Margareta Pâslaru, departe de şaptezeci de ani

Am fi putut spune că Margareta Pâslaru, născută în 1943, 9 iulie, la Bucureşti, împlineşte azi "aproape şaptezeci de ani" - însă ar fi fost fals. După ce şi-a menţinut tot timpul statutul de imagine a prospeţimii şi tinereţii, impus acum mai bine de o jumătate de secol pe scena muzicii uşoare, Margareta, rămasă permanent o stea de primă mărime a divertismentului românesc (chiar şi în pofida plecării sale în Statele Unite, în 1983 - care, "conform preţioaselor directive de partid şi de stat", a pus-o pentru şase ani la indexul persoanelor care "nici nu iezistă"), continuă să emane aceeaşi energie şi prospeţime.

Împrejurările au făcut să ne cunoaştem abia recent, în condiţii mondene fără nimic ieşit din comun, dar am avut bucuria să descopăr, în mod direct, acea personalitate charismatică, dinamică şi deschisă pe care o sugerau toate prestaţiile ei artistice. Ar fi redundant să reiau toate elementele biografiei sale deja atât de răspândite, aşa că mă voi orienta numai spre latura teatrală şi mai ales cinematografică a carierei sale.

După fulminantul debut muzical din 1958, la doar paisprezece ani, în 1963 este invitată de marele Liviu Ciulei la teatrul "Lucia Sturdza Bulandra", pentru a interpreta rolul lui Polly Peachum din celebrul spectacol cu piesa "Opera de trei parale", de Bertolt Brecht, în tandem cu Toma Caragiu, care-l juca pe Mackey Şiş. Conform comentariilor lui Dinu Săraru, din revista "Luceafărul", acest debut teatral a constituit o adevărată revelaţie, Margareta dovedind o siguranţă scenică remarcabilă, pin care-şi evidenţia şi apetenţa pentru actorie, în combinaţie cu deja cunoscutele cale calităţi de cântăreaţă.

Totuşi, în mod surprinzător, evoluţia actoricească a Margaretei Pâslaru nu s-a îndreptat cu precădere spre teatru (muzical sau de proză), ci spre cinema, începând cu rolul Iuliei din "Tunelul" (1966, Francisc Munteanu), distins cu Premiul pentru debut la Festivalul Filmului de la Mamaia "Pelicanul de aur" - şi comentat de Călin Căliman, în "Contemporanul", cu confirmarea unor disponibilităţi interpretative majore.

Un an mai târziu, are parte de cel mai important rol al ei de cinema, Ruxandra Vancu din "Un film cu o fată fermecătoare", de Lucian Bratu. Despre acest moment de vârf, regizorul povesteşte, în autobiografia sa "Cu mine în rolul principal", apărută postum la Editura ANTET, în 2009:

"...eram animat de dorinţa ca pe ecrane să fie aduse figuri noi, proaspete (...) iar Margareta, deşi puţin mai vârstnică decât personajul, fizic şi tipologic era plauzibilă în rol. Criteriul cel mai important rămânea însă cel caracteriologic şi mai târziu, în timpul filmărilor, aveam să mă conving să intuiţia mea nu dăduse greş. În cea mai înverşunată împotrivire mă aflam cu ideea că, fiind vorba despre Margareta Pâslaru, ea ar fi trebuit să şi cânte în film (...). Cea mai nedumerită de atitudinea mea era însăşi Margareta, care gândea că succesul ei la publicul spectator va fi cu atât mai mare, cu cât vor putea fi auzite şi câteva melodii (...). Ea nu înţelegea de ce trebuie să-i anulăm «atuul» ce mai important. Din păcate (sau cine ştie? poate că din fericire), Margareta nu era tipul de actriţă căreia să-i explici o concepţie şi cu care să poţi teoretiza motivaţiile personajului. Ca intelect, ea nu se caracteriza printr-o capacitate deosebită şi, în afară de ceea ce privea profesia ei, era destul de superficială în reacţii şi gusturi. Toate acestea erau compensate de o mare ambiţie care-i dădea o neobişnuită putere de muncă spre a ajunge la ţel. Nu erau, într-un fel, chiar trăsăturile Ruxandrei Vancu? N-avea nici un rost s-o bat la cap cu explicaţii de principii, deoarece era mai puţin înclinată să iasă din fiinţa ei, ca printr-o compoziţie să înfăţişeze o altă persoană. Conştient sau inconştient, era mai înclinată să-şi etaleze propriile avataruri de caracter şi temperament. Am încercat de aceea să-i propun întotdeauna nişte sarcini fizice care s-o intereseze. În timp ce le îndeplinea, eu n-aveam altceva de făcut decât să veghez ca ea să nu joace! Aceste sarcini, care o interesau şi adesea o amuzau, au încurajat-o într-o bună zi să vină şi să-m lanseze o propunere proprie, propunere care, după cum se va vedea, o caracteriza atât de bine pe Margareta-Ruxandra. Era vorba de o filmare seara, într-un moment de dialoguri cu actorul [Emmerich] Schäffer, într-un automobil. La una din repetiţii, Margareta a coborât din maşină, s-a apropiat de mine şi mi s-a adresat cu o oarecare exaltare: «Ce-ar fi, domnule Bratu, dacă în loc să dau dialogul în maşină, m-aş urca pe o bicicletă, iar el, urmărindu-mă la pas cu maşina, m-ar face să nimeresc cu fundul într-o băltoacă?» Când mi-am revenit, am luat-o de braţ şi făcând cu ea câţiva paşi mai încolo, am întrebat-o: «De ce să cazi cu fundul într-o băltoacă, Margareto?» «Cum de ce să cad?» m-a întrebat ea nedumerită. «Ştiţi atunci în ce hohote de râs ar izbucni spectatorii când ar vedea-o pe Margareta Pâslaru căzând cu fundul într-o băltoacă?» Că dialogul ce urma să se producă între personajul ei şi cel al lui Schäffer nu corespundea evident cu «căzutul cu fundul într-o băltoacă», asta n-o deranja cu nimic, aşa cum personajul ei, Ruxandra, nu era nici ea deranjată dacă din drăgălăşenia cea mai «fermecătoare» putea face câte o pocinoagă unuia din cei doi bărbaţi, fără să înţeleagă că le făcuse vreun rău. Iată deci că-mi convenea această lipsă de înţelegere a actriţei, şi numai de mine depindea ca nuanţele dorite să apară şi în prestaţia Margaretei".

Oricum, următorul rol i-a satisfăcut Margaretei Pâslaru dorinţa de a-şi aduce pe ecran talentele muzicale, sub chipul cântăreţei din "Împuşcături pe portativ" (1967, Cezar Grigoriu), iar peste câţiva ani i se oferă şansa triplei apariţii (educatoarea severă, zâna cea bună şi împărăteasa furnicilor) din dipticul "Veronica" (1972) şi "Veronica se întoarce" (1973, Elisabeta Bostan). Are din nou şansa de a cânta pe ecran, cu rolul Lia din "Melodii, melodii" (1978, Francisc Munteanu).

În fine, parcursul ei cinematografic ia sfârşit cu o apariţie episodică dar hazlie, de o singură replică, printre ţăranii din "Clipa" (1979, Gheorghe Vitanidis). Aşa cum am spus, în 1983 a emigrat în S.U.A., împreună cu soţul ei, fostul campion de talere Gheorghe Sencovici, şi fiica lor, Ana Maria - pentru ca, după 1989, să-şi reia vizitele în ţară.

Semnificativ este faptul că, după decesul soţului, în 2006, Margareta s-a dedicat cu trup şi suflet activităţilor de voluntariat - încununate cu numirea ca Ambasador al Anului European al Voluntariatului 2011 în România