"Un comisar acuză" a fost unul dintre filmele favorite ale adolescenţei mele - că de, şi Sergiu era pe creasta valului (la modul obiectiv), şi subsemnatul de-abia urca versantul iniţierii profesionale (la fel de obiectiv). Printre alte lucruri care mi-au plăcut în acel prim episod (şi singurul reuşit) din saga comisarului Moldovan a fost secvenţa întâlnirii protagonistului cu văduva şi fiica istoricului Nicolae Jugu (Iorga, evident - dar cenzura impusese codificarea multor nume reale: Madgearu = Mărgeanu, Rioşanu = Vicşoreanu etc.). Soţia era interpretată de venerabila Mimi Enăceanu, iar în rolul fetei apărea o debutantă frumoasă şi capabilă ca, dintr-o singură replică, să sugereze adevăr şi sensibilitate. Peste ani de zile, privind lucrurile retrospectiv, aveam s-o recunosc pe cea care între timp se impusese ca talentata şi arhicunoscuta Maria Ploae.
Venită pe lume în 19/20 februarie 1951 pe valea Berheciului din Moldova, ca întâia născută dintre cei cinci copii ai lui Tache Giugaru şi Victoriei Pavelia, Maria s-a remarcat încă din grădiniţă, unde dovedea, prin recitări şi cântece, aceeaşi vocaţie cu a mamei, interpretă neprofesionistă pe scena căminului cultural din localitate, unde juca la lumina lămpilor cu gaz, în spectacole ce atrăgeau tot satul. În 1953, complicaţiile vieţii de familie au făcut să fie înfiată de sora mamei sale, Elena, căsătorită cu Ion Ploaie - nume preluat şi în acte, care avea să devină parte din brandul ei inconfundabil.
Părinţii adoptivi au adus-o la Bucureşti, crescând-o ca pe propria lor fiică şi continuând să-i cultive pasiunea pentru artă şi în special poezie. Visul actoriei i s-a conturat definitiv în timpul studiilor preuniversitare, la Şcoala Populară de Artă, sub îndrumarea profesoarei Maria Potra (soţia reputatului critic de film Florian Potra şi mamă a regizorului Tudor Potra). A intrat la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" dintr-a doua încercare, în 1972, pe unul dintre cele cinci locuri disponibile, făcând parte din aceeaşi clasă cu viitorii mari actori Dan Condurache şi Horaţiu Mălăele, precum şi Radu Vaida şi Rozina Cambos (stabilită încă de la începutul anilor '80 în Israel, dar revenită recent pe ecranele româneşti în coproducţia "Misiunea directorului de resurse umane" - 2010, Eran Riklis).
Ulterior debutului, înregistrat încă în studenţie, cu rolul episodic dar bine marcat, aşa cum am menţionat mai sus, din "Un comisar acuză" (1974), a mai fost distribuită în "Fraţii Jderi" (1974, Mircea Drăgan), profesoara Mariella din "Toamna bobocilor" (1975, Mircea Moldovan), şi Iza din "Pintea" (1976, Mircea Moldovan). Marea revelaţie s-a produs în acelaşi an, când Mircea Veroiu a văzut-o în ea pe celebra Persida din "Mara" lui Ioan Slavici - rolul din "Dincolo de pod" impunându-i definitiv talentul şi fiind răsplătit pe bună dreptate cu Premiul ACIN pentru interpretare feminină. A contribuit în acest sens şi şansa de a juca în tandem cu marea Leopoldina Bălănuţă - pe care chiar a depăşit-o valoric în acel film, confirmând într-un fel dictonul: "Sărman este maestrul care nu-i întrecut de ucenicii săi".
Aceste începuturi ale carierei sale cinematografice au apropiat-o de cineastul care avea să-i devină partener de viaţă: Nicolae Mărgineanu, pe-atunci director de imagine - pe care-l cunoscuse în timpul filmărilor la "Fraţii Jderi"). Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii: Ana (azi regizoare de teatru şi film, care colaborează cu mama ei pe scena Teatrului Foarte Mic), Nicolae jr., absolvent de Multimedia, şi Oana Maria, actriţă - alături de care se cuvine să-l menţionăm şi pe compozitorul Petru Mărgineanu, fiul lui Nicolae din prima căsătorie, cu regizoarea Florica Fulgeanu. După succesul cu "Dincolo de pod", a jucat-o pe Dolores Damfi din westernul "Vooruzhyon i ochen opasen" / "Înarmat şi foarte periculos" (1977, Vadimir Vaynshtok), cu Donatas Banionis, Mircea Veroiu, Ferenc Bencze şi Dumitru Crăciun), în "Mânia" (1977, Mircea Veroiu, cu Mircea Albulescu, Adrian Pintea, Dorel Vişan, Mitică Popescu, Adina Popescu şi Ştefan Velniciuc), "Drumuri în cumpănă" (1979, Virgil Calotescu), "La răscrucea marilor furtuni" (1980, Mircea Moldovan - unde o interpreta pe Maria Rosetti) şi "Dumbrava minunată" (1980, Gheorghe Naghi).
În sfârşit, destinul i-a surâs din nou cu ocazia celui de-al doilea film al soţului ei, admirabilul "Ştefan Luchian" (1981), oferindu-i un rol amplu şi complex, ce evolua de la romantismul ludic din prima parte până la accentele profund dramatice ale segmentului final - rămâne de neuitat schimbul de priviri prilejuit de ultima întâlnire cu fostul ei iubit din tinereţe, marele pictor (interpretat de Ion Caramitru), căzut acum în decrepitudine (pe plan social, căci geniul său artistic, în pofida bolii şi a degradării, atinsese apogeul).
După încă două roluri cu răsunet mai redus, în "Aşteptând un tren" (1982, Mircea Veroiu) şi Veronica din "Întoarcerea din iad" (1983, Nicolae Mărgineanu), i s-a ivit în cale o nouă compoziţie substanţială, cu Ioana Petruş din "Promisiuni" (1985, Elisabeta Bostan), în cuplu cu doi mari actori: Mircea Diaconu (soţul din planul prezent al povestirii) şi Ion Caramitru (iubitul din tinereţe, tată nelegitim al fiicei eroinei). Deşi scenariul Vasilicăi Istrate era, ca de obicei, dezordonat şi lacunar, atât Maria Ploae, cât şi Medeea Marinescu (fiica ei în vârstă de treisprezece ani) şi-au folosit resursele interioare pentru a construi două personaje memorabile - reuşind să investească dramatic şi emoţionant chiar şi momentul final, altminteri clişeatic şi declarativ, al reunificării familiale.
A urmat alt rol demn de reţinut, Margareta Aldea ("Margot"), din "Cuibul de viespi" (1986), transpunere de Horea Popescu al propriului său spectacol cu "Gaiţele" lui Al. Kiriţescu, de la Naţional - cuplu cu Ovidiu Iuliu Moldovan (Mircea Aldea), în cadrul acelei incredibile distribuţii organizate în jurul unor titani ca Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ileana Stana Ionescu, George Constantin, Tora Vasilescu şi alţii. Munca pe platou ne-a ajutat să ne cunoaştem şi să ne apropiem, astfel că am descoperit în Maria o colaboratoare prietenoasă şi deschisă, chiar puţin timidă, în ciuda prestigiului profesional pe care şi-l consolidase deja. Haosul de producţie care reprezentase emblema nevăzută public a acelui film a prilejuit şi multe momente involuntar comice - ca de pildă, vizita la un studio foto din scuarul de la "Înfrăţirea", în Bucureştii Noi, doar pentru a realiza poza de nuntă a soţilor Aldea (că-n Buftea n-au fost în stare s-o facă). Ţin minte şi acum cum îi mânam, grijuliu-grăbit, pe Ovidiu şi Maria, înţoliţi ca mire şi mireasă, de la microbuz spre micul studio, în timp ce lumea de pe stradă se holba la noi, şuşotind: "Ia uite, se căsătoresc artiştii ăştia doi...!" Ne-am amuzat atât de copios, încât pe urmă nu le-a fost tocmai uşor să stea cuminţi, zâmbind la păsă-ri-ca fotografică!
Un nou personaj memorabil i-a fost oferit Mariei, tot de soţul ei, în "Un bulgăre de humă" (1989 - povestea legendarei prietenii dintre Creangă şi Eminescu): Veronica Micle, în relaţie cu Adrian Pintea (un Mihai Eminescu antologic). Se reţine, printre altele, dramatismul cu care actriţa impregnează momentul tragicului accident de trăsură din timpul eclipsei, când se teme pentru câteva clipe că victimele ar fi putut fi propriile ei fetiţe. Era unul dintre puţinele filme bune din acei ultimi ani ai regimului Ceauşescu - succedaţi, cum bine ştim, de perioada atât de ezitantă şi temporar agonică a filmului românesc imediat ulterior Revoluţei, când Maria Ploae, asemenea multor alţi actori respectabili, a beneficiat doar de câteva roluri nesemnificative - dintre care se distinge Stanca, din "Undeva în est" (1991, Nicolae Mărgineanu), film bine lucrat, dar păcătuind prin subiectivismul excesiv propriu răsturnării de atitudine: se relua vechea temă a conflictelor politice şi civile din anii instaurării comunismului, cu singura deosebire că teza morală se inversase: eroii dinainte erau ticăloşii de-acum, şi viceversa.
Din fericire, tot Nicu Mărgineanu avea să-i mai ofere două roluri onorabile, în "Faimosul Paparazzo" (1999 - film cam nesigur în sine, dar ofertant actoriceşte), şi Nicoleta Bruteanu, din tulburătorul "Binecuvântată fii, închisoare!" (2002 - din nou o dramă despre abuzurile comuniştilor, temă importantă sufleteşte pentru cei doi soţi şi cineaşti, de vreme ce tinereţea lui Nicolae fusese trăită sub semnul prigoanei politice). Din păcate, cea mai recentă colaborare a lor s-a soldat cu rezultate extrem de discutabile - pornind în primul rând de la scenariul neînchegat şi ostentativ (în mod paradoxal, Eva Sîrbu fiind la vremea ei o filmoloagă competentă şi respectată), astfel că "Logodnicii din America" (2009 – fiind totodată şi filmul de debut al fiicei lor, tânăra actriţă Oana Maria Mărgineanu) n-a reuşit să reitereze calitatea vechilor colaborări atât de organice şi consistente. Totuşi, următorul film al lui Nicolae, "Schimb valutar" (2008, după un scenariu mult mai solid, de Tudor Voican - din păcate, fără nici un rol potrivit pentru Maria), l-a reconfirmat în bună măsură pe realizatorul de mare talent din trecut, ceea ce ne dă speranţe că cei doi soţi şi profesionişti ne vor oferi în viitor şi alte prilejuri de admiraţie artistică.
Părerea ta
Spune-ţi părerea