou american de origine română. Acesta a fost general în timpul Războiului de Secesiune şi datorită talentelor sale pentru limbi străine (cunoştea nu mai puţin de opt limbi străine) a fost numit consul general al SUA în Rusia. El a fost cel care a cumpărat Alaska pentru Statele Unite¹⁸. Doi ani înainte, Val Tebeica publicase o primă carte dedicată exploratorilor români¹⁹ precum Iuliu Popper, românul care a explorat Ţara de Foc, sau Samuilă Damian, un globe-trotter care l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, dar autorul nu avea informaţii despre Pomuţ sau nu găsise un motiv să-l menţioneze pe acesta.

Pentru a reda eforturile României la acea vreme de a juca cartea colaborării cu Occidentul şi cu SUA ar trebui să menţionăm faptul că în 1974 compania aeriană română Tarom a inaugurat primele zboruri regulate între Bucureşti şi New York, la puţin timp după cele ale companiilor iugoslave JAT şi sovietice Aeroflot²⁰. În 1976 cu ocazia bicententenarului SUA bricul de pregătire al marinei româneşti „Mircea” a vizitat câteva porturi americane, în 1980 Bucureştiul a găzduit al 15-lea Congres mondial de ştiinţe istorice iar în 1984 România şi Iugoslavia au fost singurele ţări socialiste care au participat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Poate nu este foarte important, dar la sfârşitul anilor '70 şi în anii '80 Bucureştiul avea cinematografe specializate pe genuri cinematografice. Unul dintre ele, situat în centru, „Luceafărul” (astăzi „Media Pro”) proiecta mai ales westernuri.

Pentru a da o imagine completă a epocii ar trebui să menţionăm că atunci când au apărut cele trei westernuri româneşti (1979- 1982) începuse aşa-numita epocă de „comunism naţional”. Pe de altă parte, din punct de vedere economic era începutul unei perioade de austeritate şi acută lipsă de bunuri de consum după ce Ceauşescu decisese să achite rapid datoriile ţării cu ajutorul exporturilor masive şi al reducerii drastice a importurilor. Astfel, numărul westernurilor veritabile americane scăzuse împreună cu numărul total de filme străine proiectate în România, în timp ce numărul de filme autohtone de lungmetraj ajunsese la nivelul maxim: 30 de filme în 1980²¹. Poate că nu este o coincidenţă şi faptul că trei oameni implicaţi în westernurile româneşti au părăsit România după realizarea unor asemenea opere: regizorul Mihai Iacob a plecat definitiv în SUA în 1973 (unde a şi murit în 2009), regizorul Mircea Veroiu a plecat în Franţa în 1984 (dar s-a întors în 1996) iar autorul de benzi desenate Sandu Florea s-a stabilit la rândul său în SUA în 1991.

Note

1. Ford, Charles: Histoire du Western (Ed. Albin Michel, Paris, 1976) p. 263-264, Fenin N., George and Everson, William K.: The Western: From Silents To Cinerama (Orion Press, New York, 1962) p. 322- 323.

2. Tomassini, Anthony: “Music; The First Spaghetti Western”, The New York Times, 27 iunie 2004, vezi http://www.nytimes.com/2004/06/27/arts/music-the-first-spaghetti-western.html.

3. http://en.wikipedia.org/wiki/Spaghetti_Western

4. Ianakiev, Aleksandăr (coordonator): Bălgarskoto kino. Enţiklopedia A-IA, (Ed. Titra, Sofia, 2000) p. 446-447.

5. Idem, p. 552.

6. Dimitris Koliodimos îl consideră "un fel de western grecesc". Vezi Koliodimos, Dimitris: The Greek Filmography, 1914 through 1996 (Ed.McFarland & Company, Jefferson, North Carolina and London, 1996), p. 235.

7. Kosanović, Dejan, Tucaković, Dinko- Stranci u raju. Koprodukcije i filmske usluge. Stranci u jugoslovenom filmu. Jugosloveni u svetskom filmu (Biblioteka Vek, Belgrad, 1998) p. 55-56.

8. Stoil, Michael Jon: Cinema Beyond the Danube: The Camera and Politics (The Scarecrow Press Inc., Metuchen, NJ, 1974) p. 173- 174.

9. http://www.rri.ro/arh-art.shtml?lang=2&sec=40&art=18406.

10. În timpul comunismului emigraţia pentru cetăţenii români putea fi cu greu considerată o opţiune, cu excepţia celor de origine germană sau evreiască în anumite perioade. Propaganda evidenţia atracţia periculoasă a Occidentului precum într-o cunoscută piesă de teatru de Paul Everac cu un titlu sugestiv: "Un fluture pe lampă" (1972).

11. Ultimul dintre westernuri, Pruncul, petrolul şi ardelenii l-a avut şi pe Francisc Munteanu drept co-scenarist.

12. Actriţa Violeta Andrei a fost soţia lui Ştefan Andrei, ministru de externe al României între 1978- 1985. Se pare că participarea ei între 1978-1981 la patru westernuri filmate în Iugoslavia se datorează şi geloziei Elenei Ceauşescu.

13. Balade populare romanesti, vol. 2, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 56.

14. În 1974 un cowboy apare şi în desenul animat Şcoala amoraşilor (r. Victor Antonescu).

15. În timpul comunismului au mai fost publicate romane de aventuri exotice scrise de autori români. Exploratorul român Mihai Tican Rumano (1893-1967) a publicat romane de aventuri în Spania, care au început a fi traduse în perioada interbelică. În timpul comunismului au fost publicate cu intermitenţe romane de aventuri ale sale între 1957-1975, mai ales după 1968.

16. Între 1973-1988 Sandu Florea a publicat în România nu mai puţin de zece cărţi de benzi desenate înainte de a se stabiliu în SUA. Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Sandu_Florea.

17. Cernovodeanu, Paul, Stanciu, Ion: Imaginea Lumii Noi în Ţările Române şi primele lor relaţii cu Statele Unite ale Americii până în 1859 (Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1977).

18. Ibidem, p. 65- 69. Vezi de asemenea http://en.wikipedia.org/wiki/George_Pomutz.

19. Tebeica, Val: Români pe şapte continente (Ed. Sport- Turism, Bucureşti, 1975).

20. Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/TAROM, http://en.wikipedia.org/wiki/Jat_Airways şi http://www.aeroflot.ru/cms/en/about/history_70-78.

21. Voiculescu, Elefterie: Buftea jubilee. Adevăruri dintr-un semicentenar de vise (Ed.Arvin Press, Bucureşti, 2005) p. 78.