Mihai Mereuţă - Fuga de banalitate

Stăteau patru actori (Petre Gheorghiu, Valentin Plătăreanu, Ovidiu Schumacher şi Mihai Mereuţă) pe nişte trepte de piatră, într-un parc de pe dealurile de lângă Câmpina, aşteptând ca Il Professore Alecu Croitoru să dea motor, ca să coboare şi ei conform dramaturgiei. În fine, e gata cadrul, strigă Professorele de se cutremură plopii: "Se poate filma...??? Se poate filma!!! Atenţiune... MOTORRR!!!" - şi nimic. Nici un motor. Cameramanul Bogdan Silvestru uitase să cableze Arriflexul la sursă. Se prinde el, explică, se scuză, şi Professorele îl admonestează: - Păi sigurrr, mă bătrrrâne gansterrr, sigur că nu merrrge, dacă nu bagi ţumbaişpilu' ăla-l keyston! Tăcere. La care Mereuţă, de pe scară: - Zău?!?

Era pe platourile comediei "Toate pentru fotbal" (pe ecrane a rulat sub titlul "Am o idee!", 1981 - şi s-a retras cu scandal, că prea se lua pe faţă de năravurile unor ştabi cu naturelu' sensibil), iar după acea zi de filmare, mergând cu microbuzul înapoi spre Buftea, s-a nimerit să stau lângă actorul pe care-l îndrăgisem încă din copilărie, pentru rolurile lui de ţăran hâtru şi bunic şugubăţ.

Mi-a povestit o droaie, cu al său bun-simţ tandru şi plin de umor, din care nu lipsea o adâncă înţelepciune populară - bunăoară, la un popas în faţa unei cârciumi săteşti, a despărţit cât ai clipi, cu o vorbă bună şi miezoasă, dar şi severă, doi oameni beţi mai-mai să se-ncaiere - căci Mihai Mereuţă a recunoscut dintotdeauna: "Eu sunt ţăran. Oleacă şcolit, dar ţăran. Când am venit la liceu, la Iaşi, m-am descălţat de opinci la barieră, a încălţat o pereche de bocanci şi am dat examen." Venea de la Botoşani, unde se născuse la Santa Mare, în 29 noiembrie, 1924. După absolvirea liceului, a studiat limba română şi filosofia, la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi, în paralul cu cursurile Conservatorului George Enescu, la clasa profesoarei Gina Sandri (cumnată cu Lucia Sturdza Bulandra), care l-a ajutat să facă doi ani într-unul singur. A absolvit în 1948, angajându-se apoi imediat la Teatrul Naţional din Iaşi. Numai că, exact când se părea că lansarea unei glorioase cariere artistice era iminentă, s-a trezit la teatru cu tatăl său, care i-a cerut directorului: "Daţi-l afară, că el nu are de căuta în meseria asta. El trebuie să fie profesor, că ăsta a fost gândul meu şi al mamei lui!" "Dar ştiţi," a replicat directorul, "el este un băiat talentat, va face meserie frumoasă în teatru," la care tatăl: "Talentat?! Nu e, aşa-i el de când îl ştiu, că doar eu l-am crescut!" Discuţia a rămas în coadă de peşte, iar tatăl lui Mihai a rămas peste noapte în oraş, şi seara, curios să vadă şi el ce-i aia teatru, a asistat la spectacol. După reprezentaţie (o comedie despre Revoluţia de la 1848), a decretat: "Dacă ăsta e teatrul, e bun. Fă-l în continuare."

De la Iaşi, Mihai Mereuţă a ajuns la Ploieşti, unde s-a impus cu Cetăţeanul turmentat din "O scrisoare pierdută", de Ion Luca Caragiale, iar în 1957 a fost chemat de Lucia Sturdza Bulandra la Teatrul Municipal din Bucureşti (care azi poartă numele marii actriţe). Aici l-am şi văzut pentru prima oară, douăzeci de ani mai târziu, în "Interviu", de Ecaterina Oproiu, în regia Cătălinei Buzoianu - un rol în care aproape că se juca pe sine însuşi: Stângaciu, un preşedinte de C.A.P. dintr-o bucată, care-i dădea poznaş şi cu tâlc replica primăriţei interpretate de Mariana Mihuţ. În aceeaşi stagiune, însă, l-am putut admira şi într-un rol de compoziţie: Percihin, bătrânul cu înclinaţii filosofice din "Micii Burghezi" (după piesa "Bătrânul", de Maxim Gorki, regia Ioan Taub), care încheia spectacolul rostind spre public, cu savurosul său haz meditativ-complice, replica finală: "De ce unii-şi iau lumea-n cap...? Ce lume ciudată...!" Tot pe aceeaşi scenă, printre multe alte spectacole, a jucat în "Tineri căsătoriţi caută cameră", de Mihail Roşcin, şi în antologica "Opera de trei parale", de Bertold Brecht, unde Toma Caragiu îi dădea viaţă celebrului Mackie Messer. Naturaleţea plină de farmec cu care-şi compunea personajele, apropiindu-l enorm de sufletul tuturor spectatorilor, l-a făcut să fie solicitat în peste cincizeci de filme. După debutul din "Erupţia" lui Liviu Ciulei (1957), a creat un negativ foarte interesant, alunecând mereu între naivitate glumeţ-prefăcută şi viclenie, în Tălâmbu, trădătorul din "Secretul cifrului", de Lucian Bratu (1960). În 1965, Ciulei i l-a încredinţat pe neuitatul caporal din secvenţa de deschidere a "Pădurii spânzuraţilor" (1965), sfâşiat de panică în momentul când i se ordonă să-şi asume rolul de călău.

Într-un ritm de câte două, trei, chiar şi patru filme pe an, a mai trecut, inevitabil, prin lumea "Haiducilor lui Şaptecai" (1971, Dinu Cocea), printr-a bandiţilor lui Sergiu Nicolaescu, în "Cu mîinile curate" (1972), a fost nemernicul Ciupitu, din "Aventurile lui Babuşcă" (1973, Gheorghe Naghi, după romanul de aventuri pentru copii "Ostrovul lupilor", de Petre Luscalov), iar în 1975 l-a întruchipat pe plutonierul Toma, cu destinul său tragic, din "Pe-aici nu se trece", de Doru Năstase. Revenind la registrul comic, a fost pensionarul Sasu, din nebunatica "Serenadă pentru etajul XII" (1976, Carol Corfanta). În "Osînda" (1976), Sergiu Nicolaescu l-a identificat cu brutal-istericul jandarm Bobîncă, care-l snopea în bătaie pe Moş Petrache (Ernest Maftei). Dinu Cocea i l-a dăruit pe bătrânul Bădeaţă, din "Ecaterina Teodoroiu" (1978), iar Nicolae Opriţescu, în acelaşi an, pe legendarul Moş Ion Roată, din "Vis de ianuarie". Se mai reţin, din aceeaşi perioadă, electricianul tată de familie, aspru-afectuos, din "Ora zero" (1979, Nicolae Corjos), sau Oseacă, din "Trandafirul Galben" (1981, Doru Năstase), "Misterele Bucureştilor" (1983, Doru Năstase) şi "Masca de argint" (1985, Gheorghe Vitanidis). Deşi de mică întindere, s-a evidenţiat şi rolul lui nea Pandele, portarul cel plin de omenie din "Liceenii" (1987, Nicolae Corjos), pentru care, în final, elevii se grăbesc să doneze sânge. În sfârşit, şi-a luat rămas-bun de la ecran în 1993, prin "Doi haiduci şi o crâmşăriţă", de George Cornea. În acelaşi an, ne-am revăzut pentru ultima oară, la o grădiniţă din Floreasca, de unde eu îmi luam fiul, iar el... nepoţelul - şi am mai depănat amintiri, cu aceeaşi căldură şi deschidere ce nu-l părăsiseră niciodată. Nea Mihai se pregătea pentru o bătrâneţe liniştită, în ipostaza de bunic - s-a bucurat de ea nedrept de puţin, doar zece ani, până în 1 aprilie 2003, când l-a răpit dintre noi un stop cardiac, la vârsta de numai şaptezeci şi şapte de ani.

Înclinaţiile sale filosofice, amplificate şi cu ajutorul studiilor din tinereţe, l-au îndemnat întotdeauna să caute sensurile cele mai ascunse ale vieţii - despre care afirmă: "Totdeauna a existat tendinţa oamenilor de a evada. Depinde cum şi în ce situaţie. Brâncuşi, Enescu, nu au evadat? Şi mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când aşa, a luat Premiul Nobel. Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual şi spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înţelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal."